vineri, 28 februarie 2014

5) IF...sau ce se întâmplă "dacă" ascultăm..."nu numai un grup de fețe drăguțe" ?

IF   ‎–  ”Not Just Another Bunch Of Pretty Faces” (Brain/ Gull/ Capitol, 1974)

Revista Billboard a numit trupa If/IF "fără dubii, cel mai bun grup de așa-numit ”jazz-rock” din perioada 1970-1975”.
...A fost grea pentru noi alegerea doar a unui singur album dintre cele 8 ale grupului britanic.
Am rememorat cu amicul Laci secvențe din muzica unui band pe care-l respectăm deopotrivă, la concurență și de un nivel comparabil în anii '70 cu Colosseum, Passport, Isotope sau Nucleus....și cu momente memorabile și pe anterioarele 6 albume (primele 4 fără titluri, numerotate doar de la 1 la 4, apoi ”Waterfall” și ”Double Diamond”). Ni s-a părut acest penultim LP foarte sudat ca ”interplay” între muzicieni, atât vocal cât și instrumental...și poate chiar și cel mai compact compozițional vorbind. De altfel, 4 dintre cei 5 componenți puși ”la zid”pe pozele coperților în tentă sepia, contribuie vocal.
Cuplul Dick Morrissey (saxes, flute) și Cliff Davies (drums, synthesizer & vocals) au scris piesele: primul ca membru fondator și de bază în If...cel de-al 2-lea venit pe parcurs, de la ”Waterfall” (1972) întrun grup cu o distribuție oricum foarte flexibilă și cu multe schimbări de personal. După o intervenție chirurgicală majoră la care Morrissey a fost supus în 1972, putem vorbi la revenire și după recuperarea acestuia chiar de un complet schimbat nou If, de la albumul ”Double Diamond” înregistrat imediat după și în același studio cu celebrul ”Tubular Bells” a lui Mike Oldfield.
Ceea ce mai particularizează acest penultim album este orientarea sa mai directă spre rock -apropos de ”I Believe in Rock' n' Roll”- de unde ponderea crescută a vocilor și chitarei. S-a vorbit de o unicitate și chiar că s-ar fi atins un apogeu aici în ceea ce privește armonizarea rockului electric chitaristic cu jazzul saxofonului. Orientarea aceasta avea să fie reflectată și de schimbarea logoului de până atunci, If devenind...IF (majuscule foarte meritate de altfel, retrospectiv și simbolistic vorbind). Nu este uitat nici bazicul blues: A/02.”Stormy Every Weekday Blues" și B/03."Chiswick High Road Blues" îl etalează nu doar prin titluri -mai ales prima- în timp ce a 2-a excelează prin armoniile vocale vecine cu perfecțiunea...iar orga Hammond din deschidere ne amintește că prin trupă a trecut și Dave Greenslade...dar fundamental IF rămâne și aici, tot...If.
Morrissey și Davies sunt acum niște ”clasici” între fondatorii jazz-rockului britanic: Richard Edwin "Dick" Morrissey (9 mai 1940 – 8 noiembrie 2000) și Cliff(ord) Davies (circa 1948 – 13 aprilie 2008).
Side one/A:
"In the Winter of Your Life" – 4:59
"Stormy Every Weekday Blues" – 6:07
"Follow That with Your Performing Seals" – 5:51
Side two/B:
"Still Alive" – 4:29
"Borrowed Time" – 4:30
"Chiswick High Road Blues" – 5:17
"I Believe in Rock & Roll" – 4:53
Componența:
Geoff Whitehorn – electric and acoustic guitars and vocals
Cliff Davies – drums, congas, vibes and vocals
Dick Morrissey – saxes and flute, lead vocal "Still Alive"
Gabriel Magno – Hammond organ, electric and acoustic piano, electric harpsichord
Walt Monaghan – bass guitar and vocals (Mike Tomich – electric bass on "In The Winter Of Your Life")


Recomandări și referințe:
Din impresionanta discografie a lui Dick Morrissey dincolo de If, care acoperă circa 4 decade, merită amintite albumele solo si cu cuartetul său din anii '60 (influențat de clasicul tenor-saxofonist Tubby Hayes), realizările în duo cu chitaristul Jim Mullen (M&M) și zecile de colaborări de la bebop la pop...de la Alexis Korner la...Shakatak. Ni-l reamintim ușor din solo-ul piesei "Love Theme" a lui Vangelis (1982) din filmul ”Blade Runner” și de pe toate superbele albume Jon (Anderson) & Vangelis.
Chitaristul Geoff Whitehorn face parte din 1991 din cunoscutul grup Procol Harum.

Dick Morrissey & Jim Mullen - ”Up” (1977)
Geoff Whitehorn (ex-Back Street Crawler, ex-Roger Chapman' s The Shortlist) - ”Whitehorn” (1974)

vineri, 14 februarie 2014

4) Brian Davison's "Every Which Way"

Brian Davison's "Every Which Way" (Charisma Records, 1970)

"British drummer, born 25 May 1942 in Leicester, UK...died 15 April 2008 in Bideford, UK"

Primul album de după desființarea grupului The Nice ar fi meritat o soartă mai bună: este înca un LP în care "fantoma" lui Steve Winwood (cu siguranță, neimplicat) din perioada cu Traffic plutește printre sunete, "ajutată" consistent de analogia cu sunetul saxofonului și flautului lui Chris Wood și chiar și de timbrul vocii lui Graham Bell. Dar aceasta cu Traffic nu este singura asociere stilistică și de sound: ici și colo se pot detecta și alte influențe venite din sfera progrock și blues: Savoy Brown, Ten Years After...dar adăugând instrumente de suflat gen Van Der Graaf Generator, McDonald & Giles, Marc Charig (King Crimson, Keith Tippett)...Chiar de la Neil Young/Crazy Horse găsim câte ceva, în ceea ce'l privește pe ilustrul necunoscut, chitaristul John Hedley, cu solouri lungi à la "Cowgirls In The Sand" sau "Cortez The Killer" (în piese ca "All In Time" sau "The Light").
Poate cea mai atentă și "la obiect" cronică a albumului este cea semnată de Sean Trane pe site-ul Prog Archives. El observa -muzical- o solemnitate generală a materialului, vecină pe alocuri cu drama...și remarca piesele lungi, interplay-ul și solourile. Chiar dacă nu e vorba de ceva "revoluționar" sau "zguduitor", acest album "foarte credibil" consolidează ce se auzise până la el, anticipând alte albume care aveau să vină. Piesei "Castle Sand" Sean Trane îi detectează intruziuni în teritorii King Crimson-iene, mai ales prin "outro"-ul de final în stil "psych/space"..."Superb!!"
Și grafica LPului este sugestivă și cu...schepsis: creanga înflorită de măslin din ciocul porumbelului de pe copertă este mai degrabă una de...canabis, dar pe coperta interioară aceasta apare deja...consumată (ca să nu zic "fumată"!).
Finețurile setului de tobe & percuție ale liderului dovedesc că Brian Davison cu un așa material solid n'a fost doar un ajutor secundar pentru Keith Emerson în trupa The Nice (aka "Emerlist Davjack"), ceea ce avea să fie dovedit ulterior și în formula trioului Refugee pe excepționalul album eponim (Charisma, 1974)...(din care regretatul Cornel Chiriac avea să folosească generic la "Metronomul" său de la Radio Europa Libera, un pasaj din piesa "Ritt Mickley" -titlul provenind din pronunția ușor imperfectă cu accent a lui "rhythmically", atunci când claviaturistul elvețian Patrick Moraz le cerea colegilor să reia piesa, dar s'o cânte...mai ritmic).
Ceea ce însă n'am găsit punctat în cele câteva cronici pe care le'am consultat referitoare la acest LP/CD -revenind la "Every Which Way"- este influența din jazz pe care titularul Brian o aduce și în The Nice și pe albumul său, el fiind influențat în tinerețe de un unchi pe nume George și de Terry, fratele său mai mare...să asculte discuri cu bateriștii de jazz Art Blakey, Max Roach și Jack DeJohnette. Despre întreaga cariera a lui Davison găsiți informații consistente, inclusiv despre reunirea The Nice din 2002, în articolul "Brian Davison: Drummer with The Nice" din revista The Independent, aici:
http://www.independent.co.uk/news/obituaries/brian-davison-drummer-with-the-nice-813354.html
Deasemeni nu prea s'a insistat prin cronicile respective asupra contribuției lui Graham Bell, "electric piano, acoustic guitar, lead vocal"....Compozitorul a 5 din cele 6 piese, cu vocea sa remarcabilă à la Steve Winwood, Bell apare episodic și în filmul "Tommy" și merită urmărit și prin ceea ce a realizat separat și înainte și după 1970 (vezi recomandările de mai jos). Dacă printro altă..."twist of fate" -turnură a sorții- acest album îl avea titular pe Graham Bell nu pe Brian Davison, nimeni nu s'ar fi mirat...
Iar ca să'i amintim și pe ceilalți:
Alan Cartwright (bass)...era basistul din Procol Harum (deci n'avea nevoie de alte recomandări)...în schimb
Geoffrey Peach (reeds, flute, backing vocals) și John Hedley (lead guitar)...erau total necunoscuți lumii muzicale din acel moment și nici ulterior nu'i mai găsim activi pe realizări notabile. Ăsta rămâne încă un mister, cei doi dând muzical practic "totul" pe cartea acestui album...

Chiar dacă e o raritate, albumul "Every Which Way" a avut câteva reeditări. ca LP și CD:
UK, US, Germany (LP, Philips și Mercury, 1970),
Germany & Europe (CD, Long Hair. 2011 și 2006)
...cu fețele A și B inversate pe verso (back cover)

Referințe & recomandări:

The Nice ("Emerlist Davjack")...cu toate albumele, "The Thoughts of EmerlistDavJack" (1967), "Ars Longa Vita Brevis" (1968), "Five Bridge" (1970) și "Elegy" (1971).
Refugee: "Refugee" (1974)
Graham Bell:
Skip Bifferty: "Skip Bifferty" ("rare UK pop-psych", 1967)
"Graham Bell" album (Charisma, 1972)
Bell & Arc (ex-Skip Bifferty): "Bell & Arc" (1971)
Jackson Heights (Lee Jackson band), anii 1970-1973








joi, 13 februarie 2014

3) Shanghai (Shangai)


Shanghai - "Fallen Heroes" (Thunderbird Records, 1976)

La al 2-lea album al acestei trupe -care în unele surse apare scrisă "Shangai"-am ajuns pornind de la puternica impresie pe care i'a lăsat'o lui Laci odinioară când ținea în mâini coperta vinilului, suita "Solaris"...Nu exagerez cu nimic dacă zic acum după atâția ani că "văd" lucrarea asta apropiată de calibrul unor piese "clasice" celebre ale trupelor majore ale perioadei (de ex. "Child In Time", Stairway To Heaven" sau "July Morning"...). Însă bănuind că unii dintre voi citind asta vor murmura a neîncredere, îi direcționez spre clipul piesei găsite pe un blog brazilian numit "Blog Neanderthal", sfătuindu'i să aibă răbdarea de a asculta cu atenție de cel puțin 2 ori piesa (vezi clipul de pe YouTube mai jos). Si eventual curiozitatea minimală să citească aici despre...
 Povestea grupului acesta efemer/meteoric -nici măcar amintit de Wikipedia, dar neocolit de site-ul AllMusic (Guide)- este legată de cariera regretatului chitarist britanic Michael Robert "Mick" Green (22 februarie 1944 – 11 ianuarie 2010). Scepticii cărora acest nume nu le spune nimic -nefiind vreo legatură de rudenie cu Peter Geen* de la Fleetwood Mac- cred că totuși o să ridice un pic din sprâncene aflând că după debut și apariția în trupa Johnny Kidd & the Pirates în 1962 (și în reîncarnările ei ulterioare), abilitatea sa de a cânta simultan la "lead &  rhythm guitar" va influența o serie de chitariști care aveau să apară ulterior, între care Pete Townshend de la The Who și Wilko Johnson, originalul chitarist de la Dr. Feelgood...In plus era vorba și de piesele compuse singur sau ca și coautor pentru acest din urmă grup cât și câteva pentru Status Quo...Faptul că The Who sună azi așa cum este bine-cunoscut de numeroșii săi fani din toată lumea, apare notat și recunoscut în mai multe "story"-uri ale trupei că i se datorează și lui Green, "one of England's early rock guitar heroes generating a loud, slashing sound from his Fender Telecaster Deluxe" cum il descrie Bruce Elder, adică: "unul dintre eroii chitariști ai rockului timpuriu din Anglia, generând un sunet puternic și grozav din chitara sa model Fender Telecaster Deluxe"  ("http://www.allmusic.com/artist/mick-green-mn0000891753")
Ceea ce avea să se întâmple cu Green după scurta existență Shanghai de circa 2 ani este de asemenea foarte departe de ideea de muzician "obscur" -un termen prea des și inadecvat folosit de cei care se ocupă superficial de muzică- ci e mult mai aproape de selecta postură de "muzician al muzicienilor": pentru că Mick avea să apară pe albume și în concerte alături de Bryan Ferry, Paul McCartney sau Robert Plant, iar în intervalul 1999-2008 a fost component constant în grupul de acompaniament al bardului irlandez Van Morrison.
 Revenind la "Eroii (de)căzuți", titlul de care ne ocupăm: e vorba de al 2-la și ultimul album Shanghai.
Debutul autointitulat "Shanghai" din 1974 se realizase la casa majora Warner Bros. și venea după circa 7 ani petrecuți împreună de Mick cu colegul din The Pirates, din Billy J. Kramer & The Dakotas și din Cliff Bennett and the Rebel Rousers, bateristul Frank Farley...o perioadă care fusese bine remunerată pentru ambii dar cu o expunere muzicala și vizuală minoră, doar ca acompaniatori în "backing band"-ul "crooner"-ului Engelbert Humperdinck.
Este un album de blues/soul/hard-rock în care se simt influențe americane gen The Temptations (în piese ca "Hard It" sau "Magic Lady") însă un LP fără mari veleități...Totuși sunt câteva dintre compozițiile sensibil egale ca durată (în medie de 3:30 min), de ex. "Hobo" sau "Sparks Of Time" care anticipează ceea ce avea să urmeze: piesele mai elaborate, mai complexe și mai consistente de pe "Fallen Heroes" (1976), album care a beneficiat de independența mai mare a muzicienilor oferită de un label mai mic, Thunderbird Record.
Discul e încadrat între "intro"-ul din debut 01 - "Fallen Heroes" (0:58) și "outro"-ul aceleiași teme-titlu 08 - "Fallen Heroes-Theme" (2:33). 02 - "Shakin' All Over"...este un remake din vremea trupei Johnny Kidd & The Pirates...Încep apoi de la 03 să apară piesele "grele", dezvoltările de solouri, tempourile alternate, efectele...vocalul capătă și el consistență (mă refer în primul rând la vocea răgușită a lui Cliff Bennett !), duratele compozițiilor se expandează: pe 03 - "Let's Get The Hell Of This Highway" (6:11); 04 - "Nobody's Fool" (6:57) și 06 - "Over The Wall" (6:11) -toate aceste 3 piese având ceva din sound-ul acelei perioade Uriah Heep sau al canadienilor Bachman Turner Overdrive (ca să mă limitez la doar 2 asociații).
Terenul era astfel bine pregătit pentru intrarea în suita 07 - "Solaris" (9:49), surpriza și senzația albumului despre care nu sunt multe de spus...poate doar că mixtura de rock, blues și soul ajunge aici la superlativ, ca inspirație compozițională și nivel interpretativ.
Cliff Bennett a mai cântat anterior cu trupa sa Rebel Rousers (în anii '60) și apoi în Toe Fat unde pe primul album apar și Ken Hensley (keybs & guitars, ex-Gods) și Lee Kerslake (drums) ulterior ambii la Uriah Heep (de unde logic și analogia cu U.H. ca "sound" general și stil vocal...).
Albumul se încheie cu o baladă cu voci frumoase "a cappella", cea mai scurtă piesă pe un final foarte inspirat și melodic, urmând suitei cu pricina care atinsese oricum "climax"-ul...















* Apropos de numele lor ecologic comun: Peter & Mick Green au un album înregistrat împreună în Elveția, un LP cu o poveste aventuroasă în sine și totodată o raritate: "A Touch Of Sunburn" (1986)...reeditat ulterior de câteva ori: în UK la Castle Communications în 1999 sub numele Peter Green, Mick Green and The Enemy Within ‎– "Two Greens Make A Blues" cu piese în plus; apoi cu aceeași titulatură și în Cehia la Cannon Records în 1999, cu titlul "Greens' Blues" în 1998, și din nou cu încă 2 bonus tracks în 2003 sub denumirea "Post Modern Blues". Fiind însă vreo 6 chitariști prezenți pe material (printre care mai există încă și un al 3-lea "Green" în afară ce cei 2, Reter !)...nu prea se știe cine pe care piese prestează, nu apar astfel de explicații...Doar Peter e creditat cântând la chitară și la bas.
Coda:
Regretatul Mick a avut chiar pe scenă un stop cardiac în 2004 în timpul unui concert cu Bryan Ferry, viața fiindu'i salvată atunci de 2 medici din audientă...însă a murit din același motiv în 2010...A fost comemorat de colegi din The Pirates, cu participarea trupelor The Animals și Wilko Johnson Band întrun "tribute gig" în noiembrie 2010, concert în care'au apărut și cei 2 băieți care'l moștenesc -the Green Brothers- respectiv: Brad (guitar) și Lloyd (bass)
Recomandări:
Peter Green, Mick Green and The Enemy Within: "Two Greens Make A Blues" (1986/1999)
Doctor's Order (with Mick Green): "Cutthroat and Dangerous" -mini CD- (2007)
.....finnish trio, special guest appearance by Johnny Spence
Toe Fat - "Toe Fat" (1) (1970)

marți, 11 februarie 2014

2) Solution...ne oferă soluția

2) Solution (Holland): "Cordon Bleu" (‘Rocket Record Company’/Gus Dudgeon, 1975)

Amicul Laci/Ladislau Schuetz descria astfel acest album, când ne consultam amandoi asupra alegerilor albumelor: "este un LP frumos cu sax à la Mel Collins și iz puțin de Camel...mi se pare fără greșeală, cu o armonie gen J.S Bach și are și inflexiuni ușoare de jazz".
Perfect adevarat și un preambul potrivit pentru a vedea despre ce este vorba și a atrage atenția nu doar asupra unui album valoros, ci în general asupra unui grup neglijat dintro scenă olandeză în care în perioada activă a trupei alte grupări se făcuseră mult mai cunoscute: Focus și Ekseption (similare stilistic) sau Golden Earring (cu prog-rock-ul lor cu tentă mai spre heavy metal).
Relația dintre Solution și Focus a fost chiar una și mai strânsă: un pasaj din piesa-titlu "Divengence" (a 2-a de pe al 2-lea album din 1972) avea să fie folosit oficial în suita epică "Eruption", cu subtitlul "Tommy" -după prenumele saxofonistului din Solution, Tom Barlage- pe albumul "Focus II (Moving Waves)" și dezvoltată până la durate mult mai lungi în concerte sau la peste 11 min. pe albumul-copilație "Focus in Locus", ajungând  una dintre cele mai reprezentative piese din discografia Focus alături de "Sylvia" și "Hocus Pocus" (!)...iar chitaristul Jan Akkerman apare invitat întro piesă de pe un album cu Solution, ceva mai târziu întro fază stilistică mai comercială, pe "...It's Only Just Begin..." (1980)
Dar tocmai faptul că nu doar această cea mai cunoscută piesă "Tommy-Eruption" merită să rămană în memorie ne'a determinat să ne gândim la "soluția" de a'i pune în lumină pe acești olandezi printrun album pe care'l consider de fapt parte neoficială a unei trilogii...începută cu "aperitivul" "Divergence" (1972) și finalizată cu "desertul" "Fully Interlocking" (1977), "meniul" principal (sau "miezul") aparținând tocmai "Cordonului albastru" (1975).
Muzica filigranată amintește și de excelentul grup german Triumvirat -influențat deasemeni de "symphonic rock"-ul tipic celor de la The Nice și Emerson, Lake & Palmer- albumul fiind deschis de cea mai lungă piesă 01. "Chappaqua" (10:33). Tot extinsă, atent lucrată și instrumentală, dominată de orgă și saxofoane este și 05. "Whirligig"...alături de 3 suite inserând și pasaje vocale, fiecare în 2 părți: "Third Line" -începută de fapt pe albumul anterior prin "Second Line"-; "Last Detail" și "Black Pearl". În anii '70 nu era un caz singular să începi o piesa/suită pe un album...și să'l continui pe următoarele.
Discul single "A Song for You" (fără legătură cu piesa cu același titlu a lui Leon Russell din 1970) a fost ales probabil și de producătorul Gus Dudgeon de la The Rocket Record Company și era gândit ca o carte de vizită și de promovare pentru piețe discografice importante din Europa...dar cu toate că Gus Dudgeon era atunci în culmea succesului cu Elton John după câteva albume "million-seller" incluzând capodopera "Captain Fantastic & The Brown Dirt Cowboy" (1975), piesa aceasta -o frumoasă baladă cu voce și solo flaut, amintind prin sound și de The Alan Parson Project- n'a avut ecoul așteptat...
Amestecul atât de bine dozat de jazz, rock, pop și soul din acest fluent album progresiv lucrat până la...ultimul detaliu (apropos de "Last Detail"!) validează și potențează întregul material, componistic cea mai importantă contribuție fiind adusă de:
Tom Barlage – alto sax, soprano sax, flute, percussion
...ceilalți colegi fiind:
Willem Ennes – electric piano, acoustic piano, organ, Elka Rhapsody
Guus Willemse – bass guitar, lead vocals, electric guitar
Hans Waterman – drums
All backing vocals by Tom, Guus and Frankie Fish.
Michiel Pos - additional tenor saxophone on "Third Line" and "Whirligig" and acoustic guitar on "Last Detail"

Înregistrările s'au făcut în Țara Galilor, mixajul la Londra la Marquee Studios iar coperta și fotografiile au aparținul firmei Hipgnosis, un brand britanic binecunoscut cu care ne vom mai întâlni pe acest blog.
Albumul, ca și continuarea sa "Fully Interlocking" (1977), a avut un succes moderat în Olanda (locul 20) și a fost reeditat în 1980 (LP) și 1988 (CD)















"A song for you"/"Un cantec pentru tine" 
Text: Guus Willemse/Frankie Fish

"Am visat o lumină venind spre ochii mei, ca și când mi'ar fi arătat calea
Mă conducea spre iubirea mea, nu puteam să rătăcesc
Atât de frumoasă te'am zarit acolo, mâna ta mă tragea afară
Și apoi toate necazurile dispareau în fum

Pareai atât de strălucitoare în fața mea
Dar te îndepărtai...
Nu mai puteai auzi cuvintele
Pe care trebuia să ți le spun
Singura problemă acum este că'i atât de greu de crezut
Și cuvintele nu mă mai ajută îndeajuns...

Hai vino și stai lângă mine și ascultă cântecul ăsta
Și spune'mi dacă crezi că vorbele'mi sunt în van
Mă gândesc că aș putea să stau singur
Să cânt doar pentru mine...
Dar am aflat că tot ceea ce am nevoie e iubire, doar iubire"

"Third Line"/"Al treilea vers"
Text: Chiel Pos/Frankie Fish

"Lăsându'mă pe spate, ascult piesa favorită
 Aud o voce vorbind cu mine
 Nu vreau să știu ce, dar repet ce'mi spune

 Uite cum soarele se schimbă'n ploaie
 Eu sunt cel afectat 
 M'am rechemat, m'am întors și apoi
 M'am regăsit

 M'am retras înlăuntrul meu
 Dar n'am mai auzit vocea..."


Nu am găsit decât postarea asta pe YouTube...merită însă de citit comentariile, unele venite de la vechi fani ai trupei din Olanda:

luni, 10 februarie 2014

1) KGB (!)

1) KGB - KGB (1976)


"KGB - KGB (1976 US/UK, supergroup, blues rock with funky soul vibes, 2005 remaster edition)"

"KGB" este grupul și albumul eponim, prima "pepită" din seria pe care ne'o propunem. Un supergrup anglo-american, fiind vorba de inițialele componenților trupei, ordonate astfel anume pentru a forma abrevierea temutei securități ex-sovietice (!): "K" de la vocalistul & saxofonistul Ray Kennedy, "G" de la basistul Ric(k) Grech, "B" de la chitaristul Mike Bloomfield. Claviaturistul  Barry Goldberg avea astfel deja ambele inițiale înglobate, singurul și cel de'al 5-lea component al cărui nume/prenume nu este inclus în "KGB" fiind bateristul Carmine Appice.
Acești muzicieni impecabili -"crème de la crème"- au creat un superb album de blues-rock cu inflexiuni de funky-soul, dar totodată au lansat și o mare controversă: au existat zvonuri că la înregistrari ar fi participat sub anonimat și Steve Winwood deși nimeni nu a confirmat nici până azi asta...E vorba de calitatea pieselor și a interpretării, cât și analogiile stilistice evidente cu grupurile lui Winwood, Traffic și Blind Faith...doar că -pentru a puncta diferența majoră- la chitară s'a aflat nu Dave Mason, respectiv Eric Clapton...ci americanul Mike Bloomfield, muzician din Chicago extrem de modest și talentat deja rutinat în experiențe precum The Paul Butterfield Blues Band, Bob Dylan, The Electric Flag, Al Kooper, Nick Gravenites, Dr. John, John P. Hammond...A doua importantă schimbare e vocea, Ray Kennedy ridicându'se la standardele înalte ale unui Steve Winwood care ar fi fost împiedicat oricum de condițiile contactuale să apară oficial întrun asemenea supergrup. Raymond Louis "Ray" Kennedy introdusese o fuziune interesantă de stiluri în trupa Group Therapy cu care lansase 2 albume în anii 1967 și 1969, dar debutul solo propriu-zis a fost pe albumul eponim "Raymond Louis Kennedy" (Cream Records, 1970) care'l aduce aproape de Dave Mason, chitaristul din Traffic.
Mike Bloomfield și Barry Goldberg aduceau experiența acumulată împreună și cu jam band-ul Super Session inițiat de Al Kooper (ex-Blood, Sweat & Tears) și finalizat cu Stephen Stills de la Crosby, Stills, Nash (& Young), plus pe câteva albume sub nume propriu cu dominanta blues-rock. Între alte piese reușite, se remarcă pe "Supper Session" versiunea extinsa superbă la "Season Of The Witch" a lui Donovan.
Nici secția ritmică nu era mai prejos: bateristul Carmine Appice activase cu răsunet la Vanilla Fudge, Cactus, și în "power trio"-ul Beck, Bogert & Appice...iar basistul Ric(k) Grech în formulele Family, Blind Faith, Ginger Baker's Air Force, Traffic, Buddy Holly's The Crickets...
Chiar în 1976 aceste formule de supergrup erau deja privite a priori cu suspiciune de mulți melomani și audiofili pentru că nu de puține ori asocierile s'au dovedit a nu se ridica la înălțimea reputației componenților (dacă nu cumva chiar au eșuat  lamentabil...). Diferit față de științele exacte, în artă e întotdeauna posibil ca suma părților să fie sub, egală sau să depășească întregul.
La KGB s'a întâmplat cazul cel mai fericit...chiar dacă cronicile favorabile după lansarea LPului au fost în minoritate. Rezultase un album închegat, revigorant și inspirat de la debut până la final. Piesa "Let Me Love You" (R.Kennedy, J. Conrad) structurată "funky" și în care vocea blues-rock confidentă și flexibilă a lui Ray Kennedy pune deja una din amprentele grupului...trecând apoi printro destul de stranie versiune a piesei Beatles-șilor "I’ve Got A Feeling" cu un Bloomfield la chitară cu schimbări surprinzătoare de tempos și dispoziții...apar orchestrațiile bogate și corul de fete accentuând atmosfera și drama sau adăugând ingrediente gospel când e cazul...Vine și "Workin' For The Children" (B. Goldberg, M. Bloomfield) cu structura ei ritmică de reggae...din nou trioul chitară/voce/pian strălucind în "You Got The Notion" (R.Kennedy) și in balada "Baby Should I Stay Or Go" (B. Goldberg, M. Bloomfield)...o ardere treptată cu un climax funky în "It’s Gonna Be A Hard Night" (B. Goldberg, Will Jennings)...și care se "stinge" în măreția finala a lui "Magic In Your Touch" (R.Kennedy).

Bloomfield și Grech părăsesc după lansarea albumului grupul, care după înlocuirea lor mai înregistrează "Motion" înainte de desființare...dar vraja "KGB"-ului de debut disparuse deja...



Tracks:
 1. Let Me Love You (R.Kennedy, J. Conrad) - 3:22
 2. Midnight Traveler (Paul Rosenberg) - 5:10
 3. I’ve Got A Feeling (John Lennon, Paul McCartney) - 4:03
 4. High Roller (Daniel Moore) - 3:40
 5. Sail On Sailor (B. Wilson, R. Kennedy) - 3:14
 6. Workin’ For The Children (B. Goldberg, M. Bloomfield) - 3:20
 7. You Got The Notion (R.Kennedy) - 3:34
 8. Baby Should I Stay Or Go (B. Goldberg, M. Bloomfield) - 5:05
 9. It’s Gonna Be A Hard Night (B. Goldberg, Will Jennings) - 2:49
 10.Magic In Your Touch (R.Kennedy) - 4:45

KGB
 *Michael Bloomfield - Guitar
 *Ray Kennedy - Sax, Vocals
 *Barry Goldberg - Keyboards
 *Rick Grech - Bass
 *Carmine Appice - Drums

Recomandări:

Al Kooper & Mike Bloomfield & Stephen Stills: "Supper Session" (1968)
Electric Flag (with Bloomfield and Goldberg): "A Long Time Comin'" (1968)
Ray Kennedy cu Group Therapy (1967-1969);
Ray Kennedy solo: "Raymond Louis Kennedy" (1970) și "Ray Kennedy" (1980)
Nick Gravenites (with Mike Bloomfield): "My Labors & More" (1969)
Barry Goldberg (keybs), solo:
"Two Jews Blues" (1969); "Street Man + Blast From My Past" 1970+71 (1993);
"Barry Goldberg" (1972) și "Stoned Again" (2002)
The Rides (Stephen Stills, Kenny Wayne Shepherd & Barry Goldberg): "Can't Get Enough" (2013)

Intro...


...Pentru noi, sunt albume chintesențiale care ne'au bucurat din punct de vedere estetico-muzical în anii noștri formativi ca melomani și colecționari...Revizitându'le din când în când nu am șters doar praful de pe frumoasele coperți -multe dintre ele, lucrări de artă în sine (!)- ci reascultând integral -sau fie și doar rememorând parțial titlurile și muzica- am mai realizat și faptul că ele au trecut proba timpului, așa încât și acum după 30-40 ani au rămas printre favorite.
Vi le recomandăm unul-câte-unul aici, cu rezerva noastră de subiectivism inerent, eu -Victor- împreună cu câțiva vechi și buni amici: Laci, Walter, Alex, Attila (stabiliți in Germania)...și poate cu timpul și alții care aflând despre și citind, vor empatiza ideii acestui blog...care rămâne pentru noi ca o carte deschisă, dar totodată receptivă și impresiilor, părerilor și ideilor voastre pe care le așteptăm curioși.
Vom încerca să motivăm de ce au fost alese aceste muzici -cel mai adesea formatul purtător de sunet fiind LPul de vinil- în defavoarea altora, întreg "story"-ul aferent fiecăruia sau ce ni s'a părut nouă relevant pe moment, începând de la cum le'am descoperit și cum ni le'am împărtășit unii altora întro perioadă atât de ostilă a anilor '70 & '80...sau mai târziu în cazurile când descoperirea materialului X sau Y s'a facut retroactiv. Un impuls suplimentar ne vine din trendul ascendent în aceasta perioadă a ultimilor ani al editărilor analogice din nou pe LP vinil, cu tehnologii îmbunătățite...un "revival" altfel foarte pe placul audiofililor exigenți.
Fiecare album a avut "soarta" sa: poate din cauza așteptărilor prea mari, poate datorită altor materiale valoroase lansate simultan, pe care s'au focalizat cronicarii, tratându'le superficial sau chiar ignorându'le pe acestea...poate dintro neinspirată promovare, poate datorită unor neînțelegeri/rivalități între muzicienii componenți...sau din cine-știe-care alte varii motive, singulare sau combinate - o serie de albume de certă valoare au rămas puțin sau deloc cunoscute. Unele au fost repoziționate valoric ulterior, datorită reeditărilor digitale ale unor case de discuri special profilate pe rarități...dar au ramas destule editate doar pe LPuri (uneori chiar în tiraj minor) fără a avea o "a 2-a șansă" oferită de era digitală. Vă veți întâlni pe acest blog cu materiale inclusiv din aceasta categorie, în ideea creionării unui ghid de muzici rare și zicem noi interesante, "picături" aparte din "oceanul" muzical global...dar cu valoare de "perle" în colecțiile noastre personale în care de'a lungul timpului s'au adunat sute și chiar mii de titluri. Sau -dacă preferați metaforic, transferat în alte regnuri- noi pe acestea le considerăm florile rare sau fluturii exotici din imensa "junglă" a ofertei discografice pe care o cunoaștem...
Iar în ceea ce'i privește chiar pe cei ce se consideră cunoscători, am speranța că ar putea descoperi aici și ei lucruri interesante pe care nu le știau și că vor folosi mai precauți în judecățile lor de valoare de'acum înainte termeni ca "muzician/album obscur"
"Welcome, (re)discover & enjoy!"