joi, 24 aprilie 2014

14) Brand X și inițiaticul "Comportament neortodox" (1976)


Deși a fost numit de presa vremii ”grupul secret al lui Phil Collins”, celebrul baterist din Genesis nu reprezintă nici pe departe cazul cel mai nefericit de muzician aflat sub un contract cu clauze restrictive care să nu-i permită ”evadări” din grupul-mamă...Companiile discografice mai ales majore impuneau de regulă astfel de condiții încât chiar celebrități ale lumii muzicale dacă doreau colaborări sau proiecte paralele...și care trebuiau să recurgă la tot felul de tertipuri inclusiv...rebusistice pentru a-și masca identitatea, prin porecle, pseudonime  sau anagramări ale numelui (vezi de ex. cazul lui Paul McCartney).
Aflat întrun moment de apogeu al carierei cu Genesis (cu Peter Gabriel și Steve Hackett încă incluși) în zona prog-rock, Collins își găsește ”alter-ego”-ul ”fusion” pe un teritoriul dominat atunci de Weather Report, Mahavishnu Orchestra și Return To Forever prin acest grup ale cărui prime 3-4 albume din anii '76-'79 sunt acum privind retrospectiv bine sau foarte bine valorizate de întreaga critica muzicală. Pentru că existau suficiente elemente distincte care să-i facă originali pe cei din Brand X, valul de mister și tenta de imprevizibil fiind reliefate clar atât acustic cât și vizual chiar prin numele ”Promițătorul X”, prin coperțile și pozele cu tâlc iar muzical chiar de la albumul de debut de mulți considerat și cel mai valoros.
 Impactul acestui album ascultat în premieră la ”Metronom”-ul Europei Libere -preluat din martie 1975 de Radu Teodor- a fost atât de mare pentru mine, încât nu doar că a condus la o atenție specială acordată tuturor celelalte albume ulterioare, dar odată cu rărirea acestora am urmărit și carierele solo sau colaborările membrilor componenți...între care cea aparte și foarte prolifică a basistului Percy Jones, pe ale cărui CDuri am regăsit și în anii '90-'00 momente remarcabile (mai ales cu Propeller Music, Cape Catastrophe și cu grupul Tunnels).


Cei 4 artizani s-au întâlnit la sesiunile de înregistrări pentru chitaristul Eddie Howell -”The Man From Manhattan” aka "The Gramophone Record" (1975)-, electronistul Brian Eno -”Another Green World” (1975)-, saxofonistul Jack Lancaster (Various) -”Peter And The Wolf” (1975)- și pentru debutul discografic solo al chitaristului Steve Hackett -”Voyage of The Acolyte” (1975). ”Fretless Bassist”-ul Percy Jones acumulase cea mai mare experiență muzicală începută încă din anii '67-'70 când a făcut parte din gruparea de tip big-band The Liverpool Scene unde cânta și la bas și la muzicuță. 
Empatia din anul de grație 1975 s-a dovedit atât de bună între ei încât au hotărât înființarea unui grup, unul în care când toți componenții au stiluri distinctive și sunt virtuoși la instrumentele lor valoarea e garantată dacă și piesele-s inspirate. E cazul de aici de pe acest album, contribuția la cele 7 piese a celor 4 fiind comună și atât de ”democratică” încât mi-e imposibil să remarc vreo piesă în defavoarea alteia. Nici criticul Dave Connolly pe site-ul All Music Guide nu face evidențieri, doar remarcă tempoul sacadat, chiar matematic când piesa e condusă de secția ritmică bas/tobe, spre deosebire de momentele atmosferice, relaxante și melodice când rolul principal revine cuplului chitară/claviaturi. 
Aș puncta totuși o preferință pur subiectivă, piesa a 2-a...fie doar și pentru că mi-a plăcut cum a tradus-o atunci în 1976 la ”Europa liberă” Radu Teodor: ”Valsul morții ușoare”...titlul albumului însuși ”vorbind” despre ce se dorea cu o trupă/muzică ieșită din șabloane, originală și valoroasă dar fără impact și succes comercial... 

UNORTHODOX BEHAVIOUR:  Brand X

Tracks:
01- Nuclear Burn
02- Euthanasia Waltz
03- Born Ugly
04- Smacks Of Euphoric Hysteria
05- Unorthodox Behaviour
06- Running of Three
07- Touch Wood 

Personnel:
John Goodsall: guitars
Percy Jones: basses
Phillip Collins: drums
Robin Lumley: keyboards

All titles composed by Collins/Goodsall/Lumley/Jones
Produced by Brand X and Dennis Mackay
© 1976 Charisma Records

Un eveniment petrecut recent certifică faptul că grupul se afla întro perioadă creativă foarte bună: pe site-ul lui Percy Jones găsim ”Rare CDs by Legends Brand X & Percy Jones Set for Release”, un set de 4 CDuri reeditat în luna decembrie 2013, primul dintre ele {"Missing Period"} datat ”circa 1975-76” incluzând piese dinaintea debutului, găsite întro cutie veche cu amintiri de familie în casa lui John Goodsall și denumite astfel: ”a long lost treasure - excellent quality recordings of Brand X's classic lineup performing previously unreleased material” (o demult pierdută comoară - înregistrări de o calitate excelentă cu componența clasică Brand X interpretând material nelansat anterior).
{Missing Period} 
Tracks: 1. Dead Pretty, 2. Kugelblitz, 3. Ancient Mysteries, 4. Why Won't You Lend Me Yours?. 5. Miserable Virgin, 6. Tito's Leg

Aceste 2 video clipuri încadrează cariera basistului Percy Jones:










duminică, 13 aprilie 2014

13) ”Tămăduitorul de credință” Alex Harvey și studiu de caz: ”Visul imposibil” versus ”Oraș fierbinte”




                     The Faith Healer/ ”Tămăduitorul de credință”

                                 ”Dacă nu te simți bine
                                  Corpul te doare și e tot ce ai
                                  Vrei să scapi de durere?
                                  Mergi și plimbă-te prin ploaie
                                  Miroase florile, du-te în pat
                                  Și apelează la Cel din capul tău
                                  La spiritul tău niciodată întristat
                                  Tot ce-ai de făcut este să crezi
                                  În Tămăduitorul de credință

                                  Tot ce-ai de făcut e să-L simți
                                  Și corpul va începe să se vindece
                                  În vârful degetelor simți focul sfânt
                                  Veșnica dulce dorință...
                                  Chiar nu contează ce spune doctorul,
                                  Care oricum va pleca
                                  Imortalitate pentru doi
                                  Miracolele, ele te vor atinge

                                  Tămăduitorule de credință                                                                                                              Pot să Te ating?
                                                                             
                                  Credință, speranță și caritate
                                  Simplă relativitate...
                                  Doar El te poate lămuri  
                                  N-ai de făcut decât să-I iei mâna
                                  Nu contează ce-ar zice lumea
                                  Apelează la Cel din capul tău
                                  În vârful degetelor simți focul sfânt
                                  Veșnica dulce dorință...

                                  Tămăduitorule de credință  
                                  Lasă-mă să Te ating
                                  Vreau doar să Te ating
                                  Tămăduitorule de credință”

Chiar în efervescenții ani '70, un disc single de aproape 8 min. -pe lângă dificultățile practice de editare integrală pe 45 de turații- devenea cu greu un ”smash hit” vandabil în milioane de unități...Și totuși această compoziție avea să devină unul dintre imnurile SAHB prezente pe toate compilațiile și în playlist-urile de concert, o piesă-forte a albumului ”Next” și o emblemă pentru carismaticul frontman Alex Harvey...un clasic al rock-ului scoțian de calibrul lui Phil Lynott de la Thin Lizzy în fruntea trupei sale ”senzaționale”cu 5 membrii muzicieni din Glasgow. Ce a lăsat în urmă SAHB în cei circa 6 ani de existență face ca acum să fie comparată valoric cu Nazareth, existând între ele și analogii stilistice . Plus faptul că umorul, sarcasmul și ironia din texte și titluri erau suprapuse inspirat pe piese muzicale consistente și de anduranță. Chiar singles-urile ”Delilah” (cover Tom Jones) și ”Boston Tea Party” păstrează aceste calități la o trupă ”live” de excepție. Și dacă vă puteți imagina că expresia ”a se da în spectacol” poate fi lipsită complet de vreun sens peiorativ, atunci avem aici exemplificarea potrivită prin Alex Harvey & co., chiar dacă n-au rămas prea multe mărturii video cu concertele trupei.
 Dar voi focaliza aici nu pe vreunul dintre primele albume ”Framed” sau ”Next”, foarte bine recenzate -și descrise și cotate cu exigența-i specifică și de Costin Grigoraș în vol. 1 ”Stardom-ul” din ciclul său ”Fața văzută și nevăzută a muzicii”- ci pe următorul album, al 3-lea. Un material discografic practic cu două ”vieți”, prima chiar ”atunci” la timpul potrivit în 1974 și o a 2-a printro surprinzătoare sosie/ reîncarnare după aproape 35 de ani (!).









Retrospectiv, orice fan care n-are răbdare să pătrundă până la subtilități de genul pasaje diferit înregistrate/mixate (cu sau fără ”chorus”, secție de suflători, etc), să observe ordinea puțin schimbată a titlurilor, diferențe de timpi la câteva piese sau alte mici detalii și care fan desigur ignoră coperțile diferite, se poate bucura după 2009 de practic 2 albume: oficialul ”The Impossible Dream” (TID) și ”phantom album”-ul ”Hot City” (parte din titlul suitei "Hot City Symphony, Part 1 & 2) -dar care inițial s-a dorit a fi numit ”Can't Get Enough”, un vers din piesa ”Long Hair/Haired Music”.
Acest fantomatic ”HC” a așteptat 34 de ani apariția, după ce înregistrările din 1974 girate de americanul Shel Talmy au fost refuzate de boss-ul companiei Vertigo Records, Bill Fehelly....iar benzile distruse, conform versiunii oficiale (!). Independentul Talmy era deja un nume, lucrase în U.K. pentru The Who și The Kinks, dar viziunea sa în cazul SAHB nu s-a potrivit cu cea a trupei...și cu-atât mai puțin cu cea a boss-ul Bill, care investise masiv la primele albume și acum dorea un câștig sigur; Însă după ce acesta a ascultat doar 2 piese și acestea nu i-au plăcut, a hotărât reluarea de la zero a sesiunilor care vor conduce la ”TID”. Numai că s-a întâmplat că Talmy a păstrat banda Master, în timp ce alte mărturii de arhivă ținute de basistul Chris Glen dintre cele peste 200 concerte ”live” pe care SAHB le susțineau pe în acea perioadă pe an, au ars odată cu casa acestuia întrun incendiu prin 1982...
 ”Supraviețuitorii” Chris și bateristul Ted McKenna retrăiesc momentele celor 2 sesiuni separate și explică diferențele pieselor în booklet-ul ”noului” HC, în timp ce jurnalistul Martin Kielty citând din cartea sa ”SAHB Story: the Tale of the Sensational Alex Harvey Band” punctează atuurile forte ale trupei prezente fără ”parti pris” pe ambele variante: solourile de chitară ale autodidactului cu machiaj de clown Pierrot (anticipându-i pe viitorii Kiss!) Zal Cleminson, cele la clape -orgă și sintetizatoare- ale fratelui basistului, Hugh McKenna, mereu la locul lui....și mai ales ”ceea ce strălucește cel mai tare, împinge cel mai bine lucrurile înainte și durează cel mai mult: vocea lui Alex,  un torent de pasiune, caracter, demonism și plăcere. Un Alex ajuns la zenit, ceea ce nu se va mai repeta până la final, un alt album ”pierdut” (pentru că trupa s-a desființat înainte de lansare), ”Rock Drill”. Poate că în 1974 putea fi un câștig sau nu un astfel de material de la Alex Harvey, dacă se întâmpla lansarea aceasta atunci...Dar acum (în 2009) cu certitudine este”.
Avantajele digitalizării ne permit acum cu ușurință abordarea mixată sau nu a pieselor ambelor variante de album, compararea și analiza. Ceea ce chiar am și făcut timp de câteva ore și vă recomand și vouă, mai ales celor care încă nu l-au descoperit sau au trecut superficial peste excentricul AH și glam rock-ul său de excepție cu rădăcini în atâtea stiluri și sub-genuri: Blues, Vodevil, R & B, Rock and Roll, Cabaret, Dixieland Jazz și Skiffle...Alex era văzut ca ”replica scoțiană la Tommy Steele, Elvis-ul britanic, primul star Rock and Roll al tineretului ” încă din anii '60 când a cântat cu un big-band de soul și a fost și co-fondator la trupa Rock Workshop cu chitaristul Ray Russell. Steele fusese primul idol, ultimul dintre aceștia avea să se autointituleze Alex însuși pe o piesă devenită încă un imn de-al său, ”(I'm) The Last of the Teenage Idols”. Infarctul din 1982 din Belgia punea la doar 47 ani capăt vieții unui artist/personaj ”larger than life” care a cunoscut doar circa 10 ani de succes, acesta venind târziu, după 35...
 Am lăsat la urmă motivul primordial al alegerii acestui album de suflet pentru mine, așa cum tot la final e plasată și ”Anthem” pe TID, botezată ”Last Train” și mai lungă cu peste 2 min. în plus pe HC:  atmosferă celestă de lament, cimpoaie tradiționale, tempo și modulare inspirate, solouri chitară și de orgă minunate  amintind întrucâtva de ”Whiter Shade of Pale”, iar peste toate un Alex însoțit ca de un ecou de o voce feminină, catifelată și senzuală, cu ”into & outro” dar mai ales cu ”miez” - o voce precum erau Doris Troy sau Clare Torry de pe genialul Pink Floyd-esc ”The Dark Side of the Moon”- e vorba de ilustra necunoscută Vicky Silva. Încerc o traducere adaptată și la această piesă pe care o consider capodoperă nu doar a trupei ci a întregii decade a anilor '70...și descrisă drept ”maestoasă, modelată din cadențe omagiale, coruri emfatice și grandioase” de către același Costin Grigoraș în story-ul unei trupe subevaluate...
De pe ultimele 2 albume de studio, cele mai reușite momente mi se par a fi ”Sirocco” (de pe ”SAHB Story”), respectiv ”The Dolphins” (”Rock Drill”).
N-aș putea încheia acest mini-portret Alex Harvey fără descrierea sa dintro enciclopedie ”New Musical Express” din 1978: ”Alex arată la față ca și cum tocmai ar fi ieșit dintrun bar după o bătaie zdravănă cu scaunele rupte...dar ceea ce realizează prin muzica sa, e la polul opus.”

”The Impossible Dream” (Vertigo, 1974)

"Hot City Symphony Part 1: Vambo"   5:03
"Hot City Symphony Part 2: Man in the Jar"   8:13
"River of Love"   3:12
"Long Hair Music"   4:37
"Hey"  0:39
"Sergeant Fury"   3:29
"Weights Made of Lead"   2:41
"Money Honey"/"The Impossible Dream" (Jesse Stone, Mitch Leigh, Joe Darion)   2:10
"Tomahawk Kid"   4:34
"Anthem"   7:45

”Hot City” (The 1974 Unreleased Album) (MLP, 2009)

01 - Vambo   4:46
02 - Man In The Jar   5:03
03 - Hey You   0:44
04 - Long Haired Music  5:05
05 - Sergeant Fury   3:37
06 - Tomahawk Kid   6:23
07 - Ace In The Hole   2:36
08 - Weights Made Of Lead   2:36
09 - Last Train   9:51

Personnel:
Alex Harvey - Lead vocals, rhythm guitar
Zal Cleminson - Guitar
Chris Glen - Bass guitar
Hugh McKenna - Keyboards, synthesizer
Ted McKenna - Drums
Vicky Silva - Vocals on "Anthem"





                        Anthem/ Last Train    Imn/ Ultimul tren

                               ”Dacă nu mă dați în judecată
                               Atunci de ce nu-mi dați drumul?
                               Puteți să-mi aruncați cheile mașinii
                               Lăsați-mă să împușc gâsca sălbatică
                               Progresul vostru înseamnă dorința mea
                               N-ar trebui să mă lăsați să greșesc

                               Deși e-adevărat că-s îngrijorat acum              
                               Asta nu va mai dura

                               Povestind despre păuni
                               Vindeți sistematic
                               Doar o gravură contrafăcută                      
                               A felului în care ați folosit
                               Doar un alt număr în sens unic
                               Doar un cântec de dus-întors

                               Deși e-adevărat că-s îngrijorat acum
                               Asta nu va mai dura

                               Nu mă încurajați să ucid din cauză că-i publicitatea plătită
                               Nu mă tratați cu suspiciune
                               Nu-mi mai spuneți minciuni
                               Știți că ador compania voastră
                               N-ar trebui să mă lăsați să greșesc

                               Deși e-adevărat că-s îngrijorat acum
                               Asta nu va mai dura”

N-am amintit despre un album solo Alex Harvey despre monstrul din Loch Ness, extensie la piesa asta de pe ”Rock Drill”:





Recomandări și referințe:

Tear Gas (pre-SAHB, fără Alex): ”Tear Gas” (1971)
Tear Gas: ”Piggy Go Getter” (1970)
Alex Harvey: ”Roman Wall Blues” (1969)
Rock Workshop (Alex Harvey, Ray Russell): ”Rock Workshop” (1970)
Rock Workshop: ”The Very Last Time” (1972)

Vicky (Vicki) Silva mai apare pe Mick Ronson: ”Play Don't Worry” în piesele ”Angel No.9” și ”Woman” și ”Backing Vocal” pe Nazareth: ”Hair Of The Dog” în piesa ”Please Don't Judas Me”
       
http://hubpages.com/hub/The-Top-Scottish-Bands-of-All-Time-15-of-the-Best
http://en.wikipedia.org/wiki/Alex_Harvey_(musician)




joi, 10 aprilie 2014

12) Be Bop Deluxe: "Modern Music" (1976)




Carismaticul tânăr al 2-lea din stânga de pe copertă, mereu deranjat de analogiile pe care presa le făcea în anii '70 între el și David Bowie, este eminența cenușie, ”brainchild”-ul de la trupa Be Bop (Be-Bop) Deluxe...Comparații pe care el însuși uneori le ”alimenta”, prin titluri precum ”Honeymoon on Mars”, aluzie clară la ”Păianjenii de pe Marte” bowie-escieni și care sunt cel mai evidente pe ultimul album al trupei, ”Drastic Plastic” din 1978, mult inspirat și din ”Berlin”-ul lui Lou Reed.
 Numele grupului îl găsim scris și cu cratimă și fără, în chiar vreo 5 feluri diferite de grafică depinzând de format (single, EP sau LP/CD), de sursa informației, de țară și de casa de discuri editoare a materialelor...mai potrivită fiind după părerea mea varianta fără, din simplul motiv că trupa nu a cântat niciodată stilul jazzistic ”be-bop” ci a rămas fidelă mixturii de ”glam”, ”prog” și  ”rock and roll”.
Un ”rock & roll” provenit din scena britanică de blues-rock, direct și cu riff-uri sănătoase uneori tipice ”hard & heavy” sau chiar ”(proto) punk”-ului, doar spre finalul existenței trupa anticipând ceea ce avea să vină ca și curent dominant în ”mainstream” odată cu apropierea de 1980: ”new-wave”. Nu e mai puțin importantă filiația cu brit-pop-ul de pionierat al Beatles-șilor, după cum voi arăta mai încolo.
Pe de altă parte revăzând coperțile edițiilor originale, doar pe albumul de care ne ocupăm  -dintre cele 5 de studio- numele trupei apare scris astfel, fără cratimă: Be Bop Deluxe.
Ca liricist, Nelson a fost influențat de imageria S.F. și de scriitorul și regizorul Jean Cocteau, iar ca chitarist, de legendarul  american ”twangy guitar hero” & (post) doo-wop ”rebel rouser” Duane Eddy. Un alt personaj legendar rămâne important pentru trupă, regretatul promotor John Peel...care l-a descoperit pe Bill pe primul său album de studio ”Northern Dream” și l-a difuzat pe programul BBC Radio 1, ceea ce avea să conducă la formarea BBD sub contract la EMI Records.
”Critici entuziaste, succes comercial moderat” ar fi în sinteză istoria de circa 6 ani și 5 albume a trupei...și care nu sună deloc straniu pe acest blog unde-i regăsiți adesea pe unii dintre nedreptățiții soartei. Spre deosebire însă de alte nume de care deja ne-am ocupat, la BBD reformarea trupei nu s-a mai produs vreodată ulterior, deși intenții au existat: 3 dintre membrii au murit (inclusiv fratele lui Bill, Ian), așa încât au existat doar mai multe reeditări ale catalogului. Doar liderul Bill Nelson a rămas foarte activ până în prezent, el abordând o altă paletă stilistică începând din 1979 de la Red Noise, pe fondul unor diferende și dispute conflictuale mai noi sau mai vechi legate de drepturile sale de autor (vezi la ”Recomandări și referințe”).
 În vara lui 1976 trupa mereu cu schimbări de personal făcute de lider se afla întrun moment în care dovedise pe anteriorul ”Sunburst Finish” că nu e doar un ataș la solourile chitaristice marca Bill Nelson, cel care inserase și mult umor și ironie în textele sale (oarecum à la Ray Davies de la The Kinks). Aranjamentele rămân somptuoase, ideile de la The Beatles încă inspiratoare, piese reușite nu lipsesc (ex. A3. ”Kiss of Life”; sau A6. ”Bring Back the Spark”)...problema lui Nelson fiind -conform lui William Ruhlmann de la AllMusic- aceea că ”pop-ul sofisticat și sensibil al trupei reclama un dar al simplității pe care el nu'l avea...”
O altă trăsătură a albumului sunt piesele scurte, netipice la mijlocul decadei albumelor având de-a face cu genul ”prog”, dar proprii song-ului pop din anii '60. Poate tocmai de aceea B2.Forbidden Lovers” de peste 5 min. iese din ”front”...Și ar fi singura excepție dacă am face abstracție de suita-titlu ”Modern Music” B1 a) - f) care trebuie ”privită” tematic însumat, nu ca 6 piese scurte separate așa cum apar pe mai toate sursele...

Tracklist:
A1 Orphans Of Babylon
A2 Twilight Capers
A3 Kiss Of Light
A4 The Bird Charmer's Destiny
A5 The Gold At The End Of The Rainbow
A6 Bring Back The Spark
B1 a) Modern Music
b) Dancing In The Moonlight (All Alone)
c) Honeymoon On Mars
d) Lost In The Neon World
e) Dance Of The Uncle Sam Humanoids
f) Modern Music (Reprise)
B2 Forbidden Lovers
B3 Down On Terminal Street
B4 Make The Music Magic

Credits:
Bass Guitar, Vocals, Percussion – Charles Tumahai
Drums, Percussion – Simon Fox
Keyboards [All], Percussion – Andrew Clark
Lead Vocals, Guitar [All], Percussion, Music By, Lyrics By, Producer – Bill Nelson

Producer, Engineer – John Leckie
 Notes:
 Recorded and mixed exclusiveley at EMI No. 3 Studio, Abbey Road, London (June/July 1976).
℗ 1976 EMI Records Limited





Atenție și la descrierea de sub această postare a lui Jimmy McCormick de pe YouTube cu albumul integral, una plină de argumente în favoarea alegerii acestui album :”...a whole greater than it's sum!”/un întreg mai mare/valoros decât suma părților!

Recomandări, referințe (pentru cei interesați mai ales de cariera solo a lui Bill Nelson):

Be Bop Deluxe: ”Sunburst Finish” (1976)
Bill Nelson: ”Northern Dream” (1971)
(Bill Nelson's) Red Noise: ”Sound - On - Sound” (1979)
Bill Nelson: ”Chance Encounters In the Garden of Lights (1988)
Bill Nelson: ”The Practice of Everyday Life ... Celebrating 40 Years of Recordings” -8 CD-Set (2011)







vineri, 4 aprilie 2014

11) Little Feat: "Time Loves A Hero" (1977)


Jimmy Page, chitaristul din Led Zeppelin declara întrun interviu din 1975 în revista Rolling Stone că Little Feat este grupul său american preferat.
"Timpul iubește un erou" venea după o foarte bună perioadă creativă la Little Feat (”Lăbuța”), totuși ușor descendentă urmând celor 2 ”landmarks”-uri ”Sailin' Shoes” (1972) și ”Dixie Chicken” (1973). Avea să reprezinte ultimul album integral înregistrat cu vocalistul Lowell George (1945–1979) aflat întrun conflict tot mai accentuat cu restul trupei, deja tot mai supraponderal și dependent de droguri. Lowell trecuse prin Mothers of Inventions a lui Frank Zappa dar motivele plecării sau destituirii lui de acolo rămân controversate...Zappafilii l-au auzit la chitară-ritm și voce pe ”Weasels Ripped My Flesh” și pe primul CD al dublului set ”You Can't Do That on Stage Anymore, Vol. 5” și deasemeni participând ca producător la "groupie group"-ul feminin The GTOs pe singurul lor album ”Permanent Damage”.
Rolul său ca și al celuilalt co-fondator claviaturistul Bill Payne a rămas esențial pentru întreaga istorie a trupei, a stilului care subordona etichetei ”Southern Rock” un inspirat și eclectic amestec de Rock & Roll, Blues, R&B, Swamp Rock, Boogie, Country, Folk, Gospel, Soul, Funk și chiar jazz ”Fusion”.
Faptul că se vorbește de ”era Lowell George” (1969-1979) în istoria grupului -cu un hiatus de circa 10 ani după dispariția sa- atestă cât a fost acesta de important, similar cu alte cazuri când trupe ilustre își pierdeau (relativ) timpuriu un membru de bază (din zone stilistic apropiate Allman Brothers Band pe Duane, Canned Heat pe Bob ”The Bear” Hite, Lynyrd Skynyrd pe Ronnie Van Zant, etc).
Un mix realizează și ilustratorul Neon Park pe coperțile LP-ului, între imaginea unui oraș și a unei statui ecvestre din Mexic și o biserică din sudul Italiei -pe coperta principală- în timp ce pe verso apar un lac și un lanț muntos dintro altă zonă. Clasicul pictor și grafician Park (1940-1993) a făcut coperțile viu colorate la multe albume Little Feat cât și la ”Weasels Ripped My Flesh” (1970) a Mamelor Invenției conduse de Frank Zappa, același deja amintit pe care apăruse și Lowell George. Tot el a ”decorat” și muzica unor albume David Bowie, Dr. John și The Beach Boys.





 Implicat mai puțin aici din motivele amintite, Lowell George a compus doar piesa A3 și parțial B4, trupa apelând interpretativ la suportul consistent și select al unor invitați cu experiențe căpătate la Steely Dan, Doobie Brothers și venită la pachet una dintre secțiile de suflători cele mai reputate și dorite în anii 70, din trupa Tower of Power.
A4."Day at the Dog Races" este un ”fusion jam” extins și jazzistic, dar deasemeni și un alt ”măr al discordiei”: toți membrii trupei inclusiv producatorul-mediator Ted Templeman erau de acord cu ea, exceptându-l pe  George care o considera prea disparată de restul și prea în spiritul muzicii Weather Report.
Dacă albumul a avut recenzii și mai puțin măgulitoare asta s-a datorat mai mult tentației de a considera ca nivel de referință perioada anilor '72-'73, decât ca material și interpretare în sine. Următorul album cronologic avea să fie dublul ”Waiting for Columbus”, cu excelente variante ”live” a unor piese de aici:

Tracklist:
A1 Hi Roller     Written-By – Paul Barrère* 3:45
A2 Time Loves A Hero     Guitar, Mandolin [Mandocello] – Fred Tackett
         Lyrics By – Bill Payne, Paul Barrère*  Music By – Bill Payne, Ken Gradney*, Paul Barrère* 3:47
A3 Rocket In My Pocket     Written-By – Lowell George 3:25
A4 Day At The Dog Races      Arranged By – Bill Payne
         Music By – Bill Payne, Ken Gradney*, Paul Barrère*, Ritchie Hayward*, Sam Clayton 6:27
B1 Old Folks Boogie      Written-By – Gabriel Paul Barrère*, Paul Barrère* 3:31
B2 Red Streamliner      Backing Vocals – Mike McDonald, Patrick Simmons
         Lyrics By – Bill Payne, Fran Tate  Music By – Bill Payne 4:44
B3 New Delhi Freight Train     Acoustic Guitar – Patrick Simmons  Written-By – Terry Allen 3:42
B4 Keepin' Up With The Joneses      Soloist, Saxophone – Lenny Pickett  Written-By – Lowell George,            Paul Barrère* 3:51
B5 Missin' You     Resonator Guitar [Dobro] – Jeff "Skunk" Baxter*  Written-By – Paul Barrère* 2:21

Credits:
Paul Barrère - guitar, vocals
Sam Clayton - congas, percussion, vocals
Lowell George - vocals, slide guitar
Kenny Gradney - bass
Richie Hayward - drums, percussion, vocals
Bill Payne - keyboards, synthesizer, marimba, vocals
with
Alto Saxophone – Lenny Pickett
Baritone Saxophone – Steve "Doctor" Kupka*
Tenor Saxophone – Emilio Castillo
Trumpet, Arranged By [Horns] – Greg Adams
Trumpet, Trombone – Mic Gillette
Resonator Guitar [Dobro] – Jeff "Skunk" Baxter
Acoustic Guitar – Patrick Simmons

Recorded 1976-1977 at Sunset Sound Studios, Hollywood, CA

Referințe și recomandări:

Little Feat: ”Waiting for Columbus” -2 LP live- (1978)
Lowell Grorge: ”Thanks I'll Eat it Here (1979)

http://en.wikipedia.org/wiki/Little_Feat

marți, 1 aprilie 2014

10) Nucleus: "Elastic Rock" (Vertigo, 1970) = Fuziune la Kilometrul 0


Dacă ați asociat până acum nașterea genului ”Fusion” doar cu albumele lui Miles Davis, trebuie să citiți ceea ce urmează, inclusiv recomandările...
Nucleus înseamnă povestea regretatului trompetist scoțian autodidact Ian Carr (21 aprilie 1933 – 25 februarie 2009) iar ”Elastic Rock” este chiar începutul acesteia, albumul de debut. Dar nu e vorba doar povestea unui grup și a unui singur album, ci totodată și de embrionul unui stil muzical pe cale să apară: ”Jazz-Rock Fusion”.
În luna ianuarie 1970 când a fost înregistrat, seminalul ”Bitches Brew” al lui Miles Davis încă nu apăruse, iar anteriorul ”In a Silent Way” (1969) deși fusese lansat, conform lui Ian Carr, nu-i era încă acestuia cunoscut. Odată eliminate aceste 2 surse de eventuală inspirație, înseamnă că avem de-a face chiar cu un album de pionierat, eventualele rădăcini trebuind a fi căutate între realizările anterioare liderului, cât și în „backround”-ul celuilalt important co-fondator și compozitor ale pieselor albumului, Karl Jenkins (b & s saxes, keybs & oboe). Și dacă la Jenkins ”vechimea” se rezuma în 1970 doar la participarea pe 2 albume ale grupului basistului Graham Collier, în cazul lui Ian Carr -mai mare cu 11 ani- vorbim deja de 5 albume cu (Don) Rendell/ (Ian) Carr Quintet (1963–1969) incluzându-l și pe pianistul Michael Garrick, 2 LP-uri cu New Jazz Orchestra al pianistului Neil Ardley și un album cu Joe Harriott Quartet, pionier al fuziunii muzicii tradiționale indiene cu jazzul occidental (seria ”Indo Jazz Suite/ Fusions I & II”, anii 1966-68).
În special pe acest din urmă muzician -alto-saxofonistul Harriott, și el tot un clasic (1928-1973)- îl putem considera acum retrospectiv ca pe un element care se ”leagă” stilistic cu ”rockul elastic” de care ne ocupăm, atât de ”elastic” și incandescent încât atinge zone ce vor fi exploatate și cizelate până spre perfecțiune în decada care începea. Aș insista pe ideea lavei de la mijlocul coperții-fereastră realizată de cunoscutul Roger Dean și care lavă își face loc ”picurând” în neantul întunecat, invitând la deschiderea mapei pentru a contempla în întregime imaginea unui adevărat vulcan terestru (vezi imaginile)...Mă reține doar amintirea grupului francez Magma la care metafora este evident și mai potrivită chiar prin numele trupei și care grup, inovând atât muzical cât și lingvistic ar putea fi oricând cu vreun album reprezentativ, subiect aici pe blog.
Celor preocupați de imaginea cât mai completă a nașterii acestiu gen hibrid ”Fusion” care va mai avea cu siguranță reprezentări pe acest blog, n-ar trebui să le scape nici alte câteva albume de pionierat apărute în aceeași perioadă cu debutul lui Nucleus, cu vibrafonistul american Mike Manieri și respectiv cu pianistul australian Mike Nock în prim plan:
* Mike Mainieri & Friends: ”White Elephant” (1969-1971) -2 LP/ 2 CD- (Just Sunshine Records, 1972/ NYC Records, 1996)
* Mike Mainieri: ”Journey Through an Electric Tube” (Solid State, 1968)
* Fourth Way (Mike Nock): ”The Sun and Moon Have Come Together” (LP Harvest, 1969)
* Mike Nock Underground: ”Between or Beyond” (MPS, 1971)

Revenind la Nucleus, Ian Carr va deveni ulterior profesor și jurnalist de jazz, expert pe subiectele Miles Davis și Keith Jarrett cărora le-a publicat biografiile.








Tracklist: 
A1 1916  Written-By – Jenkins*
A2 Elastic Rock  Written-By – Jenkins*
A3 Striation  Written-By – Spedding*, Clyne*
A4 Taranaki  Written-By – Smith*
A5 Twisted Track  Written-By – Spedding*, Brown*
A6 Crude Blues Part One  Written-By – Carr*, Jenkins*
A7 Crude Blues Part Two  Written-By – Carr*
A8 1916 (Battle Of Boogaloo)  Written-By – Jenkins*
B1 Torrid Zone  Written-By – Jenkins*
B2 Stonescape  Written-By – Jenkins*
B3 Earth Mother  Written-By – Smith*, Spedding*, Carr*, Clyne*, Marshall*, Jenkins*
B4 Speaking For Myself, Personally, In My Own Opinion, I Think...  Written-By – Marshall*
B5 Persephones Jive  Written-By – Carr*

Credits: 
Baritone Saxophone, Oboe, Piano, Electric Piano [Hohner] – Karl Jenkins 
Bass, Electric Bass – Jeff Clyne 
Drums, Percussion – John Marshall 
Guitar – Chris Spedding 
Tenor Saxophone, Soprano Saxophone, Flute – Brian Smith 
Trumpet, Flugelhorn – Ian Carr 

Design, Illustration – Roger Dean 
Producer – Pete King 
Notes: 
Recorded at Trident Studios, 12/13/16/21 January, 1970

Ca și impresie generală, "Elastic Rock" este un album care introduce elemente de rock, cu o atmosferă mai  relaxată decât producțiile ulterioare, cu o singură piesă extinsă de aproape 9 min. (”Torrid Zone”, similară ca ”groove” cu ”Shhh/Peaceful” de pe Miles Davis's ”In A Silent Way!) și cu o ”tușă” specifică Soft Machine datorată dominației pieselor lui Karl Jenkins, plus contribuțiile bateristului Marshall, din 1972 și el ajuns printre ”softiști”. Jenkins este și unul dintre primii muzicieni care va impune un instrument nespecific jazzului, oboiul.   
Cunoscutul critic/jurnalist John Kelman de la ”www.allaboutjazz.com” face conexiuni între acest album și alte două apariții britanice aproape simultane, din scena prog-rock de la Canterbury: Dave Stewart's Egg si seminalul Soft Machine: ”Third”....și presupune că dacă după apariția britanicilor Nucleus în concert la Village Gate din New York și la Newport Jazz Festival -la scurt timp după ce obținuseră în iulie 1970 premiul I la Montreux Jazz Festival- în fața unor audiențe fascinate față de ceea ce auzeau, aceste apariții ar fi fost urmate de lansarea în State a albumului, poate altfel ar fi fost scrisă istoria și colorată harta genului ”fusion”...Dar din păcate asta nu s-a întâmplat...și nu doar cu primul album, așa încât pentru circa 10 ani Nucleus și-a limitat audiența și popularitatea doar în U.K și Europa. 
Dintre participanți, Karl Jenkins deja evidențiat este cel mai prolific și mai actual (vezi recomandările), iar chitaristul Chris Spedding are și el o vastă și interesantă carieră orientată mai ales spre ”(British) Rock”.

 

Recomandări și referințe:

* Nucleus: ”We'll Talk About It Later” (Vertigo, rec. sept. 1970) 
* Nucleus: ”Hemispheres” -live (1970)
* Nucleus: ”Solar Plexus” (Vertigo, 1971)
-- Karl Jenkins, albumele cu Soft Machine
-- Karl Jenkins, albumele cu proiectul Adiemus
* Chris Spedding: ”Chris Spedding” (1977)