Lozul câștigător, din 9 încercări: Tindersticks, „The Waiting Room”

Îmi propun deunăzi să „baleiez” repede peste o serie de noi albume lansate în ianuarie, încadrabile în linii mari zonei „indie-pop”-ului dominant american, mai mult sau mai puțin ademenitoare la prima vedere ținând cont mai ales de orizontul de așteptare inerent care apare apriori urmare a reușitelor trecute dar și de „forma” arătată în ultima perioadă de protagoniști (în plan secundar mai adaug ca elemente de prioritizare și semnificațiile titlurilor, anvergura diferită pe care o au deja pentru mine casele de discuri respective și eventual ca și „cârlig” vizual, gradul de atractivitate al coperților):

* Field Music: „Commontime” (2016)
* Shearwater: „Jet Plane and Oxbow” (2016)
* Spacin': „Total Freedom” (2016)....„psychedelic rock"
* Jesu & Sun Kil Moon: „Sun Kil Moon/Jesu” (2016)
* Bonnie “Prince” Billy (Will Oldham): „Pond Scum” (2016) (John Peel's Sessions)
* Tindersticks: „The Waiting Room” (2016)
* Tortoise: „The Catastrophist” (2016)
* Half Japanese: „Perfect” (2016)
* Lucinda Williams: „The Ghosts of Highway 20” -2 LP/2 CD- (2016)

Și pentru că sunt circumspect de regulă cu titluri extreme de tip „Perfect” sau „Catastrofal”, încep cu englezii Tindersticks, alias Stuart (A.) Staples & comp., altfel cam dezamăgitori pentru mine în ultimii ani. Albumul cel nou cu nr.10 (după alte surse ar fi nr. 11), la aproape 25 ani de carieră, este „Camera de așteptare”. Ceva e adecvat din start: cam așa m-am simțit și eu raportat la grupul acesta, într-o lungă așteptare în tentativele de regăsire a gloriei trecute. Comparațiile măgulitoare cu Nick Cave și Leonard Cohen de la primele 2 albume „1st” și „2nd” din '93 și '95 (cu piese memorabile ca „Tiny Tears", „El Diablo En El Ojo", etc) nu cred că i-au făcut neapărat bine „frontman”-ului, mai discret vocal și mai puțin inspirat componistic în anii noului mileniu, indiferent configurația în care apărea: cu trupa -trecută și prin mai multe schimbări de personal, mai ales după plecarea omului nr. 2, Dickon Hinchliffe în 2006-...pe albumele solo, în muzica de film sau în câteva „side project”-uri.
Albumul „Across Six Leap Years” (2013) cu 10 cântece vechi rearanjate nu mi-era cunoscut și oricum nu aducea piese noi, dar „The Something Rain” (City Slang, 2012) și mai ales coloanele sonore de film „Les Salauds/„The Bastards" (O.S.T.) (2013) și Tindersticks (Stuart Staples & Dan McKinna): „Ypres” (2014) în care vocea lui Staples era rar prezentă....fuseseră destul de departe de vraja „chamber pop/ lounge-jazz & low-key soul”-ului atractiv de pe primele albume, cum astfel s-a încercat în presă încadrarea stilistică.

Și iată-l pe Staples din nou inspirat acum, vocea sa baritonală regăsindu-și aplombul și păstrând catifelarea de narator sensibil, cu o sofisticare și o intimitate plină de mister împins chiar până la claustrofobie (de ex. pe instrumentala „Fear of Emptiness”)...cu ceva mereu incert, un pericol difuz parcă plutind în aer...un microcosm cu relaxări minimaliste dar și cu crescendouri melodramatice când mesajul o cere („Help Yourself”)...pentru varietate cu 2 partenere inspirat alese pentru cuplu vocal, prima Jehnny Beth -vocalista din Savages- în „We Are Dreamers”...iar a 2-a, regretata texano-mexicancă devenită legendă canadiană, Lhasa de Sela -răpusă de cancer de sân pe 1 ianuarie 2010 la numai 37 ani...-în dialogul dintr-o piesă păstrată din 2009 „Hey Lucinda” -un „highlight” incontestabil al albumului- în care Stuart n-o poate convinge pe cea care i-a fost bună prietenă și în afara scenei să danseze, Lhasa fiind de cealaltă parte a tejghelei barului (iar metaforic spus, retrospectiv privind azi, de cealaltă parte chiar și a vieții...)
Așteptarea din antecameră emanând gravitate a cvintetului condus de „maestrul poetic reținut al emoției umane” -cum îl numea o cronică- se încheie la fel de incert și difuz cu dilema filozofică „So where do we go?”...(fără răspuns ca și întrebarea pe care mi-o pun așa, ca o curiozitate secundară: „o fi Staples cel de pe copertă cu capul de măgăruș având nasul ciudat decorat?”).
Fără dubii rămâne instrumentația, tipică la Tindersticks („Bețe de chibrituri”): de la cea minimală a vocii acompaniată de 1-2 instrumente până la pasaje somptuoase cu un arsenal bogat specific arealului „chamber pop-rock”, incluzând Rhodes piano, glockenspiel, accordion, vibraphone, violin, trumpet, trombone, clarinet, bassoon, Hammond organ, etc.

...După o asemenea satisfacție vecină cu revelația, restul pachetului albumelor propuse spre ascultare a rămas într-un plan secundar. Sunt în mod cert lucruri interesante pe-acolo, de ex. ar fi de urmărit cum frontmen-ii vocaliști din Jesu și Sun Kil Moon -Justin Broadrick și respectiv, Mark Kozelek- coabitează și își împart rolurile pe albumul în comun „Sun Kil Moon/Jesu” (pe care mai apare ca invitat și Bonnie „Prince” Billy, a.k.a.Will Oldham, titularul pe „Pond Scum”)...Cum mai sună acum după circa 2 decade maeștrii Tortoise ai lui John McEntire din Chicago definitori ai post-rockului?...pe „Catastroficul” cărora apar niște covers-uri insolite (și asupra cărora s-au focalizat, exagerat de mult zic eu, marea majoritate a cronicilor)...Sau dacă și cum noile albume Field Music, Shearwater sau Lucinda Williams (cantautoarea expertă în genul hibrid „americana”) se apropie de nivelul altora din trecut satisfăcând sau nu orizontul de așteptare al fanilor?...Pe moment mie mi-a ajuns și-mi răsună încă în urechi „Hey Lucinda” cuplului Staples/Lhasa, iar noul Half Japanese cu emfază numit „Perfect” mi se pare prea mult vorbit și prea puțin interesant cântat...în timp ce „psychedelic rock"-ul celor de la Spacin': ”Total Freedom” (2016) e cam prea puțin psihedelic și prea mult...rollingstonesc, intrând în marea masă a producțiilor contemporane pentru care etichetarea asta de „psihedelic”este folosită prea des și de prea multe ori inadecvat, pierzându-și din sensurile inițiale de la finele anilor '60....

https://www.youtube.com/watch?v=XxZS7uXSvEU

David Bowie 69!

Motto: e 8 ianuarie, îl tot reascult iar și iar și nu-mi vine să cred că nu-i un album a lui Scott Walker/Engel...

* David Bowie: „Blackstar” (RCA/Columbia, 2016)
Anticipat de piesele rearanjate „Sue (or In a Season of Crime)" și „'Tis a Pity She Was a Whore", cu prima apărută în original pe compilația „Nothing Has Changed” (2014), noul „Blackstar” lansat azi pe toate formatele principale CD, LP vinyl și „digital download” chiar în ziua de naștere a lui David Bowie (69 ani!), începe cu tema-titlu, cea mai lungă de pe album, circa 10 minute. Fanii o știau din luna noiembrie când apăruse ca single chiar puțin scurtată de la o durată și mai lungă și în plus însoțită de videoclipul filmat parțial la București...Moment când, odată cu alte detalii dezvăluite, toți cei interesați realizau că va fi vorba despre un viitor album puternic orientat spre jazz.
Odată „digerată” această prima piesă complexă, restul până la final, respectiv celelalte 6 teme, reprezintă un test mult mai ușor de trecut chiar pentru ascultătorul mai puțin avizat, inclusiv „Lazarus”, lansat ca al 2-lea single pe 17 decembrie. Trebuie să te numești David Bowie ca să ai curajul să spargi canoane greu de clintit în „mainstream pop-rock” alegând total atipic ca singles cele mai lungi piese ca durată, deloc pe placul stațiilor de radio comerciale și în plus ambele apelând la subiecte provocator-religioase cu simboluri mai mult sau mai puțin mesianice, cu-atât mai incitant azi în actualul context sensibil și complicat european: prima inspirată dintr-un cântec gregorian cu trimiteri în videoclip la „Biblia neagră” a lui Aleister Crowley -unde însuși Bowie joacă rolul unui preot orb contemplându-și propriul coșmar (ori poate propria moarte?)- iar a 2-a „Lazarus” (care dă  și titlul unui „musical” cu piese de-ale sale ce se joacă în U,S.) referindu-se desigur la ucenicul Lazăr din Betania din Biblie, cel înviat din morți de însuși mântuitorul Isus. Alte titluri ne aduc în actualitate la religia preferată a industriei muzicale, cea a...banului („Dollar Days”), tipic pentru un rockstar de notorietate mondială iubit de generații întregi de fani și admiratoare („Girl Loves Me”). 
Pe lângă producătorul Tony Visconti, cu intermitențe alături de starul britanic de la începutul carierei de pe epicul „Space Oddity”, participă la albumul -căruia i s-au atașat stilistic etichete ca „art rock/ avant-garde jazz/ jazztronica/ acid house”- un grup al tenor-saxofonistului Donny McCaslin de pe ultimul său album „Fast Future” (Greenleaf Music, 2015), incluzându-i pe „Young Americans” Jason Lindner: keyboards; Tim Lefebvre: bass; Mark Guiliana: drums...și în plus pe chitaristul Ben Monder, foarte apreciat pentru albumele de la Sunnyside Records și pentru noul „Amorphae” (ECM, 2015). Cu excepția lui Lefebvre, restul sunt muzicieni despre ale căror realizări recente am scris pe blogul meu de jazz, așa încât puteți citi sau reciti despre fiecare dintre ei, aici:
http://victimofjazz.blogspot.ro/

Deocamdată website-ul Metacritic a sintetizat 10 cotații de reviews-uri pozitive, albumul obținând un excelent rating al criticilor de 84 (din maximum 100), chiar peste anteriorul „The Next Day” (2013) cu 81.
Mai jos, vedeți coperțile -diferite, opozite, complementare ca la Yin & Yang!- al formatelor CD, respectiv LP, cu fragmentele stelare formând ingenios cuvântul „Bowie”:

„Pielea sensibilă” a lui Kimmo Pohjonen

Dacă doriți un tratament dermatologic acustic reconfortant după sărbători, vă recomand:
Kimmo Pohjonen: „Sensitive Skin” (Octopus, 2015)

Serafic și plutitor noul album al lui Kimmo Pohjonen...fin, sensibil și delicat precum pielea bebelușului de pe copertă lesne de presupus ca aparținând chiar autorului, inovativul acordeonist finlandez de 51 de ani care ne-a încântat la Gărâna în 2014. Am retrăit ca stare indusă de aceste melodii vraja unor momente frumoase de odinioară de pe albume Kitaro, Andreas Vollenweider sau Peter Baumann, deși n-avem nici un „cover” aici, toate fiind compoziții noi ale titularului, secondat de fiica sa Saana (lucru cert, menționat în „booklet”), de Inka -cealaltă fiică a sa, sau poate soția (?)- și, printre alții, de Kronos Quartet, cunoscutul grup de coarde american cu care Kimmo colaborează de prin 2003 de la albumul „Uniko”. Cei care-l cunosc pe Pohjonen din aparițiile atletice din concerte vor fi poate surprinși de lipsa acelei incisivități tipice augmentată și de efecte vizuale de scenă, dar asta nu face albumul acesta de studio mai puțin interesant sau trenant: tempourile alternează dibace iar claviaturile, chitara, efectele, corzile și vocile de ambele sexe colorează „discursul” de la „Ciclonul” introductiv până la tema-titlu stategic plasată la final. Între timp fuseseră parcurse „Lamina”, „Anemone”, „Emissio” și „Serenity”, piese cu titluri pe cât de scurte pe atât de sugestive melodic și docil „supuse” conceptului general de transpunere audio într-un adevărat tratament dermatologic sonor al „pielii sensibile”.
Ceea ce lipsește, sau mai bine zis nu e prezent într-o doză mai mare cum poate s-ar fi așteptat fanii săi cei mai exigenți, e acel experimentalism care-l ridica pe autor în opiniile unor critici la statutul măgulitor de „Jimi Hendrix al acordeonului” sau la comparații cu Laurie Anderson...dar regăsim în schimb suficient de multe elemente pe care le întâlneam pe proiectul KTU -pronunțat ca „K 2”!- cu King Crimson-ienii Pat Mastelotto și Trey Gunn.
De remarcat și contribuția consistentă ca multi-instrumentist (bas, sintetizator, clopote tubulare, etc), mixerist și producător a lui James Spectrum (a.k.a. Jari Salo), fost în trupa finlandeză Pepe Deluxé.