Îmi propun deunăzi să „baleiez” repede peste o serie de noi albume lansate în ianuarie, încadrabile în linii mari zonei „indie-pop”-ului dominant american, mai mult sau mai puțin ademenitoare la prima vedere ținând cont mai ales de orizontul de așteptare inerent care apare apriori urmare a reușitelor trecute dar și de „forma” arătată în ultima perioadă de protagoniști (în plan secundar mai adaug ca elemente de prioritizare și semnificațiile titlurilor, anvergura diferită pe care o au deja pentru mine casele de discuri respective și eventual ca și „cârlig” vizual, gradul de atractivitate al coperților):
* Field Music: „Commontime” (2016)
* Shearwater: „Jet Plane and Oxbow” (2016)
* Spacin': „Total Freedom” (2016)....„psychedelic rock"
* Jesu & Sun Kil Moon: „Sun Kil Moon/Jesu” (2016)
* Bonnie “Prince” Billy (Will Oldham): „Pond Scum” (2016) (John Peel's Sessions)
* Tindersticks: „The Waiting Room” (2016)
* Tortoise: „The Catastrophist” (2016)
* Half Japanese: „Perfect” (2016)
* Lucinda Williams: „The Ghosts of Highway 20” -2 LP/2 CD- (2016)
Și pentru că sunt circumspect de regulă cu titluri extreme de tip „Perfect” sau „Catastrofal”, încep cu englezii Tindersticks, alias Stuart (A.) Staples & comp., altfel cam dezamăgitori pentru mine în ultimii ani. Albumul cel nou cu nr.10 (după alte surse ar fi nr. 11), la aproape 25 ani de carieră, este „Camera de așteptare”. Ceva e adecvat din start: cam așa m-am simțit și eu raportat la grupul acesta, într-o lungă așteptare în tentativele de regăsire a gloriei trecute. Comparațiile măgulitoare cu Nick Cave și Leonard Cohen de la primele 2 albume „1st” și „2nd” din '93 și '95 (cu piese memorabile ca „Tiny Tears", „El Diablo En El Ojo", etc) nu cred că i-au făcut neapărat bine „frontman”-ului, mai discret vocal și mai puțin inspirat componistic în anii noului mileniu, indiferent configurația în care apărea: cu trupa -trecută și prin mai multe schimbări de personal, mai ales după plecarea omului nr. 2, Dickon Hinchliffe în 2006-...pe albumele solo, în muzica de film sau în câteva „side project”-uri.
Albumul „Across Six Leap Years” (2013) cu 10 cântece vechi rearanjate nu mi-era cunoscut și oricum nu aducea piese noi, dar „The Something Rain” (City Slang, 2012) și mai ales coloanele sonore de film „Les Salauds/„The Bastards" (O.S.T.) (2013) și Tindersticks (Stuart Staples & Dan McKinna): „Ypres” (2014) în care vocea lui Staples era rar prezentă....fuseseră destul de departe de vraja „chamber pop/ lounge-jazz & low-key soul”-ului atractiv de pe primele albume, cum astfel s-a încercat în presă încadrarea stilistică.
Și iată-l pe Staples din nou inspirat acum, vocea sa baritonală regăsindu-și aplombul și păstrând catifelarea de narator sensibil, cu o sofisticare și o intimitate plină de mister împins chiar până la claustrofobie (de ex. pe instrumentala „Fear of Emptiness”)...cu ceva mereu incert, un pericol difuz parcă plutind în aer...un microcosm cu relaxări minimaliste dar și cu crescendouri melodramatice când mesajul o cere („Help Yourself”)...pentru varietate cu 2 partenere inspirat alese pentru cuplu vocal, prima Jehnny Beth -vocalista din Savages- în „We Are Dreamers”...iar a 2-a, regretata texano-mexicancă devenită legendă canadiană, Lhasa de Sela -răpusă de cancer de sân pe 1 ianuarie 2010 la numai 37 ani...-în dialogul dintr-o piesă păstrată din 2009 „Hey Lucinda” -un „highlight” incontestabil al albumului- în care Stuart n-o poate convinge pe cea care i-a fost bună prietenă și în afara scenei să danseze, Lhasa fiind de cealaltă parte a tejghelei barului (iar metaforic spus, retrospectiv privind azi, de cealaltă parte chiar și a vieții...)
Așteptarea din antecameră emanând gravitate a cvintetului condus de „maestrul poetic reținut al emoției umane” -cum îl numea o cronică- se încheie la fel de incert și difuz cu dilema filozofică „So where do we go?”...(fără răspuns ca și întrebarea pe care mi-o pun așa, ca o curiozitate secundară: „o fi Staples cel de pe copertă cu capul de măgăruș având nasul ciudat decorat?”).
Fără dubii rămâne instrumentația, tipică la Tindersticks („Bețe de chibrituri”): de la cea minimală a vocii acompaniată de 1-2 instrumente până la pasaje somptuoase cu un arsenal bogat specific arealului „chamber pop-rock”, incluzând Rhodes piano, glockenspiel, accordion, vibraphone, violin, trumpet, trombone, clarinet, bassoon, Hammond organ, etc.
...După o asemenea satisfacție vecină cu revelația, restul pachetului albumelor propuse spre ascultare a rămas într-un plan secundar. Sunt în mod cert lucruri interesante pe-acolo, de ex. ar fi de urmărit cum frontmen-ii vocaliști din Jesu și Sun Kil Moon -Justin Broadrick și respectiv, Mark Kozelek- coabitează și își împart rolurile pe albumul în comun „Sun Kil Moon/Jesu” (pe care mai apare ca invitat și Bonnie „Prince” Billy, a.k.a.Will Oldham, titularul pe „Pond Scum”)...Cum mai sună acum după circa 2 decade maeștrii Tortoise ai lui John McEntire din Chicago definitori ai post-rockului?...pe „Catastroficul” cărora apar niște covers-uri insolite (și asupra cărora s-au focalizat, exagerat de mult zic eu, marea majoritate a cronicilor)...Sau dacă și cum noile albume Field Music, Shearwater sau Lucinda Williams (cantautoarea expertă în genul hibrid „americana”) se apropie de nivelul altora din trecut satisfăcând sau nu orizontul de așteptare al fanilor?...Pe moment mie mi-a ajuns și-mi răsună încă în urechi „Hey Lucinda” cuplului Staples/Lhasa, iar noul Half Japanese cu emfază numit „Perfect” mi se pare prea mult vorbit și prea puțin interesant cântat...în timp ce „psychedelic rock"-ul celor de la Spacin': ”Total Freedom” (2016) e cam prea puțin psihedelic și prea mult...rollingstonesc, intrând în marea masă a producțiilor contemporane pentru care etichetarea asta de „psihedelic”este folosită prea des și de prea multe ori inadecvat, pierzându-și din sensurile inițiale de la finele anilor '60....
https://www.youtube.com/watch?v=XxZS7uXSvEU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu