R.I.P...Harry Belafonte (96)....
R.I.P...Mark Stewart (62)...."frontman"-ul The Pop Group (UK) și pionier "post-punk, industrial hip-hop"....
Aveam la „catastif” aceste albume (nu însă și destul timp alocat pt. de a le rememora cum ar merita, fie și parțial...):
- Mark Stewart (The Pop Group) - The Politics of Envy (2012)
- The Pop Group - Cabinet of Curiosities -Compilation- (2014)
- The Pop Group - Citizen Zombie (2015)
- The Pop Group - The Boys Whose Head Exploded -live- (2016)
- The Pop Group - Honeymoon On Mars (2016)
- The Pop Group – Y -Definitive 2 CD Edition- (1979, 2019)....„Industrial, Free Jazz, Dub, Punk, New Wave, Abstract” (discogs.com)
....iar din restul, am fost curios asupra primului său efort post-Pop Group, de data asta ascultat integral și care-mi pare alături de Y cel mai interesant din câte știu cu el:
* Mark Stewart + Maffia – Learning to Cope with Cowardice (1983)
...„experimental hip hop dub electronics industrial postpunk Bristol”...
De la orădenii Liviu Balint și Daika Attila, cronici de concerte atemporale și pentru eternitate:
„ROGER WATERS – FAŢA LUMINOASĂ A LUMII
Motto:
„When we talk about war, we’re really talk about peace.” (W.)
Ca să nu mă las influenţat de o posibilă stare de hipnoză, am lăsat să mi se aşeze gîndurile, înainte de a spune în cuvinte ce nu se poate povesti. O cronică de concert Roger Waters e ca o cronică de război. Poţi spune ce a fost, numărul victimelor, cîţi supravieţuitori au fost, declaraţiile de după. Dar nu poţi reda starea de la locul faptei, intensitatea şi multitudinea de sentimente încercate de muritori. Diferenţa majoră ar fi că, după un concert cu Waters sunt mai mulţi supravieţuitori decît la începutul „luptei”. Ăsta-i sentimentul cu care ieşi şi te îndrepţi spre realitate. Simţi că ai mai păcălit o dată rutina. Iar eu cînd aduc vorba de război, de fapt vorbesc despre pace, Waters dixit. De data asta despre pacea interioară care ţi se lipeşte peste vechile stări şi reziduuri interioare cu care ai intrat la spectacol. Nu a fost un concert, a fost un spectacol. Un spectacol-bridge over troubled Waters. Staţi, să vă spun…Cînd am intrat la spectacol, pe ecran era un radio din ăla vechi, cu lampă, care emitea o muzică pentru cunoscători. Mult jazz…Din cînd în cînd, apărea o mînă imensă, care muta posturile, mai trăgea din ţigară şi sorbea dintr-un pahar cu whiskey…Eram undeva in partea dreaptă, sus de tot, cînd s-au stins luminile şi a intrat Roger. Îi spun aşa, pentru că îl cunosc de atîta timp! Primele acorduri m-au izbit puternic în inimă, lovitură după care am ajuns pe partea cealaltă a sălii. Greu să mai găseşti un loc liber, aşa că am aterizat peste mulţimea din faţa scenei. Pe scenă, „in the flesh”, era Roger Waters. Mother, mother, ce atmosferă ! A fost momentul în care am simţit că am furat acest concert altor timpuri. Am vrut să fug cu el afară, dar mulţimea îmi barase calea. Aşa că am ajuns în spinarea unui cosmonaut care intrase şi el în sală, pe undeva prin partea stîngă, moment de odisee spaţială 2007…Şi eu şi cosmonautul am plutit un timp pe deasupra mulţimii de trupuri, după care el a dispărut, eu am rămas şi m-am delectat cu momentul pink-freudian care a urmat. Erau toţi, parcă, acolo, tineri, măreţi şi de-a dreptul convingători. A apărut chiar şi Syd, mai puţin nebun, mai mult strălucitor, în memoria căruia Waters a făcut o plecăciune prin „Shine On You Crazy Diamond” şi„Wish You Were Here”. Multă lumină şi multă emoţie…Despărţirea de albumul dedicat pe vremuri lui Barrett s-a făcut cu „Have A Cigar”, invitaţie pe care am pus-o deoparte până la final…Aici urma un alt final temporar, „The Final Cut”, cu o trecere turistică pe la „Southampton Dock” şi Casa Memorială Fletcher. Am luat cîteva suveniruri pentru eternitate şi m-am întors, „Amused to Death”:„Perfect Sense”, o cîntare plină de un cinism împrumutat de Waters din lumea reală. Tot de acolo ne-a venit şi episodul „Leaving Beirut”, un cîntec dens şi ancorat, care va deveni clasic în scurt timp, o parabolă în cel mai pur stil Roger Waters, ale cărui obsesii au rămas războiul şi alienarea. Nu am stat prea mult în starea de contemplare şi reacţie la care te invita cîntecul şi textul, că m-am şi trezit, din nou, deasupra mulţimii, de data asta călare pe un porc bine hrănit şi umflat, care a zburat prin sală, grafittizat de mesaje anti-război şi, of course, anti-Bush, despre care Roger spunea într-un interviu că îl consideră un copil speriat, dar cu atît mai periculos, fiind cel mai puternic om din lume.Cu piesa „Sheep” s-a ajuns la momentul de pauză, iar eu am aterizat înapoi între oameni, mi-am găsit trupul puţin mototolit de mulţime şi am ieşit împreună, cuminţi, la pauza de o ţigară la care Waters ne invitase mai devreme.
Acum 34 de ani se întîmplau două evenimente majore: unul de istoria muzicii, al doilea de istorie personală. Apărea albumul „Dark Side of The Moon” şi mă năşteam eu. Dar, mai bine să vă vorbesc de primul. Pare un act de nebunie să faci turneu cu un album care a apărut acum mai bine de 30 de ani. Doar că nebunia e una din temele preferate ale lui Waters şi aşa devine totul normal, în lumea oricum ireală în care mă aflam. Partea a doua a întîlnirii cu geniul lui Roger Waters a fost un tur de forţă, o nebunie curată ! Un exerciţiu de hipnoză colectivă la care nici nu îndrăzneam, nici nu-mi doream să mă împotrivesc. Hipnoză clasică, doar că nu era un singur ceas, erau mai multe şi se auzeau peste tot, apoi mai rău, începeai să auzi tot felul de voci, în toate colţurile sălii şi ale minţii. Tot felul de sunete care îţi provocau un adevărat brain damage, de ţi se tăia respiraţia, de-ţi venea să o iei, de nebun, on the run, dacă ai fi avut time. Dar nu aveai, spectacolul a continuat tot aşa, us and them, us – norocoşi de a fi acolo, them –vinovaţi de asta şi iertaţi cu desăvîrşire, sunete nepămîntene şi voci dumnezeieşti (cînd am ascultat „The Great Gig In The Sky” am fost convins că Dumnezeu a fost femeie), timpul începea să se scurgă peste noi ca în picturile lui Dali, rapid şi, totuşi, parcă erai acolo de o lună, nicidecum întunecată, o lună plină de the happiest days of our lives…Cum ? S-a terminat ? Is this the final cut ? Nu, Roger Waters a primit omagiul celor peste 10 mii de norocoşi veniţi de la distanţe evadate din memorie, aplauzele în picioare nefiind un gest de mulţumire pentru geniul de pe scenă, ci recunoştinţa pentru darul primit. Dar care s-a mai despachetat o dată, într-un final de final, plin de măreţie, o măreţie de care sunt capabili mai ales cei care nu mai au nimic de demonstrat, un final de spectacol decupat din „The Wall”, un zid pe care va rămîne mult timp de aici încolo afişul pe care scrie „Roger Waters în concert”…
„DARK SARCASM (NOT ONLY IN THE CLASSROOM)
Motto:
“So you thought you might like to go to the show”
“And if the band you’re in starts playing different tunes I’ll see you on the dark side of the moon”
Hmm… e trendy să mergi la concerte, nu ? Mai ales la cele mari, lume bună, ha,ha, ha... Plin de VIP-uri şi de însoţitoarele lor “sofisticate” (chiar şi din Parlamentul României m-au căutat persoane pentru a le procura bilete!) Cineva chiar îmi spunea răspicat şi cu convingere, cu o lună înaintea evenimentului, că are deja bilet la David Gilmour (!!)…Chiar nu am vrut să-mi stăpînesc zîmbetul larg şi l-am întrebat “Oare nu-l cheamă cumva Roger Waters pe acel David Gilmour ?” Mdaa, fîstîceală şi bifare de protocol...
Simpatia mea se îndreaptă, fireşte, spre cei care, cum se spune, şi-au luat de la gură pentru a avea ce pune în coşul hranei spirituale. Nuuu, nu e vorba că nu cred că cei uşor snobi nu se pot bucura de un spectacol, însă am certitudinea că efortul (nu doar financiar) depus, pe de o parte şi bucuria şi trăirile pe de cealaltă sunt direct proporţionale! Probabil ştiţi amănuntul că britisha bassista grupa rocka Pinka Floyda (cum îmi plăcea să aud la posturile de radio sîrbeşti în perioada studenţiei) a fost prins cu mîţa-n sac în cazul spectacolului “The Wall” din ’90… deoarece “Richard Gere-ul” rockului spusese că nu va mai pune pe scenă lucrarea ale cărui drepturi le obţinuse după partaj decît dacă va cădea Zidul Berlinului… Om de cuvînt Roger, ce mai ! Şi eu mi-am promis că voi merge la show doar dacă nu mă va costa nimic! “Gratis ? Mai ieftin nu se poate ?” – m-ar întreba, poate, unii. Ambiţie prostească? Sfidare nejustificată? Poate puţin din ambele. Însă primele două impacturi live cu muzica Pink Floyd (Praga ’94 şi Budapesta 2002) au fost atît de puternice, încît, puţin, îmi doream să rămînă intacte…dar am primit un bilet pentru presă, iar un amic bun care mergea la concert, mai avea un loc liber în autoturism. Aşa că: m-a “costat”, cu drum cu tot, doar 12 ore din viaţă. Şi a încăput şi o ciocolată fierbinte în seara unei zile calde, pe o terasă lîngă malul Dunării…
Pssst… Linişte ! E 20:05… Nu doar elveţienii sînt “ceas”! O imagine statică a unui radio din epoca de aur (vezi Woody Allen), brusc a căpătat viaţă cu acel fum de ţigară suflat de undeva din background… Gata: a început ! O mînă de bărbat, doar atît se vedea, umbla la potenţiometru şi îşi turna din “jar”… domol, aşa cum au intrat şi artiştii, o echipă de fotbal şi cu băssarul 10, care-i şi întrece!
M-aş depăşi în neobrăzare dacă v-aş întreba: voi de ce/sau pentru ce mergeţi la concerte ? Cum ? Vă interesează eu de ce o (mai) fac? Pentru starea de spirit, pentru senzaţii, pentru schimbul de energie, pentru bucuria întîlnirii…Am renunţat de mulţi ani la a mai aştepta anumite piese! Vraja şi mesajul pot pluti, ca şi “porcul politic” (“Dick Cheney, what an asshole !”), necondiţionat, dar dirijat.
Trebuie doar să rezonezi, să fii (în)set-at…ca şi butoanele pentru inima Soarelui-psihedelic…Deja a meritat să (re)vin la întîlnire! Îmi era dor de plutirile suprarealiste ale celui cu privire de “gaură neagră”, ale vizionarului, pictorului-flautist de la porţile zorilor, ale martirului căutător de adevăr şi deziluzii, ale călătorului interstelar (avînd viteza peste limita admisă, desigur) pe perna lui împinsă de Curentul Roz. Resimţirea geniului primului lider, deşi el ne-a părăsit anul trecut, a fost inevitabila. Parafrazînd puţin inscripţia de pe zidurile închisorilor: Syd was there ! Un alt moment culminant a fost “Leaving Beirut” (cu subtitrare) – o poveste emoţionantă despre bunătate şi bucuria de a dărui. Şi acum 5 ani m-a impresionat la final “Each Small Candle”, se pare că, deşi Roger nu mai e chiar atît de prolific (albumele solo nu mai ies ca şi acum 10-20 de ani), cu astfel de cîntece reuşeşte să umple ceva din anii de aşteptare. Oare se va umple vreodată locul lăsat liber de el în Floyd? Asta ar presupune o reunire, nu ? În orice caz, pentru mai mult de 25 de minute, cum a fost la Live 8...Însă, pentru asta, Roger şi David (care şi-au zîmbit la Londra!) ar trebui să lase la o parte orgoliile, să o pună de un album nou şi de un turneu. Şi să-i bage în buzunar pe rock’n’rollerii de la Stones la încasări şi show, chiar dacă nu acesta ar fi scopul. Nici Roger nu a făcut un scop din a deveni lider în Floyd, de fapt chiar nu e o plimbare pe bulevard asta. Te trezeşti pur şi simplu în faţa unei dileme: fie înnebuneşti, şi părăseşti lumea, fie devii depresiv din cauza propriei fantezii. Se poate ajunge lejer la ură totală şi dispreţ definitiv, la scoaterea pe bandă a discurilor şi textelor despre cît de incapabili de comunicare sîntem, în această epocă.Roger reuşeşte, cel puţin, să ne comunice asta. Prin zid, radio (K.A.O.S.) şi TV. Iar noi ne amuzăm. To death. Pentru că toate au un perfect sense !?
Pauză. 15 minute. Fix. Is this the English way, isn’t it? Atunci să urmeze şi motivul pentru care au venit unii: primul album înregistrat în tehnică quadrofonică (inginer de sunet Alan Parsons), sute de săptămîni în top, coperta supercelebră cu prisma optică tînjind şi desfătîndu-se la întîlnirea cu laserele. Deasupra capetelor noastre…E ca şi la renumitele scamatorii: totul e în faţa ochilor, şi totuşi, atîta mister ! Poate fi explicat cu mister, sau cu drăcuşorul tehnicii, care şi-a vîrît coada unde nu-i fierbea oala, ceea ce s-a întîmplat în ianuarie ’72, cînd au avut loc primele intenţii de prezentare ale albumului. Ceea ce nu a reuşit la Brighton Doom şi la Free Trade Hall s-a întîmplat la Rainbow Theater…şi la Budapesta, în “Arena Papp Laszlo”. Distanţa ? Cîteva mii de mile şi…35 de ani. Am tot avut parte de spectacole cu prezentarea integrală a unor albume. Metallica, anul trecut, a cîntat “Master Of Puppets”, Dream Theater – “Metropolis, pt 2”, Pat Metheny – “Imaginary Day”; din păcate, nu i-am prins pe Queensryche (pink-floyd-ul metallic), cu “Operation: Mindcrime”…Discurile de concepţie se pretează şi, practic, invită la aşa ceva, ca urmare nu am fost pe spate cînd am aflat că se va cînta lucrarea la care se făceau referiri deja în filmul concertului fără public de la poalele Vezuviului. Deh, lucrările bune sunt atemporale, sună de parcă ar fi fost trase acum 2-3 ani, iar temele rămîn actuale (din păcate).
Pe cînd, la albumele precedente, piese mai scurte se grupau în jurul unei compoziţii ample, aici toate piesele sînt părţi ale unor mari compoziţii. Subiectul e simplu: începe cu un om de afaceri care se grăbeşte la locul de muncă. E dimineaţa devreme, iar soţia îi şopteşte breath... Strada, un covor zburător, îl ia pe spate şi îl duce spre destinaţie. Fuga-fuguţa sau în goană. Evocîndu-se nebunia freak a anilor ‘60. După ruga de seară spusă pentru bunăstare, “eroul” nostru e furat de somn, sub egida “The Great Gig In The Sky”. În acest vis se strecoară un gâtlej enorm şi flămînd (Claire Terry e pe albumul original), care, dacă ar avea voie, ar înghiţi lumea întreagă aşa cum e. Însă nu i se permite decît să se înfrupte din dorinţele deşarte ale muritorilor. Personal, cred că e unul din punctele culminante ale discului, care chiar rupt din context, cum a fost pe stadionul Strachov acum 13 ani, e capabil să-i facă şi pe oamenii de la Security să aplaude ! Suntem la ceva distanţă de cehi, nu?
În sacul plin cu bunătăţi al Moşului (sau zînei) din vis, se găseşte tot ce e indispensabil unui well-being al secolului: “new car”,“caviar” şi “four star daydream”…Sunetul de clopoţei al monedelor e îmbietor; mulţi businessmeni s-ar fi trezit cu asta sau cu foşnetul cărţilor fără file, dar cu credit pe ele: la atac! Pentru noi cuceriri: înainte! E oare surprinzător că nu te mai ajută discernămintul să alegi any colour you like? În final, tot la brain damage ajungi! Luna simbolizează, în mai toate culturile, senzualitate, bănuieli şi intuiţii mistice. Omuleţul de afaceri şi tovărăşeii lui consideră astrul romantic ca pe un covor sub care putem mătura gîndurile neplăcute. De aceea, partea întunecată a lunii (lumea de sub preş) devine un container al pornirilor stăpînite, o debara a complexelor şi frustrărilor adunate pe parcursul anilor. Personajul, copleşit şi acoperit de bombardamentul informaţional, împovărat de greutatea stimulilor externi, nu mai are cuvînt în final. Fără glas rămîn şi ispitele din tolbă. Apoteoza este pe tonul de eclipsă a lui Roger. Finis coronat opus! Ah… mai e bis-ul de complezenţă, nu? De ce nu mă surprinzi, domnule “Apos”, cu un Astronomi Domine, Julia Dream, sau, măcar, un Young Lust? Primesc într-o amorţeală confortabilă, piesa pe care îşi mişcau funduleţele doamnele trecute azi de 50: cîntecul lui Liţă ! Liţă Ghiţălău ! (El e preferatul teacherilor, elevul depersonalizat…) Să fac pe avocatul diavolului şi să încerc, cu orice preţ, să-i găsesc ceva de reproşat? Sunet: ireproşabil. (Poate era şi mai bine însă dacă spectacolul era în aer liber). Durată: 2 ore şi 25 de minute. Cam cu 20 de minute mai puţin decît data trecută… Am citit undeva critici la adresa reacţiei publicului. Ha, ha, ha! Pentru stage diving, headbanging şi body surf, vă recomand alte trupe. Aici, oricare dintre aceste manifestări se potriveau tot atît de bine ca şi răgetul unui măgar în mijlocul unui concert de Vivaldi! La auzul muzicii de acest gen, publicul cîntă şi aplaudă în mod reflex, fără invitaţii inutile. Modul în care s-au distribuit partiturile pentru toţi cei aflaţi pe scenă a denotat foarte mult bun gust şi un minunat simţ al echilibrului. Dacă am, totuşi, regrete, acestea sînt de natură personală, fiind legate de fiinţe foarte dragi care, datorită migraţiei economice (trendy şi asta, nu?) muncesc în Spanitalia…Dacă aş fi fost la primul rendez-vous cu Porcuşorul Roz, cu siguranţă era cel mai bun…Aşa, însă, m-am bucurat să-i fiu din nou prin preajmă geniului creator, emoţionîndu-mă lacrimile altora. Nu-mi rămîne altceva decît să aştept. Evident, outside the wall. În umbra zidului. Uneori, umbrele ascund culori nebănuite, diamante nebune și şlefuite…Sometimes look on the dark side of life…”
Am ocolit de când mă știu, tocmai din cauza „diamantelor nebune și șlefuite găsite în umbra zidului”, numele prea des întâlnite, pe artiștii exagerat mediatizați și promovați de industria muzicală tot mai globalizată și interesată de profit cu trecerea decadelor...dar cronicile de mai sus pentru care orădeanii Liviu și Attila merită toate onorurile unei presei autohtone aproape inexistentă, mă fac să regret că n-am fost și eu acolo...
Ca să mai rămân încă puțin la Majori: cu celălalt mare și important „Anderson”, Ian de la Jethro Tull în actualitate cu noul RökFlöte (2023), să nu ne scape acesta, fără album nou dar într-o formă de zile mari în concert, secondat de o trupă relativ tânără și cu vocea nealterată la cei 78 ani: extrem de puțini sunt artiștii capabili de o astfel de prestanță în apariții lungi de aproape 2 h 30 min. la această vârstă, neocolind sau nefolosid trucuri tehnice la niciun pasaj cu note acute „marcă înregistrată” din epicele piese cu Yes!
- Jon Anderson (78) & The Band Geeks, 14 aprilie 2023, The Space, Westbury, New York:
- Jon Anderson – Lead Vocals, Guitar
- Richie Castellano – Bass, Vocals
- Chris Clark – Keyboards, Vocals
- Andy Graziano – Guitar, Vocals
- Robert Kipp – Keyboards, Vocals
- Andy Ascolese – Drums
„NEWS / NEW ENTRIES”
* Blood, Sweat & Tears – What the Hell Happened to Blood, Sweat & Tears (Original Soundtrack) -live CD & EP- (2023)
...album de trezit nostalgii celor care i-au văzut la București în respectivul turneu european...
* Renaissance – Live Fillmore West and Other Adventures -4 CD- (rec 1969-1971, rel 2022)
* Rickie Lee Jones – Pieces of Treasure (2023)....„jazzy album”...
* Pearl Jam – Give Way -live- (2023)
* The Damned – Darkadelic (2023)
* Hawkwind – The Future Never Waits (2023)
...doar simplu „rock”?...Mi se pare cam sărăcăcios etichetată astfel, măcar un „space-rock” cu masivă infuziune de kraut și psihedelic ar merita muzica complexă a acestor pionieri cu 35 albume la activ din 1970 încoace (dar mult mai multe conform discogs.com), britanici revigorați mereu cu noi membri dar conduși și acum de veteranul chitarist Dave Brock de 82 ani...asta apropo de ce scriam mai sus despre rara longetivitate a menținerii în formă a unora ca Jon Anderson, valabilă cu brio și aici (deși nu neapărat de voce e vorba în mod distinctiv)...
* Bernice (Robin Dann & co) – Cruisin’ (2023)....„art pop, indie-pop”...
* Bruce Katz Band – Connections (2023)....„blues, jazz”...
* The Heavy – AMEN (2023)....„funk, rock”....
* Great Lake Swimmers – Uncertain Country (2023)....„indie-folk”...
* Remi Kabaka (Ghana) – Son of Africa (1976, Reissue 2023)....„funk, world”....
* Galt MacDermot – [Shapes of Rhythm &] Woman Is Sweeter -O.S.T.- (1969, reissue 2023)...„funk, jazz”....
* Silver Moth – Black Bay (2023)....„post-rock”....
* Dommengang – Wished Eye (2023)....„psychedelic rock”...
* Helicon (Scotland) – God Intentions (2023)...„psychedelic rock”...
* Acid Mothers Temple & The Melting Paraiso U.F.O. (Japan) – Paralyzed Genius Brain (2023)...„psychedelic rock”...
* Rodrigo y Gabriela (Mexico) – In Between Thoughts…A New World (2023)....„latin, rock”...
* Mayssa Jallad (Lebanon) – Marjaa: The Battle of the Hotels (2023)....„alternative folk, ambient, world”...
* Zoon (Daniel Monkman, Canada) – Bekka Ma'iingan (2023)....„shoegaze”...
* Merzbow (Japan) – CATalysis 猫媒 (2023)....„experimental”....
* Bill Orcutt – Jump On It (2023)....„acoustic, experimental”...
* ALL HANDS_MAKE LIGHT (Ariel Engle & Efrim Manuel Menuck) – ”Darling the Dawn” (2023)....„ambient, experimental”....
* Martyna Basta (Poland) – Slowly Forgetting, Barely Rememberin (2023)...„ambient, experimental”....
* SABIWA (Taiwan/Germany) – Island no.16: Memories of Future Landscapes (2023)....„experimental”...
....și uite-așa, din APROAPE în APROAPE...
...amicul MK l-a descoperit în formula Floorboard 6 - Live from The Players Lounge (October 30, 2019) (2020) a excentricei și prolificei Amy Denio pe numitul Alex Anthony Fade, chitarist argentinian stabilit în SUA: provocare suficientă pentru a căuta cine este și ce-a mai făcut respectivul care se mai semnează și ca „Christian de Santis” (conform Wikipedia). E vorba de unul din numeroșii chitariști sud-americani descoperiți încă din anii '80 de Robert Fripp și reuniți în „live”-urile numeroase cu The League of Crafty Guitarists, dar și cu realizări separate:
...cu rol principal:
* Alex Anthony Faide (gtr, Argentina/USA) – Particles of the Infinite (2022)
...sau secundar:
* Markus Reuter (gtr, Germany) – Mundo Nuevo (MoonJune, 2015)
Cu aceste ocazii în care-am constatat cât de...„Frippertronic” este acest AAF (cu viteză de execuție model Steve Vai/Joe Satriani!) am fost nevoit să corectez ceea ce aveam în arhivă la alt titlu relativ recent intrat, respectiv „Troot (Amy Denio) - Constance and the Waiting (2018)”, modificat în mult mai potrivitul:
- Troot (Tim Root) - Constance and the Waiting (2018)...with Amy Denio...
...pentru că în rolul principal aici, așa cum sugerează și numele, este pianistul TR (= altă DESCOPERIRE!!)...la fel cum se întâmpla și întro altă formulă de „surf rock”:
* Los Twang! Marvels – Jungle of Twang (2008)...
....anterior pianistul TR apărând și între „bărbații” acompaniatori ai unei alte artiste interesantă, frumoasă (vezi poza mai jos) și talentată, o anglo-americancă vocalistă și electronistă „plutind” tot într-un „art rock” sofisticat, tot Amy numită dar ALTA decât Amy Denio, ca să vezi ce coincidență și potrivire de prenume (?!). Despre respectiva, bine le „zice” discogs.com:
„Her solo works combine her singing and speaking voice with electronic loops and samples triggered with electronic drums. Her multi-layered compositions incorporate musical styles including opera, rock, Medieval music, and world music. For ten years she led the experimental band Amy X Neuburg & Men”...
* Amy X Neuburg & Men – Sports! Chips! Booty! (1999)
V-o reamintesc pe Suzana Lașcu, olandeza nu mai puțin atractivă cu tatăl român etalată în postarea anterioară, descoperită de aceeași Amy Denio (cu care mai jos am și în această postare o completare, un duet din 1989)...
Jah Wobble – The Bus Routes of South London (2023)
&
Jah Wobble – Dark Luminosity: The 21st Century Collection -4 CD- (2023)...."dub, electronic, jazz, world"....
....include selecții din a 2-a jumătate a carierei basistului post-PiL/Public Image Limited, din ultimii circa 20 ani:
* Jah Wobble & The Invaders Of The Heart
** Jah Wobble & Deep Space
*** Jah Wobble & Evan Parker
**** Jah Wobble & Temple Of Sound
***** Jah Wobble, Jaki Liebezeit, Philip Jeck
****** Jah Wobble And The English Roots Band
^ Jah Wobble & The Chinese Dub Orchestra
^^ Jah Wobble & The Nippon Dub Ensemble
^^^ Jah Wobble & The Modern Jazz Ensemble
^^^^ Jah Wobble and Julie Campbell
^^^^^ Jah Wobble + Marconi Union
^^^^^^ Jah Wobble & Bill Sharpe
+ Jah Wobble & Momo
++ Jah Wobble & Bill Laswell with The Invaders Of The Heart
+++ Jah Wobble & Family
* V.A. - Mikroclimat (label): 28 Albums
* V.A. – Electroconvulsive Therapy, Volume 1 (2013) (Medicine Records)
Music From Memory / Olanda
* V.A. - Music for Freedom: A Fundraiser for Ukraine (2022)
* MLO (Peter Smith & Jon Tye) – Oumuamua (2021)
* Giuseppe Leonardi (Austria) – MenteMente (2020)
* Michal Turtle – Return to Jeka -LP Compilation- (rec 1983-85, rel 2018)
* Michal Turtle – Phantoms of Dreamland -2 LP- (rec 1983-85, rel 2016)
* Roberto Musci – Tower of Silence -2 CD- (2016)
&
* Roberto Musci & Giovanni Venosta – Water Messages on Desert Sand (Recommended, 1987)
* Roberto Musci & Giovanni Venosta – Urban and Tribal Portraits (1988, Soave 2018)
* Tiziano Popoli – Sull'accordo Mimetico -LP- (rec '88-'89, rel Soave 2022)
* Steve Birchall – Reality Gates: Electronic Meditations (rec 1973, reissue 2023)
* Curlew / Paul Haines with Amy Denio – New Music America: Knitting Factory, Nov. 13 1989 -cassette- (1989)
* The Lords of the New Church – The Gospel Truth -3 CD Compilation- (2012)
* Török Ádám (voc, Hungary) – Elrohant Idő (2013)
Lindisfarne "Charisma Years", „cele mai cele” albume, zic mulți, cu clasicul Alan Hull (1945-1995) la „timonă”:
* Lindisfarne – Nicely Out of Tune (1970, remast. CD 2003)
* Lindisfarne – Fog On The Tyne (1971, remast. CD 2003)
* Lindisfarne – Dingly Dell (1972, remast. CD 2004)
* Lindisfarne – Roll On, Ruby (1973, remast. CD 2005)
WAYSIDE MUSIC 18 aprilie 2023
- Aditus (Venezuela) - A Través de la Ventana (1977)
- Estructura (Venezuela) - Estructura (1980)
- Témpano (Venezuela) - Atabal-Yémal (1979)
- Cluster (Dieter Moebius & Hans-Joachim Roedelius) - Zuckerzeit (1974)
- Twenty Sixty Six and Then (Germany) - Reflections On the Future (1972, 2 CD 2017)
- Sunchild (Ukraine) - Time and the Tide -Compilation- (2023) (4 CD)
- Yama & the Karma Dusters - Up from the Sewers (1971)
&
[- Andy Emler Megaoctet (France) - NO RUSH! (La Buissonne Studios, 2023)]
[- GEORGE (John Hollenbeck, Anna Webber) - Letters to George (Out of Your Head Records/OOYH, 2023)]
[- Love Cry Want - Love Cry Want (rec 1972, rel CD Newjazz.com 1997)]
[- Aruán Ortiz Trio with Brad Jones & John Betsch (Cuba/USA) - Serranias: Sketchbook for Piano Trio (Intakt, 2023)]
[- Palm Sweat - Marc Ducret Plays the Music of Tim Berne (Screwgun Records, 2023)]
WAYSIDE MUSIC 25 aprilie 2023
- Doug McKechnie - San Francisco Moog: 1968-72 Vol. 2 (2023)
- Etron Fou Leloublan - Les Poumons Gonfles (1982)
- Harris Newman (gtrs, Canada) - Decorated (2007)
- Harris Newman (gtr, Canada) - non-sequiturs (2003)
- Harris Newman (ac-gtr, Canada) - Accidents with Nature and Each Other (2005)
- Ignatz & Harris Newman - Bring You Buzzard Meat (2009)
- Henry Cow - Glastonbury, Chaumont, Bilbao and the Lions of Desire (2022) (= Glastonbury and Elsewhere ?)
- Kösmonaut (Patrick R. Pärk) - Contagion Vapours (2023)
- Kösmonaut (Patrick R. Pärk) - Transgressive Transmissions (2022)
- London Odense Ensemble (Denmark) - Jaiyede Sessions, Vol. 2 (2023)
- Øresund Space Collective - Live at Roadburn 2010 -2 LP- (2022)
- Carlton Melton meets Dr Space - Live at Roadburn 2014 (2015)
- Thirteen of Everything - Time and Other Delusions (2023)
&
[- Alice (Jean-Pierre Auffredo, France) - Alice (1970, CD BYG Records 2022)]
[- Archie Shepp - Yasmina, A Black Woman; Poem for Malcolm (1969, CD Charly Records 2013)]
[- Robin Kenyatta (a-sax) - Until (Vortex/Atlantic, 1968)]
[- Scott Fields Ensemble - Sand (Relative Pitch, 2023)]
...cele 5 + 4 cu & [...] fiind pretabile blogului "victimofjazz"...
De multe ori la aceste stocuri consult trilogia „Fața văzută și nevăzută a muzicii”, curios nu atât dacă un titlu sau altul se regăsește amintit/comentat de regretatul Costin Grigoraș -pentru că rar se întâmplă să-i fi scăpat ceva apărut până în 2018/19 din orice colțișor al lumii (!?)-...cât mai ales ce mai pot afla suplimentar. La cele 3 trupe din Venezuela, albumele cu Aditus și Témpano sunt cele mai relevante din respectivele discografii, în timp ce la Estructura e recomandat rockul progresiv simfonic al unui album conceptual anterior eponimului din 1980, respectiv Más allá de tu mente ("Beyond Your Mind") (1978), replică la inspiratorul Rick Wakeman: Journey to the Centre of the Earth (1974)...
*^ Soft Machine – The Dutch Lesson -2 CD- (rec. 1973, rel. Cuneiform 2023)
...."live in Rotterdam", exclusiv cu material de pe Six, plus 2 piese de pe albume ulterioare...
