31) J. Geils Band: ”Sanctuary” (EMI, 1978) +...

Spectaculoasa trupă americană J. Geils Band, în elită rockului mai ales în ceea ce privește prestațiile ”live”, este un caz interesant în istoria genului: deși poartă numele chitaristului J. (John) Geils, ponderea corzilor în ”economia” sunetului trupei e depășită de cel puțin alte 3 instrumente...așa încât n-ar fi fost deloc impropriu dacă acest ”party band” format în 1967 - cu denumirile inițiale ”Snoopy and the Sopwith Camels” și ”J. Geils Blues Band”- s-ar fi numit Peter Wolf Band, Seth Justman Band sau Magic Dick Band, după numele vocalistului principal, al claviaturistului, respectiv al muzicuțistului Richard Salwitz poreclit ”Magic Dick”. Cu-atât mai mult cu cât primii 2 au fost principalii compozitori ai pieselor din intervalul de existență neintreruptă 1967-1985...iar cel de-al 3-lea a constituit elementul insolit care a atras cel mai mult atenția prin felul cum a impus muzicuța ca instrument principal, Magic Dick fiind considerat de-atunci "un pionier în sunet și stil pentru muzicuță în rock”. Startul a fost destul de bun, din moment ce prin 1971 cu doar 2 albume de studio la activ era preferata dintre trupele ”locale” a celor din The Allman Brothers Band cu care au cântat ”live” la celebra sală Fillmore East/New York. Sigur că putem să facem și alte analogii, de ex. cu Climax Blues Band asemănători stilistic și care deasemenea au prescurtat denumirea renunțând la ”Chicago”-ul inserat inițial...dar n-o să mai insist pentru că infos-uri despre trupă găsiți în multe surse, Wikipedia de exemplu aducând cronologia până recent la disputa juridică între fondatorul chitarist și ”conspirația” foștilor colegi contra sa în dreptul de folosire al numelui ”J. Geils Band”: ”same old (sad) story”...
Dincolo de sporadicele reuniri și proiecte solo și colaborări rămâne perioada aceea compactă de circa 18 ani de Blues Rock cu influențe Rhythm & Blues și boogie-woogie, cu o tușă ponderată de New Wave în anii '80...Între care stiluri se înscrie și acest al 10-lea album al trupei rezidente în Boston dar cu o a 2-a casă în Detroit unde au avut atât de mare succes și impact încât acolo sunt înregistrate albumele lor ”live” principale.

"I Could Hurt You" deschide foarte tipic...”rolling stones-que” albumul (și celebrii rockeri britanici nu se resimt doar aici), asupra căruia și-a pus o amprentă aparte producătorul nou apărut Joe Wissert (Earth, Wind & Fire, Boz Scaggs, etc) care, odată cu această resetare contractuală prin trecerea trupei de la Atlantic la EMI Records a dorit o cristalizare a atacului orgă/muzicuță, o flexibilizate a compoziției și o simplificare a aranjamentelor. La jumătatea albumului ne întâmpină prima baladă, superba ”Teresa”, iar cealaltă apare spre final, ”I Don't Hang Around Much Anymore”. Câteva piese ("One Last Kiss”, "Just Can't Stop Me", chiar piesa-titlu) anticipează ”drive”-ul perioadei 1980-81 a lui ”Freeze Frame”, cel mai mare succes comercial al trupei.
Track listing:
"I Could Hurt You" – 3:53
"One Last Kiss" – 4:19
"Take It Back" – 3:18
"Sanctuary" – 3:50
"Teresa" – 3:46
"Wild Man" – 5:22
"I Can't Believe You" – 4:11
"I Don't Hang Around Much Anymore" – 4:37
"Jus' Can't Stop Me" – 3:36
- All songs written by Seth Justman and Peter Wolf-

Bonus Tracks (taken from the 1982 live album ”Showtime!”):
"I Do" (Live) (Melvin Mason, Johnny Paden, Frank Paden, Jesse Smith, Willie Stephenson) - 3:22
"Land of a Thousand Dances" (Live) (Chris Kenner) - 3:27

Personnel:
Stephen Bladd - drums, vocals
J. Geils - guitar
Seth Justman - keyboard, vocals
Danny Klein - bass
Magic Dick - harmonica, trumpet
Peter Wolf - vocals

Additional personnel:
Arno Hecht - horn

Producers: Seth Justman, Joseph Wissert
Recorded Longview Farms, North Brookfield, Massachusetts
Record Plant Studios, New York City
Released November 1978

Cele câteva casete audio cu albume J. Geils Band le aveam ani de zile puse în vecinătatea unor muzici cu Supertramp, Blue Oyster Cult și Climax Blues Band, nu prea îmi dau bine seama de ce...ceva sau cineva m-a condus la asta, poate doar și simplul fapt că-s trupe americane descoperite în aceeași perioadă.
La ”Recomandări” aș pune:
* "Live" Full House (live) (1972)
* ”Bloodshot” (1973)
* ”Love Stinks” (1980)


  

30) Shadowfax: "Folksongs for a Nuclear Village" (1988) +

Grupul ales pentru postarea cu nr. 30 este o dovadă că s-a făcut muzică bună și interesantă și după 1980. Consultând diverse surse de informații, am găsit mai multe încadrări stilistice asociate celor 10 albume din discografie, lansate la diverse case de discuri: ”World Music (African, Brazilian, Jamaican & Indian) , Jazz, New Age, Progressive, Electronic, Fusion”...chiar ”Adult Alternative” și ”Pop” (!). Ăsta este din start un element care vine în favoarea interesului pentru cine dorește muzici noi, variate și provocatoare, albumul din titlul postării apărând la label-ul cu cea mai mare expunere, Capitol Records. Dacă acesta ar fi fost criteriul primordial al alegerii, poate că anteriorul ”Too Far to Whisper” (1986) ar fi fost opțiunea cea mai bună datorită casei americane Windham Hill Records fondată și condusă de chitaristul William Ackerman ce a promovat numai muzică instrumentală originală...dar la Shadowfax orice asculți are clasă și stil de la debut și până la finalul poveștii din 1994...valabil chiar și pentru câștigătorul premiului Grammy pentru ”Best New Age Album” din 1989:
Shadowfax: ”FOLKSONGS FOR A NUCLEAR VILLAGE”
Studio Album,
Released at Capitol Records in march 1988

"Folksong for a Nuclear Village" a fost un ”performance” de dans din 1982 în coreografia balerinei Louise Durkee din Seattle, iar coperta e lucrarea lui Michael McMillan ”Nel Mezzo Del Cammin Di Nostra Vita”, primul vers din ”Divina comedie” a lui Dante Aligheri, respectiv ”În mijlocul călătoriei vieții noastre”.
Grupul și-a luat numele de la calul lui Gandalf din ”Stăpânul Inelelor” a lui J. R. R. Tolkien, iar titlul albumului ales m-a atras prin contrastul tradițional/modern, arhaic/futurist (”sat nuclear”)...și prin excelenta piesă de deschidere care parcă fixează un standard pe care următoarele melodii se străduiesc să-l mențină. Mai toate zic eu că reușesc, asigurând și diversitatea...nu-i mai amintesc și pe muzicienii adiționali, e și-așa o paletă foarte vastă de instrumente la titulari.

Songs / Tracks Listing:

1.The Firewalker- (Greenberg)  4:54
2.We Used to Laugh - (Greenberg)  4:07
3.Solar Wind - (David C. Lewis)  5:08
4.Behind Green Eyes- (Phil Maggini)  5:17
5.Lucky Mud - (Stuart Nevitt)  4:40
6.Madagascar Cafe - (Nevitt, G. E. Stinson)  3:06
7.Against the Grain - (Charles Bisharat)  3:42
8.No Society - (Charles Bisharat)  4:16
9.Elephant Ego - (Lewis)  5:00
10. Folksong for a Nuclear Village- (Maggini, Stinson)  5:13

Total Time 45.23

Line-up / Musicians:
Chuck Greenberg – Lyricon, tenor saxophone, soprano saxophone, alto, wood and clay flutes, double ocarina
Stuart Nevitt – cymbals, drums, E-mu SP-12/Pad 8 programming, gongs, timbales, caxixi, shakers, boobams, bamboo zither, shaman rattles, Bushman dance rattles, sampled dundago, clappers, kiwi drums, Moroccan clay drums, tambourines, bendir, gankogui, talking drum, log drums, congas
G. E. Stinson – electric and acoustic guitars, mbiras, accordion
Charles Bisharat – electric violin, violin, Yamaha DX7 synthesizer
David C. Lewis – Yamaha DX-7, Yamaha TX-7, Memorymoog synthesizer, E-mu Emax, sampled grand piano, Yamaha QX-I sequencer, Oberheim DX stretch drum machine
Phil Maggini – bass, fretless bass, string bass, Roland D-50 synthesizer, baby grand piano, bowed waterfone

Se observă cât de versatili și polivalenți au fost membrii trupei în 1988, componistic și interpretativ, în frunte cu regretatul lider fondator Chuck Greenberg al cărui liricon ca instrument principal a dat emblema inconfundabilă a sound-ului pe toată durata existenței trupei. A murit de atac de cord la doar 45 ani pe 4 septembrie 1995, scurta sa carieră începută ca și corist de concert pentru celebrii frați Gibb din Bee Gees (!) incluzând alături de albumele Shadowfax și unul solo pe care-l găsiți în mica listă de recomandări: "Chuck Greenberg at his best" au scris ziarele vremii despre "De pe o planetă albastră"...

Aș fi preferat videoclipul piesei ”The Firewalker” dar nu l-am găsit via YouTube, așa încât am ales asta:




Sugestii, recomandări:
Shadowfax - Esperanto (Earthbeat!, 1992)
        http://en.wikipedia.org/wiki/Esperanto_(Shadowfax_album)
Shadowfax - Magic Theater (Earthbeat!, 1994)
Chuck Greenberg (ex-Shadowfax) - From a Blue Planet (1991)
Armen Chakmakian (feat. Djivan Gasparyan) - Ceremonies (1994)...ex-Shadowfax
Charlie Bisharat (vln) - Violin Virtuosity (Avalon, 1998)...ex-Shadowfax
     + Charlie Bisharat & Jon Anderson - "Along the Amazon" (1993)

29) "the Mac is back!”...Fleetwood Mac: "Tusk" (1979)

“And remember for sure, the Mac is back!” declamă zilele astea la 67 de ani Mick Fleetwood , veteranul baterist fondator la finalul apoteotic, după ultimul ”bis”, al concertului din turneul ”On with the Show” de reunificarea și reîntregirea unuia dintre grupurile U.K./U.S. cele mai spectaculoase din istoria rockului.
”Aș fi pariat și ultimul bănuț că Christine McVie nu se va întoarce în trupă”, zice surprinsă și Stevie Nicks. Și totuși...Christine pare să fi uitat că ”never say never” e o expresie de origine anglo-saxonă get-beget și pentru prima dată după 16 ani a făcut ca Fleetwood Mac să fie în aceeași garnitură ca pe legendarul ”multi-million seller” ”Rumours” (peste 45 milioane de copii, al 4-lea cel-mai-bine-vândut din toate timpurile)....iar hituri majore precum ”Don't Stop” și ”Never Going Back Again” să capete acum noi sensuri. Christine părăsise trupa în 1998, dar sporadic se alăturase vechilor colegi, anul trecut chiar pe durata întreagă a ultimelor 2 spectacole de pe London O2 Arena din turneul ”Fleetwood Mac Live”. “Our songbird has returned” sunt acum cuvintele aceluiași lider, aluzie la ”Songbird”, una dintre baladele compusă de și cântată de Christine.

Lindsey Buckingham - lead guitar, rhythm guitar, vocals
Stevie Nicks - vocals, tambourine
Christine McVie - vocals, keyboards
John McVie - bass guitar
Mick Fleetwood - drums, percussion

Turneul actual din intervalul octombrie-decembrie are loc doar în Canada și Statele Unite în circumstanțele cu bune și cu rele ale pregătirii unui nou album de studio și, pe de altă parte, urmând diagnosticării cu cancer a basistului John, din cauza tratamentului căruia au fost anulate toamna trecută turneele din Australia și Noua Zeelandă. Tot la capitolul ”rele” ar fi cele 3 decese relativ recente: basistul formulei originare din 1967, Bob Brunning (la 68 ani, pe 18 oct. 2011), fostul chitarist Bob Weston (64 ani, pe 3 ian. 2012) și fostul vocalist & chitarist Bob Welsh (66 ani, pe 7 iunie 2012), ultimul foarte important în acea fază tranzitorie (1971–74) între Fleetwood Mac-ul blues-istic marca Peter Green și cea a formulei/fazei a 3-a ”mainstream-pop” de după 1974. Chiar dacă mai puțin agreat de puriștii fazei 1, ”noul” Mac în care principalul compozitor devenea chitaristul Lindsey Buckingham este cel care a dobândit un succes ale cărui reverberații se aud până azi. Și când ne gândim că a fost...o pură întâmplare faptul că Lindsey se afla în aceeași zi acolo lucrând la niste ”demos” în Sound City Studios din L.A. unde cuplul Buckingham (&) Nicks pregătea sub tutela ”părintelui fondator” Mick, albumul lor eponim de debut din 1973...Lui Mick i-a plăcut ce a auzit de la Lindsey și pentru că la capitolul chitariști avusese mereu probleme cu plecări și veniri și iar dezertări -un ”du-te/vino” aproape continuu-, îi propune un post de titular pe care Lindsey îl acceptă dar îl condiționează cu includerea și a partenerei și perechii sale Stephanie "Stevie" Nicks. ”Agreed” zice Mick, așa încât premizele albumului ”Fleetwood Mac” (Reprise, 1975) erau îndeplinite...Adică preambulul fulminantului LP ”Rumours” al căriu succes s-a clădit -oare câtă lume știe despre asta?- exact pe inspirația din experiențele personale și emoțiile negative ale despărțirilor: divorțul cuplului John și Christine McVie, respectiv cel al lui Mick Fleetwood de prima sa soție Jenny...și sfârșitul perioade romantice în cazul idilei Buckingham-Nicks....cu tot arsenalul însoțitor, alcoolul și drogurile aferente consumate de ”participanți”, tipice în mediul artistic al perioadei acestor ”turnmoils” emoționale, plus presiunea din partea anturajului avid de bani de a realiza cît mai rapid un ”follow-up” cel puțin pe măsura anteriorului album (neaoșul proverb ”a bate fierul cât e cald” a fost mereu un ”oblige” în industria muzicală, mai ales la casele majore!). Superba ”Chain” care deschidea fața B a LPului, remarcată și de Radu Teodor la ”Metronomul” Europei Libere, sintetiza minunat ca întrun adevărat imn rock, toate alianțele și despărțirile, reverberând în conștiințele unor milioane de cupluri...Atât de multe exemplare din ”Rumours” s-au vândut în U.S., încât se zice că LPul/CDul sau caseta cu albumul erau tot atât de întâlnite în casele americanilor precum produsele casnice ale cunoscutei firme General Electric (!).
Am plătit cred eu tribut suficient acestui ”smash hit album” în anii de radio din FM-ul timișorean la Europa Nova, Radio Analog, Radio Vest/West City Radio și Radio Campus, încercînd să echilibrez ”balanța” cu ex-colegii și prin extrase din Fleetwood Mac ”faza” 1 și 2, iar din cea atât de ”radio friendly” care a urmat, prin piese și de pe celelalte albume dinainte și de după ”Zvonuri”. Îmi amintesc cu câtă meticulozitate urmărea și prezenta după-amiaza Ofelia Semenescu la Radio Analog ceea ce se întâmpla prin 2002-2003 la împlinirea a 25 de ani de la lansarea lui ”Rumours”, cu reunirea F.M., turneul și tot ”tacâmul” aferent, plus despre proiectele solo...iar eu seara ”punctam” mai mult de pe ”Tusk”, 2 LPul din 1979 care este întâmplător sau nu și albumul favorit al  fondatorului....Și cum postările acestui blog focalizează în general pe câte un album, considerați-l pe acesta drept titular. S-a vorbit mult despre ”experimentalismul” introdus de Buckingham (nu stilistic muzical, doar prin tehnicile de producție influențate de ”punk”-ul și ”new-wave”-ul britanic la mare modă în 1979 chiar și peste ocean), de costurile excesive -peste 1 milion de dolari, cel mai scump ca producție de până atunci !- sau că albumul ar fi inegal pe durata de aproape 75 minute. Cu toată severitatea unei selecții între piese și cotări, eliminând teoretic -să zicem- circa jumătate din material, dorit prea asemănător cu piesele-hituri de pe ”Rumours”...tot ne rămâne destul pentru un album simplu LP bun sau foarte bun. În plus a fost și nedreptățit de boșii de la Warner Bros. care l-au considerat un recul, dacă nu chiar aproape un eșec, comparativ cu vânzările de la ”Rumours”.
Apare la "additional personnel" necreditat la chitară în piesa "Brown Eyes" și Peter Green, iar versiunea remasterizată din 2004 include un CD 2 bonus de 78 minute cu "various demos, outtakes and alternate versions" printre care balada "Sara" cu o durată acum de aproape 9 min.

Despre concertul ”On with the Show” ne-a relatat telefonic impresiile ”la cald” azi dimineață direct din Chicago fidela ascultătoare Ada la ”Casa soarelui răsare”, emisiunea interactivă de weekend a lui Stelian Grigorescu de la West City Radio pe frecvența 88,8 MHz. Printre altele, respectiva remarca prestațiile celor 2 doamne, forma bună arătată la 71 de ani la voce și la clape de revenita veterană Christine și solourile remarcabile ale lui Lindsey, chitarist inclus de unele poll-uri în Top 100 (mai multe albume Fleetwood Mac au fost în fază incipientă -zice Wikipedia- de fapt proiecte solo ale sale).
O cronică a concertului găsiți și aici:
”http://www.theguardian.com/music/2014/oct/01/fleetwood-mac-christine-mcvie-back-stevie-nicks-tour-review”.