„Weird Musics”: Ciudățenii vechi și noi....

* Kin Ping Meh (Germany): „Kin Ping Meh”  (LP 1972/CD 2004)
* Blackwater Park (Germany/UK): „Dirt Box” (1971, 2015)
* Bachdenkel (UK): „Lemmings (and Other Songs of Alienation)” (rec. 1970, rel. 1973/1978/2007/2015)
Trei albume rare și valoroase cu multe reeditări, mai ales ultimul cu muzica cea mai influențată de Pink Floyd, Soft Machine, Beatles, Procol Harum...Englezii Bachdenkel au mai avut un singur album, „Сталинград / Stalingrad” (1977)
* Daevid Allen Weird Quartet: „Elevenses” (2016)
Albumul apărut postum a fost finalizat de restul trupei și reprezintă adevăratul „cântec de lebădă” al fostului membru Soft Machine și Gong, cu piese continuând un proiect din urmă cu circa 10 ani. Numit atunci Weird Biscuit Teatime, era o realizare în duo împreună cu Don Falcone din trupa Spirits Burning (albumul „DJDDAY", ca răspuns la contribuția avută de Daevid Allen la albumele Spirits Burning „Reflections In A Radio Shower" și „Alien Injection”), la care recent s-au raliat și membrii de la The Tubes și The Muffins. În piese s-au detectat influențe din blues, folk irlandez, ambient și post-punk, totul în spiritul inimitabil psihedelic al celui numit odată de cineva din presa muzicală „Syd Barrett-ul australian”. 

* Capodopera Renaissance „Ashes Are Burning” prezentată în 1973 la lansarea LP-ului de regretatul Cornel Chiriac la „Metronom”-ul Europei Libere, trăiește a 2-a viață renăscând...din propria cenușă arzătoare, nu datorită unei reeditări -au fost peste 30 până acum, conform sitului ”www.discogs.com”- ci odată cu noile apariții, „Academy Of Music, 1974”, -live in New York, 1974-05-17 -Limited Edition 2 LP- (Cleopatra, 2015), respectiv „DeLane Lea Studios, 1973” (London) (Purple Pyramid, 2015)...Sunt albume care surprind ambele formula consacrată -complet diferită de cea de debut!- a grupului în frunte cu vocalista Annie Haslam în cea mai inspirată perioadă din carieră. Nu întâlnim piese necunoscute, dar versiunile au destule elemente proprii ca să merite atenția: ordinea pieselor și duratele distinctive, aranjamente diferite nu numai față de variantele de studio ci și raportate la cele de pe ulteriorul și oficialul set „Live At Carnegie Hall” -2 LP- (1976), etc...De ex. suita-titlu are sub 12 min. la Londra și peste 17 la New York unde este orchestrată simfonic cu o formație de 24 persoane, plus 2 „special guests” deloc de neglijat, bardul scoțian Al Stewart și Andy Powell, unul din chitariștii de la Wishbone Ash. Ambele albume nu se limitează doar la „Cenușa arde” ci includ și piese de pe anteriorul album nr. 3 „Prologue”, respectiv de pe ulteriorul nr. 5 „Turn of the Cards” (1974), deasemenea în variante diferite („Prologue”, „Sounds of the Sea”, „Black Flame”, epic-grandioasa „Mother Russia”, etc) ...iar booklet-ul albumului desfășoară povestea grupului de până atunci și oferă detaliile sesiunii „one off show” susținută doar în fața prietenilor apropiați într-un studio celebru din cartierul londonez Soho.
https://en.wikipedia.org/wiki/De_Lane_Lea_Studios

* Saroos: „Tardis” (2016)...„voiaj electronic/post-rock prin spațiu și timp" scriu despre... cronicile. Sau, dacă vreți, ca să evităm echivocul termen secund „post-rock” nu neapărat folosit adecvat, i-aș zice eu un neo-prog extrem de cursiv și inspirat de la un trio german cu membrii provenind din trupele Driftmachine, Lali Puna și Notwist pe albumul acesta al 4-lea, cu titlul unui personaj din seria TV „Doctor Who”.
* Matmos: „Ultimate Care II” (2016): o singură piesă de aproape 40 minute cu toate ingredientele captivant-percusive și pline de efecte imprevizibile ale rockului experimental. Grup american la fel de bun și cu „sound” proaspăt ca în prima parte a anilor 2000-2010.

* Motorpsycho: „Here Be Monsters” (Rune Grammofon, 2016)...mai „soft” decât alte albume anterioare, un „prog-rock” mai rafinat.
* Uther Pendragon: „San Francisco Earthquake” -2 CD- (2016)....„previously unreleased West Coast guitar psychedelia, 1966-1975"...ceea ce spune tot, nimic de adăugat.

* Benny Hester: „Benny...” (1971, reedited 2016)...primul, cel mai reușit și cel mai „psycho-folky” album al unuia dintre fondatorii rockului creștin, bogat orchestrat și cu un timbru al vocii protagonistului și chiar fundament melodic baladesc amintind de Gilbert O' Sullivan sau Roger Hodgson/Supertramp. Superbă mi s-a părut „No, The End Is Not Near” de pe un album mult prea scurt, cam cât un EP de aproape 26 minute... 
* Susan Christie: „Paint A Lady” (LP 1970, CD 2006)
Arheologii căutători de pepite acid-folk + producătorul compozitor John Hill (Wool, Pacific Gas and Electric) au găsit și conservat această raritate, unica mărturie ca LP rămas de la o vocalistă comparată măgulitor cu Joni Mitchell (!) din perioada albumului „Hejira”, Melanie, Sandy Denny și Marianne Faithfull fiind alte artiste cu care s-au făcut analogii de la piesă la piesă pe discul pe care se remarcă „Yesterday, Where s My Mind ?” și versiunea la „Ghost Riders In The Sky”.

* Iggy Pop, Tarwater & Alva Noto (Carsten Nicolai): „Leaves of Grass” -EP- (2016)....„Walt Whitman's Tribute” al unui trio insolit -de fapt 4-tet pentru că Tarwater e un duo-...și al 2-lea material al lui Iggy datat „2016”, după „post-pop depresivul” material anterior scos cu membrii din Queens Of The Stone Age și Arctic Monkeys.

„Jucătorul (contează), nu jocul”: Jess Roden!

Pornesc postarea asta cu intenții, să le numesc...reparatorii, de la titlul unuia dintre albumele solo ale vocalistului chitarist britanic asociat acum stilistic și prin calitățile vocale unor nume de calibru ca Paul Rodgers, Chris Farlowe sau Georgie Fame, toți 3 veterani și adevărate legende vii pentru inovațiile petrecute în rhythm & blues-ul. rockul și jazzul anilor '60-'70 din UK și nu numai....dar un muzician despre care cu o lună în urmă nici nu auzisem (!?), chiar dacă-i citisem poate numele pe undeva prin listele de personal ale unor albume de la casa Island Records, probabil poate chiar pe CDul „The Alan Bown Set” existent odată în arhiva fostului Radio Analog (1999-2005). Și mă refer la un nume activ pe scena muzicală de exact 50 de ani, deci din 1966, Roden fiind născut în 1947 întrun orășel din comitatul Worchestershire prin centrul Angliei.
Debutul său a avut loc în grupul trompetistului Alan Bown deja amintit unde îi auzim vocea pe primele 2 albume de studio și pe unul „live”, compilația „Emergency 999” sintetizând întreaga perioadă cât a activat în această trupă și care se va sfârși odată cu înlocuirea sa cu cunoscutul și regretatul rocker Robert Palmer (1949-2003) care va reînregistra părțile vocale inițial făcute cu Roden pentru albumul „The Alan Bown” (Deram, 1969) (ironia va face că și lui Palmer nu peste mult timp i se aplică același „tratament” de către succesorul la microfonul pentru voce, Gordon Neville, cel care va fi folosit oficial pentru albumele ulterioare „Listen” și „Streching Out”....)

Jess era prin 1970 deja ocupat cu Bronco, grup mai tradiționalist orientat spre country-rock cu 2 albume principale de studio, dar pleacă și de acolo după un accident de motocicletă în care sunt răniți câțiva din membrii trupei (nu și cel mai cunoscut, chitaristul Robbie Blunt, ulterior în Robert Plant Band) după care urmează faza cu Butts Band în care, după audiții la care au mai concurat Howard Werth (din interesantul grup Audience) și chiar Kevin Coyne (din Siren), el e preferat și unde va face echipă cu cunoscuții John Densmore și Robbie Krieger din The Doors....dar numai pentru auto-intitulatul album de debut din 1974 cu o formulă mixtă US/UK, pentru că la cel de-al 2-lea cei 2 fondatori ex-The Doors se întorc de la Londra în California și recrutează un grup exclusiv american (Butts Band, mai trebuie spus în subsidiar, urma cronologic celor 2 albume, altfel foarte consistente muzical, scoase de The Doors după dispariția carismaticului frontman Jim Morrison...dar fanii și mai ales „fanele” erau încă prea afectate emoțional de absența idolului lor și n-au prea cumpărat cele 2 LPuri, „Other Voices” și „Full Circle”).
Și ajungem în fine la propriile sale formule și albume, cel mai bine ascunse în analele rockului din lipsa succesului comercial, LPuri cu un tiraj mic ale unui artist rămas în umbra unui anturaj select în care s-a aflat sporadic pe lângă membrii din Free, Traffic, The Who, Mott the Hoople, Keef Hartley Band, muzicieni de studio americani ai scenei din New Orleans, etc....La fel de valabilă a fost și reciproca, apropos de cine era lângă cine...dar asta a fost cruda soartă și în alte cazuri de așa-numiți „muzicieni ai muzicienilor” fără norocul și conjunctura „alinierii planetelor”, metaforic vorbind, care să le dea șansele unor audiențe mai largi. Că aceste albume meritau o soartă mai bună o dovedește și lista colaborărilor lui J.R. -uneori cu apariții nu doar pe câte-o piesă ci pe câte un album întreg!- din care au făcut parte pe lângă cei amintiți și Carol Grimes, Stomu Yamashta, Sandy Denny, Grace Jones, Peter Green...
(vezi „Selected Discography” și mai ales secțiunea „Other Collabotations” din biografia sa, aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Jess_Roden)
Site-ul său personal punctează și perioadele incipiente cu The Shakes/The Shakedown Sound și oferă.printre altele, detalii despre anturajul muzicienilor grupați în jurul studioului Basing Street din Londra și despre colaborarea sa cu producătorul american Doc Pomus.
http://www.jessroden.com/who-s-who.html

M-am limitat aici la anii '60 și '70, cele câteva încercări din decadele ulterioare de ieșire la suprafață cu The Rivits, Seven Windows (cu americanii Eliott Randall, Mark Egan), The Humans (botezată așa de Jim Capaldi), rarele concerte cu SAS Band -incluzându-i pe Roy Wood, Brian May, Roger Taylor și Paul Young (!)- compilațiile sau palidele reformări de garnituri neschimbând fondul problemei unui vocalist pe nedrept ascuns sau subevaluat și care la un moment dat s-a convertit 'volens nolens' în artist vizual grafician...Excepția ar fi venit poate de la o recentă și amplă compilație de 6 CDuri „The Jess Roden Anthology” (Hidden Masters, 2013 ) spicuind 94 din cele peste 800 de piese în total înregistrate în cariera sa, cu mai mult de jumătate neauzite înainte și cu majoritatea digitalizate pentru prima dată. Am însă îndoieli în privința reușitei, odată pentru marea întârziere care găsește o piață muzicală dominată pe de cu totul alte gusturi la tinerele generații...iar pe de altă parte aceeași Wikipedia ne specifică faptul că tirajul primei ediții a fost de numai 950 copii, ceea ce pentru globalizata industrie muzicală pan-continentală este un număr infim....

* Alan Bown Set (!) - ”Emergency 999” (2002)
* Bronco - ”Country Home / Ace of Sunlight” (1971)...2 LPs on 1 CD
    * Bronco - ”Smoking Mixture” (1973) (compilație)
* Butts Band (ex-The Doors + Jess Roden) - ”The Butts Band” (1974)
    * Butts Band (ex-The Doors) - ”Hear and Now” (1975)....fără Jess Roden.
* Jess Roden - ”Jess Roden” (1974)
* Jess Roden - ”The Player Not the Game” (1977)
* Jess Roden Band - ”Keep Your Hat On” (1976)...aluzie opozită la cunoscută ”You Can Leave Your Hat On”, cover-ul după Joe Cocker care deschide albumul.
* Jess Roden Band - ”Play It Dirty, Play It Class” (1976)
* Jess Roden Band - ”Stonechaser” (1980)