Noi albume „blană” și un super „Anturaj”

* Shuta Hasunuma & U-zhaan - 2 Tone (2018)
       * Shuta Hasunuma - Melodies (2016) / Pop Ooga (2008) / OK Bamboo (2007) / Hooray (2007) / S/T (2006)  
De la ultimul, la primul...a fost „traseul” meu cronologic de ascultare al albumelor acestui japonez de 34 ani, în principal chitarist dar de fapt multi-instrumentist, convins fiind că acesta, traseul adicătelea, va fi unul descrescător valoric. Da și nu, până la urmă, pentru că debutul auto-intitulat „Shuta Hasunuma”, mult „împins” spre ambient experimental, mi s-a părut evident peste alte materiale ulterioare. „Glitch, Future Jazz, Minimal, Ambient” este încadrarea stilistică atribuită artistului la general pe www.discogs.com, „glitch (art)” fiind acele greșeli intenționate, digitale sau analogice, comise voit în scopuri estetice, distorsiunea în domeniul audio fiind probabil metoda cea mai cunoscută. „Acid Jazz” sau „Nu jazz/jazztronica” ar putea fi alte etichete potrivite muzicii japonezului care pe noul album „2 Tone” (de departe, cel mai inspirat) primește ajutoare de la mult mai titrații Arto Lindsay, Devendra Banhart și Ryuichi Sakamoto. Cu acesta din urmă, afinitățile, mai ales pianistice, sunt evidente, dar principalul partener pe acest album este tot japonez, Hironori Yuzawa (exclusiv la tabla), „ascuns” sub pseudonimul U-zhaan...tocmai abordarea diferită a celor doi conducând la armonizarea rezultatului, diferită în sensul că unul folosește un singur instrument iar celălalt tot restul. (îmi lipsește albumul pompos semnat Shuta Hasunuma Philharmonic Orchestra ‎– „Time Plays-And So Do We” (2014)...dar curiozitatea îmi este estompată de același site www.discogs.com care, plasându-l ca stil la „J (Japan)-pop”, îl face prin comparație cu restul, cel puțin teoretic, nu tocmai interesant).

* The Messthetics (Anthony Pirog/gtr) - The Messthetics / (S/T) (Dischord, 2018)
.....+ 2 membrii ex-Fugazi („punk legends's rhythm section”)
Miting instrumental dinamic la debut între un chitarist de jazz cu experiență în „fusion” și o secție ritmică venită din punk, Joe Lally (bas) & Brendan Canty (dr). Schimbarea de direcție a acestora din urmă e de fapt surpriza cea mai plăcută a noilor „mestetici” („mess” (eng.) = murdărie, gunoi, dezordine).

* Lolina (a.k.a. Inga Copeland/Hype Williams /UK) - The Smoke (2018)
Vocalista rusă de origine -numele real, Alina Astrova, l-a folosit la debut cu trupa Hype Williams- este stabilită în Anglia și nu trece neobservată cu acest îndrăzneț album electronic-vocal solo și de studio, susținut de câteva videoclipuri. Când am zis „îndrăzneț” am ținut cont și de vârsta/experiența tinerei artiste (ceea ce-a fost valabil și la noul album în duo al japonezului Hasunuma). Un material  anterior cu trupa ei (5-tet) „Live in Paris” din 2016 e ascultabil/vizionabil în link-ul de mai jos care explică și schimbarea numelui de la Inga Copeland, „Lolina” fiind de fapt trupa ei întreagă:
https://vimeo.com/156627557


* Entourage – Ceremony of Dreams: Studio Sessions & Outtakes, 1972-1977 -LP- (Tompkins Square, 2018)
Uneori aflăm de existența unui artist sau grup, posibil chiar unul major valoric, printr-un material teoretic secundar, cu versiuni, încercări, piese neapărute înainte sau chiar respinse inițial. Decât deloc, e bine și așa, dar nu e cazul deloc aici în „Ceremonia viselor” de rebuturi sau umpluturi -incluzând piese din coloana sonoră a baletului „Cleopatra”-, ci de un calibru comparabil cu al materialelor oficiale anterioare, respectiv albumele:
* The Entourage Music & Theatre Ensemble - S/T (Folkways, 1973)
* The Entourage Music & Theatre Ensemble - The Neptune Collection (Folkways, 1976)

Grupul cu numele lung dezvăluind și intențiile a fost format de saxofonist/keyboardist-ul Joe Clark in Baltimore, Maryland în 1970...și este considerat retrospectiv „a genuine cult band — with dancers”...„o ciudățenie americană „vintage” esențială și irezistibilă” (conform All Music Guide/AMG) datorită hibridului „fusion” de jazz, minimalism, muzică clasică, folk tradițional global și improvizații libere, mai specific, în funcție de piese anume, cu trimiteri una mai măgulitoare ca alta la perioadele de început ale trupelor Oregon („chamber jazz-meets-world folk music”), Popol Vuh și Weather Report (!)...ori la sonoritățile unor artiști selecți precum Harold Budd, Laaraji (se subînțeleg influențele indiene) sau Bert Jansch solo, post-Pentangle (pun iarăși și-aici pentru cei 3 încă un „!”). Așa că n-o mai lungesc și mă grăbesc să-i numesc și pe ceilalți artizani ai acestei muzici /sonorități foarte interesante din „Anturaj”, MAREA mea descoperire a lunii martie:
  - Rusty Clark - viola & guitar
  - Michael “Smitty” (Scott) Smith - drums & perc
  - Wall Matthews - guitar, piano & perc
  - Terry Plumeri - bass
„The Shores of God” și „Outer Tiger” rămân 2 titluri de piese neîntâlnite pe compilația nouă în varianta LP (10 tracks), dar care trebuie căutate pe versiunea extinsă 3-CD Boxset cu 30 piese, având bune referințe la critici. Și nu trec mai departe fără a mai preciza că bateristul clasic M. Smith (1946-2006) a cântat o scurtă perioadă, printre alții și cu Blood, Sweat & Tears, iar trupa s-a desființat imediat după dispariția liderului Joe Clark, în 1983. Asocierea acestei muzici, să fi fost numai cu Oregon, mie mi-ar fi fost de-ajuns ca să vreau să cunosc trupa asta remarcabilă, hai să vă „văd” fani români Oregon, voi cum o să reacționați?

Am făcut o pauză după „Anturaj” în momentul senzației că orice-aș mai putea scrie după...mi s-ar părea eclipsat, dar n-a fost să fie așa pentru că mai aveam pregătite alte 3 albume, noi apariții reascultate ca să mă conving că se ridică la standarde înalte:

* Ursula K. Le Guin & Todd Barton – Music and Poetry of the Kesh (1985, Reissue 2018)
Cum numărul posesorilor casetei din 1985 scoasă în ediție limitată era oricum infim, e lesne de presupus că abia reeditarea de acum pe LP vinil și în digital face cunoscută muzica pentru textele și versurile din romanul S.F. „Always Coming Home” al cunoscutei scriitoare americane trecută în neființă la începutul acestui an la 88 ani...Triburile anti-coloniale imaginate în detaliu de aceasta peste 500 ani întro comuniune strânsă cu natura (cu trimiteri evidente la vechii nativi indieni americani gen „pieile roșii”) aveau nevoie și de muzică, de aceea ea a apelat la un „field recording artist” avangardist, creator de instrumente, minimalist-ambientalist și autor de muzică sacră, imnuri, corale a cappella, „new age”...Cu experiența căpătată în casa părintească din nordul Californiei unde-a cunoscut ce-a lăsat în urmă ultimul membru al tribului Yahi decimat de genocid, Le Guin a imaginat un întreg nou alfabet/limbaj Kesh (oferind și dicționar pentru traducere la finalul cărții) iar T. Barton a compus și interpretat fundalul muzical. O experiență genul „poetry/narrative & music” la care cronica revistei/site-ului Pitchfork, pentru a descoperi și aprecia profunzimile albumului, ne invită să-l ascultăm indiferent dacă avem și citim cartea sau nu, sugerând chiar și locuri de pe Terra actuală și momente/conjuncturi când audiția ar fi cea mai potrivită (!):
https://pitchfork.com/reviews/albums/ursula-k-le-guin-todd-barton-music-and-poetry-of-the-kesh/

* Blaine L. Reininger (Tuxedomoon) - The Blue Sleep (2018)
     * (Steven) Brown, (Blaine L.) Reininger & (Maxime) Bodson - Clear Tears / Troubled Waters (2013)
„În zilele acelea”... (când compunea piesele)...„nu eu cântam muzică, ci invers, ea mă cânta pe mine” -zice co-fondatorul Tuxedomoon, B. L. Reininger- „Principiul unificator din spatele lui „The Blue Sleep” e metoda de compoziție folosită: am aplicat vechi tehnici aleatorii – John Cage, William Burroughs, Tristan Tzara –  filtrându-le prin instinctiva mea cunoaștere a melodiei și armoniei. Versurile au fost și ele generate algoritmic (folosesc programe care asamblează fraze sugerate conform regulilor matematice) și apoi editate de mine ca fraze scoase aleatoriu. E modus operandi-ul meu în secolul 21”.
Piesele cu voce (excelentă balada „Dry Food”!) m-au dus cu gândul la un Iggy Pop ceva mai tensionat și avangardist ori la John Cale...pe când cele strict instrumentale, cu vioara și clapele în prim-plan, la un Steve Hillage („Jacob's Ladder”, „Molecular Landscape”). Remarcabile și cele 3 teme scrise anume pentru piesa de teatru „Caligula”. „(B.L.R.) transcede genurile și depășește așteptările” cu acest nou album, zicea o cronică. „In a Manner of Speaking”...subscriu și eu acestei păreri și o extind și la albumul în trio cu muzica pentru balet din 2013 „Clear Tears / Troubled Waters” abia acum cunoscut, deși cu același gust amar că alții ne folosesc mai abil te și miri pe unde valorile culturale: acum pe dadaistul „șef” Tristan Tzara, după ce, cum scriam nu demult pe blogul VicTim of Jazz, John Zorn l-a repus în valoare pe epigramistul Urmuz...

* Mark Lotz & Alan Purves – Food Foragers (Unit Records, 2018)

Ce plăcută reîntâlnire cu acest scoțian corpolent de 65 ani stabilit la Amsterdam, Alan Purves, poreclit „Gunga”, una din surprizele majore ale ediței din 2008 „Music Unlimited” / Wels / Austria, atât în trupa High Birds cât și la matineu solo, acolo impresionând într-un recital ca o joacă serioasă cu tot soiul de intrumente „hand-made” ingenioase, obiecte de menaj din casă improvizate și o sumedenie de jucării de lemn și din plastic, arcuri, animăluțe gonflabile, etc...multe folosite deodată cu mai toate părțile corpului!
Alan Purves:
https://downtownmusic.net/high-birds-11-08-2008#image62

Pe Mark Lotz (54 ani), care seamănă izbitor de mult cu regretatul Lou Reed, nu-l știam...deci a fost cu-atât mai plăcută surpriza descoperirii unui flautist olandez foarte valoros (vezi link-urile mai jos, mai ales concertul din 2016). Cei doi crează împreună un spațiu sonor cu iz tropical, imnuri și ode ancestrale, meditații pacifiste, povești cu umor, etc...într-un conglomerat de 15 piese cu totul propriu și original. Lista lungă de instrumente folosite de „Vânătorii de mâncare” vă poate da o idee și face curioși în descoperirea unui album adresabil fanilor mai exigenți ai unor mari domenii muzicale: Jazz, World, Fusion, Neo-Classic, Experimental...:

 - Mark Alban Lotz: flutes (piccolo, concert, alto, bass, pvc contrabass flutes, prepared flute, flute head joint, Bansuri, voice, fx);
 - Alan „Gunga” Purves: percussion, toys (Toy Pigs, DaDa Bells, Balafon, Sruti Boxes, Toy Horns, Klaxon, Toy Accordion, Tin Whistle, Brim Bram, Tambourine, Wee Shakers, Clapboard, Balacone, Whirlies, Toy Carousel, Breath, Hemarimbas, Cow Bells, Shakers, Horns, Tambourine, Floor Tom, Darbuka, Wee Frying Pans, Doppler Squeaks, Frame Drum, Clock. Chimes, Tin Whistles)

* Alan Purves & Mark Lotz • „Squeaky Drohne”:

https://www.youtube.com/watch?v=ihLNF7tfgEk

* Alan Purves & Mark Lotz • „The Duck Hug”:

https://www.youtube.com/watch?v=UZ34xP9Mzzg

* Alan Purves „Hide & Squeak” solo CD teaser:

https://www.youtube.com/watch?v=VKcJ1W1hxAU

„Mark's music build a bridge between jazz and classical contemporary music – often crossing boundaries with other musics of the world”
http://www.lotzofmusic.com/lotz/mark-alban-lotz-biography/short-bio/

Mark Alban Lotz in Amsterdam (excerpts of the concert) SOLO:
https://www.youtube.com/watch?v=v9de_MnZKks

Avusesem în intenție să mă ocup și de chitaristul Randy Bachman, fost în The Guess Who și Bachman Turner Overdrive...dar în context nu mi se mai pare aici oportună abordarea, așa încât o să mă limitez doar la a le aminti:

* Randy Bachman - By George-By Bachman: Songs of George Harrison (2018)
   * Randy Bachman - Heavy Blues (2015)....with Joe Bonamassa, Peter Frampton, Robert Randolph, Neil Young, etc