...Un album care vine după vreo 7-8 ani de la precedentul original „Rain” și care nu merită în niciun caz ascultat pe „repede înainte”, cu 4 X 4 piese inițial gândite pentru 4 EP-uri diferite trase de cantautorul ajuns acum la 61 de ani în tot atâtea orașe diferite: New York, Berlin, Amsterdam și New Orleans, fiecare mini set cu specificul locului și cu invitați din zonă (olandezii Zuco 103 & Royal Concertgebouw Orchestra în sfertul cel mai „jazzy”, membrii din grupul funk Galactic din New Orleans, etc). Stilul componistic specific -„sophisticated pop songwriting”-, tempourile alternante, aranjamentele...dar mai ales vocea centrală și clapele pianului lui J.J. sunt aceleași ca în anii '80 ceea ce face tot albumul să apară coerent întro imaginară călătorie demult plănuită în viitor cu mașina timpului pentru a înțelege de acolo prezentul „confuz și anxios”. Textele sunt, ca deobicei, pline de ironii și contradicții încercând să lămurească dilema: „trăim întro epocă de aur” (parcă ne sună cunoscută expresia asta aberantă din limbajul triumfalist mincinos și „de lemn” al fostei propagande PCR când situația era exact pe dos, nu?)...„sau trăim într-una în care suntem cu toții debusolați?”. Iată și ilustrele ajutoare invitate pentru cele 4 piese newyorkeze din start, între care și varianta la piesa trupei Television „See No Evil” a lui Tom Verlaine: Bill Frisell: guitar, Brian Blade: drums, Graham Maby: bass, Regina Carter: vln. Și totuși, cum aminteam mai devreme, mai mult jazz avem în sfertul olandez. „Good Bye Jonny” din fracțiunea berlineză e un cover după o piesă de cabaret din anii '30 și cam singura ce pare nepotrivită cu restul, chiar mai mult decât finalul care citează din beethoven-iana „Odă bucuriei”. Restul sunt piese 100% personale Joe Jackson pe un album pe care cam toate cronicile întâlnite în primele săptămâni de la lansare îl consideră ca cel mai reușit și inspirat din ultimii 20-25 ani, inclusiv autorul însuși (chiar dacă ideea cu 4 X 4 piese nu-i chiar nouă: grupul Foo Fighters lansase în 2014 un album tot așa conceput, „Sonic Highways”).
Noroc cu reeditările, sau re-reeditările...așa descoperim multe și nebănuite albume MARI, „buried treasures” cum zic englezii „comorilor îngropate”.
Trupa aceasta numită simplu 1 („One”) și primul și unicul ei album ne cheamă („Come” poate veni și de la „comeback”, nu-i așa?) înapoi în timp pe coasta de vest americană în Bay Area și în plină eră hippy, cu tot arsenalul imagistic și mai ales sonor al perioadei „flower-power”, a acelui logo erotico-pacifist „Make Love, Not War”. Aflată în anturajul cuplului Paul Kantner & Grace Slick -perechea principală de la deja cunoscuții psihedelici Jefferson Airplane- echipa asta în formulă de nonet, asistată de și mai mulți membrii din staff-ul tehnic de producție, va înregistra albumul în casa acestora din Bolinas și întrun studio din San Francisco, material care va fi editat ca LP de label-ul Grunt/RCA, același ca al mult mai celebrilor lor prieteni. Singurul muzician cât-de-cât cunoscut era claviaturistul (pian & orgă) Paul Crossinger care cântase vreo 2 ani cu Pearls Before Swine...În rest doar anonimi, cei mai mulți probabil la debut: 2 voci feminine, secție ritmică obișnuită bas și tobe, acompaniament de flaut, muzicuță, dulcimer, sitar și mai multe tipuri de chitare incluzând banjo, o clasă întreagă de elevi sau studenți audibili în cor întrun adevărat dar rămas obscur imn hippy „Free Rain”* (ce titlu potrivit perioadei (post)-Woodstock!)...și totul aflat sub controlul misteriosului și excentricului lider/vocalist/percuționist/compozitor & producător „Reality „D” Blipcrotch” care ar fi dorit ca LPul să fie însoțit de o frunză de marijuana și ca un fel de produs de unică folosință, să se autodistrugă după audiție la finalul feței B (!!). Din fericire tehnica nu era atât de avansată pentru așa ceva și astfel s-a păstrat pentru posteritate un album încadrat de Wikipedia la categoria „psihedelic/raga rock” la care eu aș adăuga inflexiunile solide „prog”, pasaje de improvizație „jazzy”, poate ca ingredient și puțin „acid folk”...melodicitatea și armoniile amintind încă din debutul splendidei „1 of a Kind” nu doar de Airplane -ceea ce era oarecum inerent în circumstanțele arătate la început- ci și de sonorități Renaissance, Incredible String Band sau Curved Air. Fost marinar și actor, Blipcrotch era originar dintrun orășel din statul Illinois și se pare că la doar 3 anișori devenise cel mai tânăr vocalist profesionist cu atestat (!?) în grupul de la frizeria tatălui său...Altceva nu prea se mai știe despre el nici dinainte nici după apariția lui „Come”, nici măcar numele său adevărat pe care managerul Bill Thompson de la Jefferson Airplane își amintește doar că și l-a schimbat în cel de artist R„D”B...
O soartă ulterioară mai bună ar fi meritat, deasemenea, și muzicianul nr. 2 venit de nicăieri și dispărut și el în neant, respectiv Marc Granat, coautor la 4 dintre cele 5 piese.
Albumul cu toată povestea lui fascinant-absconsă -mai ales datorită liderului- l-a preocupat pe producătorul lui Airplane Pat Leraci (aka Maurice „The Miracle Man”) și a apărut doar în U.S. și Germania fiind reeditat abia în 2005 pe CD la Lake Eerie Records și din nou anul acesta în 2015, ceea ce adaugă retrospectiv plusvaloare unui material pe nedrept neglijat în anii aceia atât de prolifici muzical din perioada apariției. Nu l-am găsit chiar integral pe YouTube, dar sunt postate separat 4 piese/secvențe (*) din totalul de 5, din care 2 le puteți auzi/viziona mai jos („viziona” e totuși prea mult spus, nefiind videoclipuri ci doar derulate, ca la multe din raritățile de arhivă, imagini cu coperțile).
Fața A:
"1 of a Kind" (Granat, Blipcrotch) - 04:29
"II Car Raga" (Granat, Crissinger, Fee, Blipcrotch) - 08:38 (*)
"Free Rain" (Blipcrotch) - 05:12 (*)
Fața B:
"3 Songs" (Fee, Granat, Blipcrotch) - 10:09 (*)
"Old Englishhh" (Granat, Blipcrotch) - 07:56 (*)
Mark Baker - drums
Reality „D” Blipcrotch - voice, percussion
Roger Crissinger - organ, piano
Frank Trevor Fee - bass
Donald Ensslin - rhythm guitar, banjo
Marc Granat - guitar, sitar, dulcimer
Sarah Oppenheim - voice, autoharp
Laurie Paul - voice, tampura
Theodore Teipel - flute, harmonica, piano
Rar am mai avut asemenea plăcute surprize ca la acest album pe care regretatul autor spre finele anilor '80 îl dăruia apropiaților pe casete audio...și asta cu toate că eram oarecum pus „în temă” de ceea ce cunoșteam anterior cu el, albumul brazilian semnat Suba și proiectul Angel's Breath. Muzica inovativă și interesantă merită în sine de una singură să facă parte din orice colecție care se respectă, fără alte conotații sau suport...dar parcă ea capătă valențe în plus când aflăm că autorul la început de noiembrie 1999 la vârsta de abia 38 de ani, în plin succes chiar după lansarea lui Suba: „São Paulo Confessions”, a murit asfixiat cu fumul dintrun incendiu de la studioul de înregistrări din São Paulo/Brazilia încercând să salveze benzile master cu tânăra speranță de moment în stilul „bossa nova”, Bebel Gilberto și „Tanto Tempo” (2002), albumul aflat atunci spre finalizare pe care el l-a produs și masterizat și care avea să devină post-mortem cel mai bine vândut album brazilian în afara granițelor țării fotbalului și cafelei (!). Presupunând că v-am provocat curiozitatea și poate chiar un mic frison aflând toate astea, să-l desconspir pe pionierul muzicii electronice sârbe Mitar Subotić (născut pe 23 iunie 23, 1961 la Novi Sad – decedat pe 2 noiembrie 1999 în São Paulo, Brazilia) și care a lăsat în locuința mamei sale o colecție extinsă și aproape nemaiauzită până în 2015. Experiența sa yugoslavă din anii '80 însemnase mixajul și producția unor albume importante pentru „new-wave”-ul din țara vecină, respectiv pentru trupele Katarina (II), Ekaterina Velika, Haustor și pentru Marina Perazić (din duoul Denis & Denis). Urmează înregistrarea acelei casete apărute în tiraj mic, respectiv pe 2 EP-uri „In the Moon Cage” sub numele latinesc de artist Rex Ilusivii („Regele iluziei”) care ajunge la urechile emisarilor UNESCO, cei care apreciază vechile cântece de leagăn, incantațiile și baladele yugoslave combinate cu electronicile inspirate și-i oferă autorului un premiu și o bursă care-i permit excursia și rezidența braziliană, țară de care era cultural foarte atras...cu o haltă scurtă la Paris, acolo unde pentru ultima dată sub numele Rex Ilusivii înregistrează cu fostul partizan devenit multimedia artist Goran Vejvoda„The Dreambird/In The Mooncage” (1994), un album ce folosește înregistrări cu păsări exotice din Madagascar, dar care deși are variante de nume incluzând „The Mooncage” nu repetă din material -fiind de fapt format exclusiv din suita în 4 părți „Meditation”. Altfel, albumul face bună pereche cu „In the Moon...” și, deasemenea cu „Disillusioned!” (LP 1987), un alt material semnat Rex Ilusivii înregistrat în studiurile PR-1 și M de la radio Novi Sad. Vi le recomand aici pe toate 3 la „pachet” și nu numai...chiar dacă titlul și focalizarea este pe acest „nou” „In the Moon Cage/În peștera lunară”, un album care nu-i poate lăsa indiferenți pe fanii unui areal stilistic care se întinde de la Goran Bregović până undeva pe la Dead Can Dance. Și la a cărui nouă versiune apar și 2 bonusuri-anexă de circa 15 minute (vezi jos unul dintre videoclipuri). La recomandări mai găsiți și alte câteva titluri interesante, printre care deja amintitul „Angel's Breath”, proiect yugo-brazilian și totodată ultima realizare pentru Milan Mladenović, regretatul chitarist de la Ekaterina Velika dispărut și el prematur în 1994 la doar 36 ani (cancer pancreatic).
Recomandări cronologice, referințe: * Katarina II (ex-Šarlo Akrobata): „Katarina II” (1984) * Rex Ilusivii: „Disillusioned!” (LP 1987)...compus în perioada martie 1985-iunie 1986 și presat în doar 500 bucăți, albumul este dedicat artistului Hrundi Bakshi și include piesa ambientală extinsă „Thanks Mr. Rorschach” pe teme de Erik Satie. * Mitar Subotić & Goran Vejvoda: „The Dreambird” (Meditation I-IV) (1994) * Angel's Breath (Milan Mladenović de la Ekatarina Velika, Mitar „Suba" Subotić, Fabio Golfetti): „Angel's Breath” (1994)....Album realizat cu muzicieni invitați brazilieni și portughezi: percuționistul João Parayba, chitaristul Fabio Golfetti, vocalistele Mariza și Madalena, etc...stilul combinând rock alternativ cu muzică tradițională din Serbia și Balcani. * Suba: „São Paulo Confessions” (Trama Music/Crammed Discs, 1999) * Bebel Gilberto: „Tanto Tempo” (2002) * Suba & Various Artists: „Tributo” (2002) * Rex Ilusivii: „In Vitro / Suba Within Us” (2005)....include părțile I și III ale suitei „Moon Cage”. Muzică folosită pentru un balet bazat pe autobiografia lui Mitar Subotić, aka Suba, aka Rex Ilusivii. S-a presat pe CD doar întro ediție limitată de 300 copii.
După revelația grupului Archaïa (Franța) din postarea precedentă vă propun aici încă una: * Alcatraz (Germany): "Vampire State Building" (LP Philips 1971, CD LHM, 2002) "This record should be played loud" Insulița celebrului fost penitenciar-fortăreață californian ”The Rock” de maximă securitate, subiect de cărți și filme a fost deasemenea numele ales de acest grup german din Hamburg al cărui prim album compilează în titlu mitul vampirului cu celebrul zgârie-nori new yorkez. Poate titlul și coperta nu-s cele mai inspirate alegeri, dar dacă dăm volumul sunetului mare așa cum suntem sfătuiți pe ”back cover”, devenim martorii întârziați la o muzică cu mult peste așteptări de la un grup care începuse inițial cu coveruri după Vanilla Fudge, Ten Years After, Black Sabbath și Uriah Heep, dar care odată cu primele compoziții proprii avea să schimbe orientarea spre jazz-rockul avangardist de tip Soft Machine, Tony Williams Lifetime sau Colosseum I. Piesei de deschidere ”Simple Headphone Mind” -a 2-a cea mai lungă- i s-au găsit analogii cu celebra temă-fanion, epica ”In A Silent Way” a lui Miles Davis, chiar fără un Joe Zawinul la pian însăr cu ”drive” comparativ și un ”groove” sincopat imediat captivant...apoi în următoarele piese se simt influențe krautrock, blues psihedelic -cu pasaj vocal de tip Colosseum în ”Your Chance Of A Lifetime”-și chiar un moment ”free” spre finalul dominat totuși de inflexiunile de hard & blues-rock, scurtele solouri de sax și chitară menținând însă balansul...Cele doar 3 minute din ”Where The Wild Things Are” trec parcă prea repede, pentru a compensa în tema-titlu centrala de peste 13 minute cu lejeritatea riff-urilor, solourile inspirate -inclusiv unul de tobe în partea centrală și unul de flaut spre final- cu tempouri alternante de la agresiv la pastoral și spațial...plus un alt pasaj vocal nelipsit de dramatism deși acum diferit de Colosseum I și care ”colorează” și mai bine această suită complexă. Mult experiment și efecte psihedelice întâlnim în penultima piesă ”Piss Off”, pentru ca bonusul de pe CD ”Change Will Come” să încheie discul cu reminiscențe din Cream, Mountain sau If întrun mod mai convențional jazz-rock pentru un album considerat acum retrospectiv ca un ”document muzical important” al generației hippy, un amalgam ”Dirty, Heavy druggy psychedelica”, conform ”http://frgk.blogspot.ro/2010/01/alcatraz-vampire-state-building-1971.html”. 1. Simple Headphone Mind (10:00) 2. Your Chance Of A Lifetime (5:06) 3. Where The Wild Things Are (3:03) 4. Vampire State Building (13:10) 5. Piss Off (3:18) 6. Change Will Come (6:08) - Rüdiger Berghan - Piano, Vocals - Klaus Holst - Guitar - Klaus Nagurski - Flute, Tenor Saxophone - Ronald Wilson - Bass - Jan Rieck - Drums, Percussion Unii au numit ”bombastic” acest ”fusion” complex plin de contraste care însă se atrag reciproc întrun tot unitar mult prea reușit pentru a nu fi avut o soartă mai bună, cu nimic inferior pe acest prim album muzicii trupelor cu care în meteorica sa existență Alcatraz a cântat pe aceeași scenă: Birth Control, Can, Neu!, Jane, etc. Emblematice pentru soarta nedreaptă sunt și versurile din piesa a 2-a, promisiuni mincinoase despre bogăție și faimă ale managerilor și caselor de discuri care în realitate îi folosesc pe muzicieni doar pentru propriul lor câștig. Dacă nu accepți să cânți cum vor ei, managerul va râde și îți va face semnul de ”goodbye” cu mâna, doar sunt atâția alții dispuși să-ți ia locul... Iluștrii necunoscuți din Alcatraz n-au acceptat nici un compromis și au făcut din fericire exact muzica pe care au dorit-o. ”N-am știut nimic despre acest obscur și subevaluat grup. Acum însă sunt fericit să vă mărturisesc cât de norocos am fost descoperind acest mic giuvaer muzical” spunea unul dintre deținătorii albumului. Subscriu 100% acestei păreri și vi-l recomand în orice format, cele 2 piese principale de pe album fiind postate pe YouTube (vezi mai jos). Câteva recenzii găsiți aici: http://www.progarchives.com/album.asp?id=10591 http://www.toterallee.blogspot.ro/2010/08/alcatraz-vampire-state-building-1971.html
Excepțional acest album de prog-rock/zeuhl/R.I.O., singurul material al trioului francez Archaïa și foarte prețuit ca LP printre colecționari (se zice că jumătate dintre cele 1000 copii presate au fost distruse de membrii grupului!). Alienarea ritualistică bazată pe riff-uri de bas a grupului Magma, spațialitatea atmosferică a claviaturilor de la Heldon, nesupunerea spontană tipică pentru The Residents sau contrastele de la co-naționalii lor Arachnoid (albumul eponim din 1979) sunt analogiile pe care le-am întâlnit prin recenzii, dar chitara cu distors, vocile sau percuțiile stranii (”La Rue”) le-am mai putea asocia și altor sound-uri/trupe, fiecare după bagajul muzical acumulat, fără a altera originalitatea celor 3 muzicieni dintre care basistul și autorul coperții Michel Munier s-a sinucis după 3 ani de la apariția albumului (dramă care ne duce automat cu gândul, privind și coperta, la regretatul Ian Curtis, frontman-ul de la Joy Division). Eponimul ”Archaïa” din 1977 a fost reeditat pe CD în 1998 cu 3 piese-bonus dintre care ultimele 2 înregistrate ”live” în Paris, 1978. Albumul mie mi-a mai amintit și de fenomenalul White Noise: ”An Electric Storm” (Island, 1969), creația electronistului și inventatorul kaleidophonului David Vorhaus cu participarea câtorva membrii din echipa radioului central britanic BBC (vezi recenzia de mai jos). Archaïa: * Bass, Artwork By [Drawing] – Michel Munier * Guitar, Synthesizer, Vocals – Pierrick Le Bras * Vocals, Synthesizer, Percussion – Philippe Bersan Piesa de deschidere ”Soleil Noir” -chiar dacă are un titlul sumbru, destul de...normală, neanticipând alienarea și surprizele ”în lanț” care urmează să vină (!)- e urmată de cea centrală psihedelica ”L'Arche Des Mutations”, de misterioasele ”Sur Les Traces Du Vieux Roy” și ”Le Festin Du Lion Vert”...alte teme memorabile continuând același ”festin (aural) al Leului Verde”, practic tot restul rămas: apăsătoarea ”Massa Confusa”, plutitoarea ”Vol Du Phénix” (à la Steve Hillage/Gong) sau emblematica ”Le Grand Secret”. Adăugatele ”Armagghedon” și piesele ”live” ”Roboți în formol” și ”Chronos” păstrează linia albumului inițial, carate în plus la un album oricum foarte galonat.
White Noise: ”An Electric Storm” (rec. 1968, rel. Island, 1969) Electronistul David Vauhaus plus Delia Derbyshire & Brian Hodgson (ambii de la BBC Radiophonic Workshop, grup specializat în sound-uri și efecte de scenă) inițial plănuiseră doar un disc single cu primele 2 piese, dar sunt convinși prin 1968 de Chris Blackwell -unul dintre boșii de la Island Records- să se extindă la un întreg album/LP. Le-a mai luat un an compunerea și finisarea următoarelor 4 piese deși finalul "Black Mass: An Electric Storm in Hell" avea să fie adăugat în mare grabă în ultima zi (!) când le expira ultimatumul primit din partea staff-ului casei de discuri. Un pasaj din această piesă avea să fie folosit la coloana sonoră a filmului horror ”Dracula A.D. 1972” cu Christopher Lee. Delia Derbyshire & Brian Hodgson erau deja cunoscuți pentru festivalul ”The Million Volt Light and Sound Rave” (în care faimoșii The Beatles participaseră ”live” cu ”Carnival Of Light”, prestație unicat rămasă fără înregistrare audio/video) și făceau parte din organizația Unit Delta Plus care crea și promova muzica electronică produsă în studioul Kaleidophon pentru teatrele londoneze. Grup din care făcea parte și inginerul și inventatorul Peter Zinovieff, unul dintre artizanii celebrului sintetizator VCS 3 (vezi fotografia). În studioul Kaleidophon avea așadar să ia naștere ceea ce este considerat un foarte important și influent album în dezvoltarea ulterioară a muzicii electronice. Albumul deși e o creație colectivă apare greșit în unele surse și reeditări ca LPul de debut solo David Vorhaus.
A / ”Phase-In”: 1."Love without Sound" Delia Derbyshire, David Vorhaus 3:07 2."My Game of Loving" Duncan, Vorhaus 4:10 3."Here Come the Fleas" McDonald, Vorhaus 2:15 4."Firebird" Derbyshire, Vorhaus 3:05 5."Your Hidden Dreams" McDonald, Vorhaus 4:58 B / ”Phase-Out”: 6."The Visitation" McDonald, Vorhaus 11:14 7."Black Mass: An Electric Storm in Hell" White Noise (Duncan, Derbyrshire, Vorhaus, Lytton, Hodgson) 7:22 Personnel: Kaleidophon – production David Vorhaus – production co-ordinator Delia Derbyshire, Brian Hodgson – electronic sound realisation Paul Lytton – percussion John Whitman, Annie Bird, Val Shaw – vocals
Recomandări: * Arachnoid: ”Arachnoid” (1979) * Electrophon (Brian Hodgson): ”Zygoat” (1974) * White Noise (David Vorhaus): seria de 5 albume numerotată ”2-5” & ”5.5”
Gerald Frazer Fitz-Gerald este un frizer, alchimist britanic și chitarist autodidact întâlnit întro selectă înșiruire alături de Fred Frith și între timp deja clasicii Derek Bailey și Hans Reichel pe un album chitaristic avangardist de improvizație liberă numit ”Guitar Solos 2” din 1976....el apărând acolo cu o singură piesă -”Brixton Winter 1976”- care e a 2-a cea mai lungă de pe album (9:40). Mai are la activ 2 colaborări în care face pereche cu saxofonistul Lol Coxhill (vezi recomandările de la final), dar principala sa realizare rămâne debutul ”Mouseproof”, LP ale cărui copii originale au ajuns evaluate la sume fabuloase între colecționari. Descrierea e făcută pe coperta din spate a reeditării pe CD din 2006 pe care o puteți vedea și citi în limba engleză mai jos, ușor de înțeles așa încât n-o s-o mai traduc, o să adaug doar din opiniile câtorva cronicari ce detectau în muzica albumului urme de la Frank Zappa, Captain Beefheart, Bonzo Dog (Doo Dah) Band, Soft Machine, Sha-na-na sau...Bob Dylan și Ray Connif. Desigur că piesa de rezistență e cea mai lungă și care apare la final, ”Opal Pyramid Drifting Over Time” (pe alta lăudată întro cronică și numită "Factory Sample Not For Resale" n-am găsit-o pe acest album...)
Basistul Rick Kenton ajunge ulterior la Roxy Music, tabla-istul Sam Gopal e subiect tratat separat mai jos, mai rămâne să-l subliniez ca acompaniator important al chitaristului titular al albumului pe saxofonistul Geoff Leigh care are și el un pedigree muzical select, apărând în arealul ”avant-prog/R.I.O.” pe albume Slap Happy, Henry Cow, Hatfield & The North, în duoul Ex-Wise Heads, recent prin 2010 în Radar Favourites, etc...și chiar în această vară 2015 îl regăsim activ în trupa The Artaud Beats (după titlul unei compoziții faimoase ”Living In The Heart Of The Beast” a legendarilor Henry Cow)...plus cu câteva colaborări interesante cu Yumi Hara, Frank Wuyts și Cathy Williams, tripletă de albume atât de diverse încât merită oricând o dezvoltare pentru o postare separată.
Geoff Leigh / Frank Wuyts: ”From Here to Drums” (No Man's Land, 1988) Geoff Leigh & Cathy Williams: ”Mirage” (Hard World, 2006) Geoff Leigh & Yumi Hara (Henry Cow): ”Upstream” (MoonJune, 2009)
Samuel Gopal Sam Gopal's Dream Sam Gopal: "ESCALATOR" (Stable Records/UK, 1969), cu Ian Fraser Killmister, celebrul viitor Lemmy, frontman-ul basist de la Motörhead.
Malaezian de origine, Samuel Gopal ajunge în 1962 în Anglia, singurul album cu trupa înființată în 1968 fiind ”Elevator/Liftul” înregistrat în luna noiembrie a acelui an, un material încadrat stilistic ”rock psihedelic” și în care titularul excelează la tabla indiană și alte percuții în timp ce la voce și chitară apărea viitorul celebru Lemmy, cel care și compune jumătate dintre piese. Dintre excepții, se distinge varianta la ”Season Of The Witch” a scoțianului Donovan. Există circa 13 variante reeditate ale albumului pe LP și CD, dintre care nu mai puțin de 4 au fost lansate în Germania.
Recomandări și referințe: * G.F. Fitz-Gerald & Lol Coxhill: ”Echoes of Duneden” [Reel Recordings, 1975] ...."Three Fairy Dance Duets for Electric Guitar & Soprano Saxophone" * G.F. Fitz-Gerald & Lol Coxhill featuring Ian Hinchcliffe: ”The Poppy Seed Affair” -DVD/2 CD- (Reel Recordings, 2011)...Solo Electric Guitar, Tape Collage & Loops The Team ....Drums, Vocals [Chicken Clucks] – Robert Wyatt ....Limited numbered edition of 500 copies. Double gatefold card sleeve * Lady June (June Campbell Cramer): ”Lady June's Hit And Myth” (Gas Records, 1996) .....13. "Let's Blame It All On God" (6:12) Bass Guitar, Drum Machine: Tony Waite Guitar: Gerry "Mouseproof" Fitgerald* * Radar Favourites (Fr): ”Radar Favourites” [Reel Recordings, 2010]
