* Kin Ping Meh (Germany): „Kin Ping Meh” (LP 1972/CD 2004)
* Blackwater Park (Germany/UK): „Dirt Box” (1971, 2015)
* Bachdenkel (UK): „Lemmings (and Other Songs of Alienation)” (rec. 1970, rel. 1973/1978/2007/2015)
Trei albume rare și valoroase cu multe reeditări, mai ales ultimul cu muzica cea mai influențată de Pink Floyd, Soft Machine, Beatles, Procol Harum...Englezii Bachdenkel au mai avut un singur album, „Сталинград / Stalingrad” (1977)
* Daevid Allen Weird Quartet: „Elevenses” (2016)
Albumul apărut postum a fost finalizat de restul trupei și reprezintă adevăratul „cântec de lebădă” al fostului membru Soft Machine și Gong, cu piese continuând un proiect din urmă cu circa 10 ani. Numit atunci Weird Biscuit Teatime, era o realizare în duo împreună cu Don Falcone din trupa Spirits Burning (albumul „DJDDAY", ca răspuns la contribuția avută de Daevid Allen la albumele Spirits Burning „Reflections In A Radio Shower" și „Alien Injection”), la care recent s-au raliat și membrii de la The Tubes și The Muffins. În piese s-au detectat influențe din blues, folk irlandez, ambient și post-punk, totul în spiritul inimitabil psihedelic al celui numit odată de cineva din presa muzicală „Syd Barrett-ul australian”.
* Capodopera Renaissance „Ashes Are Burning” prezentată în 1973 la lansarea LP-ului de regretatul Cornel Chiriac la „Metronom”-ul Europei Libere, trăiește a 2-a viață renăscând...din propria cenușă arzătoare, nu datorită unei reeditări -au fost peste 30 până acum, conform sitului ”www.discogs.com”- ci odată cu noile apariții, „Academy Of Music, 1974”, -live in New York, 1974-05-17 -Limited Edition 2 LP- (Cleopatra, 2015), respectiv „DeLane Lea Studios, 1973” (London) (Purple Pyramid, 2015)...Sunt albume care surprind ambele formula consacrată -complet diferită de cea de debut!- a grupului în frunte cu vocalista Annie Haslam în cea mai inspirată perioadă din carieră. Nu întâlnim piese necunoscute, dar versiunile au destule elemente proprii ca să merite atenția: ordinea pieselor și duratele distinctive, aranjamente diferite nu numai față de variantele de studio ci și raportate la cele de pe ulteriorul și oficialul set „Live At Carnegie Hall” -2 LP- (1976), etc...De ex. suita-titlu are sub 12 min. la Londra și peste 17 la New York unde este orchestrată simfonic cu o formație de 24 persoane, plus 2 „special guests” deloc de neglijat, bardul scoțian Al Stewart și Andy Powell, unul din chitariștii de la Wishbone Ash. Ambele albume nu se limitează doar la „Cenușa arde” ci includ și piese de pe anteriorul album nr. 3 „Prologue”, respectiv de pe ulteriorul nr. 5 „Turn of the Cards” (1974), deasemenea în variante diferite („Prologue”, „Sounds of the Sea”, „Black Flame”, epic-grandioasa „Mother Russia”, etc) ...iar booklet-ul albumului desfășoară povestea grupului de până atunci și oferă detaliile sesiunii „one off show” susținută doar în fața prietenilor apropiați într-un studio celebru din cartierul londonez Soho.
https://en.wikipedia.org/wiki/De_Lane_Lea_Studios
* Saroos: „Tardis” (2016)...„voiaj electronic/post-rock prin spațiu și timp" scriu despre... cronicile. Sau, dacă vreți, ca să evităm echivocul termen secund „post-rock” nu neapărat folosit adecvat, i-aș zice eu un neo-prog extrem de cursiv și inspirat de la un trio german cu membrii provenind din trupele Driftmachine, Lali Puna și Notwist pe albumul acesta al 4-lea, cu titlul unui personaj din seria TV „Doctor Who”.
* Matmos: „Ultimate Care II” (2016): o singură piesă de aproape 40 minute cu toate ingredientele captivant-percusive și pline de efecte imprevizibile ale rockului experimental. Grup american la fel de bun și cu „sound” proaspăt ca în prima parte a anilor 2000-2010.
* Motorpsycho: „Here Be Monsters” (Rune Grammofon, 2016)...mai „soft” decât alte albume anterioare, un „prog-rock” mai rafinat.
* Uther Pendragon: „San Francisco Earthquake” -2 CD- (2016)....„previously unreleased West Coast guitar psychedelia, 1966-1975"...ceea ce spune tot, nimic de adăugat.
* Benny Hester: „Benny...” (1971, reedited 2016)...primul, cel mai reușit și cel mai „psycho-folky” album al unuia dintre fondatorii rockului creștin, bogat orchestrat și cu un timbru al vocii protagonistului și chiar fundament melodic baladesc amintind de Gilbert O' Sullivan sau Roger Hodgson/Supertramp. Superbă mi s-a părut „No, The End Is Not Near” de pe un album mult prea scurt, cam cât un EP de aproape 26 minute...
* Susan Christie: „Paint A Lady” (LP 1970, CD 2006)
Arheologii căutători de pepite acid-folk + producătorul compozitor John Hill (Wool, Pacific Gas and Electric) au găsit și conservat această raritate, unica mărturie ca LP rămas de la o vocalistă comparată măgulitor cu Joni Mitchell (!) din perioada albumului „Hejira”, Melanie, Sandy Denny și Marianne Faithfull fiind alte artiste cu care s-au făcut analogii de la piesă la piesă pe discul pe care se remarcă „Yesterday, Where s My Mind ?” și versiunea la „Ghost Riders In The Sky”.
* Iggy Pop, Tarwater & Alva Noto (Carsten Nicolai): „Leaves of Grass” -EP- (2016)....„Walt Whitman's Tribute” al unui trio insolit -de fapt 4-tet pentru că Tarwater e un duo-...și al 2-lea material al lui Iggy datat „2016”, după „post-pop depresivul” material anterior scos cu membrii din Queens Of The Stone Age și Arctic Monkeys.
* Blackwater Park (Germany/UK): „Dirt Box” (1971, 2015)
* Bachdenkel (UK): „Lemmings (and Other Songs of Alienation)” (rec. 1970, rel. 1973/1978/2007/2015)
Trei albume rare și valoroase cu multe reeditări, mai ales ultimul cu muzica cea mai influențată de Pink Floyd, Soft Machine, Beatles, Procol Harum...Englezii Bachdenkel au mai avut un singur album, „Сталинград / Stalingrad” (1977)
* Daevid Allen Weird Quartet: „Elevenses” (2016)
Albumul apărut postum a fost finalizat de restul trupei și reprezintă adevăratul „cântec de lebădă” al fostului membru Soft Machine și Gong, cu piese continuând un proiect din urmă cu circa 10 ani. Numit atunci Weird Biscuit Teatime, era o realizare în duo împreună cu Don Falcone din trupa Spirits Burning (albumul „DJDDAY", ca răspuns la contribuția avută de Daevid Allen la albumele Spirits Burning „Reflections In A Radio Shower" și „Alien Injection”), la care recent s-au raliat și membrii de la The Tubes și The Muffins. În piese s-au detectat influențe din blues, folk irlandez, ambient și post-punk, totul în spiritul inimitabil psihedelic al celui numit odată de cineva din presa muzicală „Syd Barrett-ul australian”.
* Capodopera Renaissance „Ashes Are Burning” prezentată în 1973 la lansarea LP-ului de regretatul Cornel Chiriac la „Metronom”-ul Europei Libere, trăiește a 2-a viață renăscând...din propria cenușă arzătoare, nu datorită unei reeditări -au fost peste 30 până acum, conform sitului ”www.discogs.com”- ci odată cu noile apariții, „Academy Of Music, 1974”, -live in New York, 1974-05-17 -Limited Edition 2 LP- (Cleopatra, 2015), respectiv „DeLane Lea Studios, 1973” (London) (Purple Pyramid, 2015)...Sunt albume care surprind ambele formula consacrată -complet diferită de cea de debut!- a grupului în frunte cu vocalista Annie Haslam în cea mai inspirată perioadă din carieră. Nu întâlnim piese necunoscute, dar versiunile au destule elemente proprii ca să merite atenția: ordinea pieselor și duratele distinctive, aranjamente diferite nu numai față de variantele de studio ci și raportate la cele de pe ulteriorul și oficialul set „Live At Carnegie Hall” -2 LP- (1976), etc...De ex. suita-titlu are sub 12 min. la Londra și peste 17 la New York unde este orchestrată simfonic cu o formație de 24 persoane, plus 2 „special guests” deloc de neglijat, bardul scoțian Al Stewart și Andy Powell, unul din chitariștii de la Wishbone Ash. Ambele albume nu se limitează doar la „Cenușa arde” ci includ și piese de pe anteriorul album nr. 3 „Prologue”, respectiv de pe ulteriorul nr. 5 „Turn of the Cards” (1974), deasemenea în variante diferite („Prologue”, „Sounds of the Sea”, „Black Flame”, epic-grandioasa „Mother Russia”, etc) ...iar booklet-ul albumului desfășoară povestea grupului de până atunci și oferă detaliile sesiunii „one off show” susținută doar în fața prietenilor apropiați într-un studio celebru din cartierul londonez Soho.
https://en.wikipedia.org/wiki/De_Lane_Lea_Studios
* Saroos: „Tardis” (2016)...„voiaj electronic/post-rock prin spațiu și timp" scriu despre... cronicile. Sau, dacă vreți, ca să evităm echivocul termen secund „post-rock” nu neapărat folosit adecvat, i-aș zice eu un neo-prog extrem de cursiv și inspirat de la un trio german cu membrii provenind din trupele Driftmachine, Lali Puna și Notwist pe albumul acesta al 4-lea, cu titlul unui personaj din seria TV „Doctor Who”.
* Matmos: „Ultimate Care II” (2016): o singură piesă de aproape 40 minute cu toate ingredientele captivant-percusive și pline de efecte imprevizibile ale rockului experimental. Grup american la fel de bun și cu „sound” proaspăt ca în prima parte a anilor 2000-2010.
* Motorpsycho: „Here Be Monsters” (Rune Grammofon, 2016)...mai „soft” decât alte albume anterioare, un „prog-rock” mai rafinat.
* Uther Pendragon: „San Francisco Earthquake” -2 CD- (2016)....„previously unreleased West Coast guitar psychedelia, 1966-1975"...ceea ce spune tot, nimic de adăugat.
* Benny Hester: „Benny...” (1971, reedited 2016)...primul, cel mai reușit și cel mai „psycho-folky” album al unuia dintre fondatorii rockului creștin, bogat orchestrat și cu un timbru al vocii protagonistului și chiar fundament melodic baladesc amintind de Gilbert O' Sullivan sau Roger Hodgson/Supertramp. Superbă mi s-a părut „No, The End Is Not Near” de pe un album mult prea scurt, cam cât un EP de aproape 26 minute...
* Susan Christie: „Paint A Lady” (LP 1970, CD 2006)
Arheologii căutători de pepite acid-folk + producătorul compozitor John Hill (Wool, Pacific Gas and Electric) au găsit și conservat această raritate, unica mărturie ca LP rămas de la o vocalistă comparată măgulitor cu Joni Mitchell (!) din perioada albumului „Hejira”, Melanie, Sandy Denny și Marianne Faithfull fiind alte artiste cu care s-au făcut analogii de la piesă la piesă pe discul pe care se remarcă „Yesterday, Where s My Mind ?” și versiunea la „Ghost Riders In The Sky”.
* Iggy Pop, Tarwater & Alva Noto (Carsten Nicolai): „Leaves of Grass” -EP- (2016)....„Walt Whitman's Tribute” al unui trio insolit -de fapt 4-tet pentru că Tarwater e un duo-...și al 2-lea material al lui Iggy datat „2016”, după „post-pop depresivul” material anterior scos cu membrii din Queens Of The Stone Age și Arctic Monkeys.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu