* Leonard Cohen: ”You Want it Darker” (Sony, 2016)
”Hineni Hineni (”Here I Am”) I’m ready my Lord”
(din refrenul temei-titlu)
Pentru un trubadur al tristeții sau ”naș al jelaniei” cum a fost descris veteranul cantautor, alegerea gradului de comparație ”darker” (than dark) din titlul noului album ”You Want it Darker” nu poate însemna decât un și mai accentuat și apăsător sentiment al morții implacabile (”Leaving the Table”) pe care la 82 ani Leonard Cohen declară slăbit dintr-un scaun medical că o așteaptă liniștit și fără resemnare. Muza sa și prietena de-o viață, norvegianca Marianne Ihlen -cea care i-a inspirat celebrele “Bird on the Wire,” “Hey, That’s No Way to Say Goodbye” și mai ales “So Long, Marianne”-, a murit de cancer la sfârșitul lunii iulie curent cu scrisoarea de adio a lui Cohen și cu aceste cântece nemuritoare la căpătâi, ceea ce l-a pregătit și mai mult pe bardul canadian și totodată, printre multe altele, călugăr budist cu ”patalama”, pentru ce va urma...
În sufrageria sa din micul apartament de la etajul 2 al modestei case din Los Angeles au fost înregistrate cele 9 noi compoziții, poetul muzician fiind ajutat de un mic arsenal de instrumente, de vechiul colaborator Pat Leonard (deci tot un...Leonard) și de fiul său Adam. Fiica sa Lorca și nepoțeii locuiesc la parter iar Adam la 2 blocuri distanță, așa încât muzicianul (al cărui tată evreu a fost un cunoscut afacerist cu haine și mama Masha lituaniancă și ”cehoviană”, emoțional) se simte acum la senectute binecuvântat de soartă cu familia aproape, în ciuda sănătății sale tot mai precare. Dar cu toate astea albumul, în ciuda copertei cu mult negru, a tonurilor și vocii sale tot mai joase și a viorii des auzite și a întregii conjucturi tipice ”cântecului de lebădă”, nu mi se pare atât de deprimant cât mai curând melancolic.
În secțiunea mijlocie a articolului extins de mai jos, amănunte interesante despre relația de amiciție și stimă a lui Bob Dylan cu Leonard Cohen:
L.C.: “O.K., Bob, you’re Number 1, but I’m Number 2.”
B.D.: "...Leonard, you’re Number 1. I’m Number Zero."
* Mike Keneally: "Scambot 2" (Exowax Recordings, 2016) continuă povestea concepută pentru 3 capitole începută cu ”Scambot 1” în 2009 pentru o perioadă cu finalizare neprecizată, dar la care autorul se gândește deja de 17 ani. ”Un soi de ”Tommy” postmodern, poate...” scria un critic despre albumul mai pregnant vocal decât anteriorul, dar la fel de ”zappaesque”, eclectic, ”neuzual, haotic și fără compromisuri” în care se fac trimiteri și asocieri, de la piesă la piesă, cu Gentle Giant, Radiohead, XTC, Steely Dan, Elvis Costello & Burt Bacharach, Black Sabbath, scena prog-rock Canterbury (de ex. ”Pretzels” aduce mult cu Caravan sau Hatfield & The North)....iar ”Sam” e o piesă parcă pierdută de pe un album Neil Young & Crazy Horse.
La alegere există pe lângă CDul principal cu 15 piese și formatul dublu cu un CD-bonus numit ”Inkling (More from the Scambot 2 Sessions)”, cu 19 titluri (cum se întâmpla și la debutul ciclului dominant instrumental ”dedicat tuturor celor care mai au răbdarea să asculte albumele integrale la căști”). Vol. 2 vine la pachet, deasemenea, cu un booklet ”digipack” de circa 30 pagini cu povestea S.F. ilustrată grafic excelent de același autor Mike Keneally. Mai multe studiouri au găzduit înregistrările la care au participat din trupa veche Evan Francis (sax & flaut), 2 basiști și 3 bateriști (între care cunoscuții Marco Minnemann și Gregg Bendian), plus 2 noi recrutați, Kris Myers -baterist din Umphrey’s McGee- și multi-instrumentistul Ben Thomas.
”Album of the Year?” se întreaba la final același jurnalist, tot el oferind și răspunsul: ”So far, absolutely” (!)
Ah, am mai aflat ceva: Scambot 3 e deja în lucru, anticipat de balada “Proceed” de la finalul vol. 2, ”...simple, mid-tempo ‘70s AM radio sound-alike”.
Primul set de 9 trupe/albume le grupez astfel, punându-i în centru pe veteranii olandezi Focus și în deschidere trioul basistului Tony Levin din marea familie (king) crimsoniană, specificând și țările de proveniență. Nimic în plus, doar invitația să le ascultați pentru că merită (toate, nu doar cele la care apar și coperțile)!
* Stick Men (Tony Levin, Markus Reuter & Pat Mastelotto): "Prog Noir" (2016)
* Edensong: "Years In The Garden Of Years" (2016)...."new USA prog-rock"
* Profuna Ocean (Netherlands): "In Vacuum" (2016)
* Focus: "Live in England" -2 CD- (2016)
* Fufluns (Italy): "Spaventapasseri" (2016)
* Il Castello di Atlante (Italy): "Arx Atlantis" (2016)
* Macroscream (Italy): "Macroscream" (2016)
* Yuka & Chronoship (Japan): "The 3rd Planetary Chronicles" (2015)
* Salva (Sweden): "Sigh Of Boreas" (2016)
În arealul electronic, pentru această postare, am remarcat pe următorii:
* Supersilent (Arve Henriksen, Helge "Deathprod" Sten, Ståle Storløkken): "13" (Smalltown Supersound, 2016)
* The Orb: "COW: Chill Out, World!" (2016)
* The Future Sound of London: "Environment 6/6.5" -2 CD- (2016)
Dintre noutățile cu dominantă blues-rock, am ales grupul veteranului de 72 ani fondator la Mott The Hoople și apoi după 1973 membru în Bad Company, respectiv de dincolo de ocean formula ”americana” a bateristului King cu saxofonistul Chris Speed, un melanj de blues, country și jazz:
* Mick Ralphs Blues Band: "If It Ain't Broke" (2016)
* Dave King Trucking Company: "Surrounded By the Night" (Sunnyside, 2016)
* Drakkar Nowhere (Sweden): ”Drakkar Nowhere” (Beyond Beyond is Beyond/US, 2016)...."prog-rock"
Duoul multi-instrumentiștilor Daniel Collás și Morgan Phalen care prin 2012 înregistrau în bucătăria unui apartament închiriat din Stockholm, și-au expandat grupul și influențele dincolo de ocean pentru acest album cu fler estival, mai ales asimilând din opera cantautorului californian puțin cunoscut, chitaristul vocalist Ned Doheny (invitat în persoană pentru piesa ”Higher Now”). Lejeritatea combinării de soft-pop, soul, jazz și prog-rock fac albumul interesant și de pus pe ”repeat play”, inclusiv prin armoniile ”cristaline” vocale în genul fraților Gibb de la Bee Gees sau ale compatrioților Träd, Gräs and Stenar. http://beyondbeyondisbeyondrecords.bigcartel.com/product/drakkar-nowhere-drakkar-nowhere
* The Gaslamp Killer (D.J. William Bensussen): ”Instrumentalepathy” (Cuss Records, 2016)....”Jazzy hip-hop, soul, funk, psychedelic rock, electronic, experimental”
Experiență post-traumatică a unui D.J. care a suferit în 2013 un accident de scuter aproape fatal...dar care, recuperat, a compus piese pornind de la ce a simțit imediat după complicatele operații chirurgicale până la încercarea de a lega noul material de precedentul album ”Breakthrough” (care includea în 2012 și piesa ”In The Dark...”), printr-un material acum ”mai nuanțat, plin de revelații spirituale și afirmații electro-psihotice” tipice clubului Low End Theory din Los Angeles, culminând cu complexa temă de final ”In The Dark, Part 2 (Bonus)”. Incredible Bongo Band, Heliocentrics și Spiritualized sunt trupe asociate stilistic invocate argumentat în cronica acestui album, aici: http://pitchfork.com/reviews/albums/22428-instrumentalepathy/
* Griot (Portugal): ”Gerald” (2016)
5 piese-capitole formează albumul conceptual de debut și auto-produs al portughezilor, cu povestea însoțitoare de circa 20 pagini în booklet pe un fundal sonor sofisticat al călătoriei personajului omonim asaltat de multe întrebări dar cu puține răspunsuri. Se întâmplă multe lucruri în cele numai 32 minute compuse de João Pascoal (”Bass Guitar, Acoustic Guitar, Electric Guitar, Keyboards, Programmed By”) și Sérgio Ferreira (”Drums, Percussion”), liderii grupului de pe albumul încheiat de maiestuoasa ”Fade Away” și la care participă un total de 16 muzicieni între care și vocalistul cu un nume care ”sună” interesant în românește, Nuno Aleluia.
* Seven Impale (Norway): ”Contrapasso” (Karisma Records, 2016)
Sextetul din Bergen vine după debutul strălucit (”the total masterpiece”!) a lui ”City Of The Sun” din 2014 și mixează prog, jazz & heavy metal...sau, spus mai nuanțat, ”muzică psihedelică, o doză de post-rock, vibrații funk și mai mult de-atât” în sunetul care contopește tendințele progresive, sensibilitatea pop și peisajul imaginar minunat”, invitând la ascultări repetate care dezvăluie noi și noi detalii și profunzimi. http://www.prog-sphere.com/reviews/seven-impale-contrapasso-review/
* The Dear Hunter (USA): ”Act V: Hymns With The Devil In Confessional” (2016)...”prog-rock”
Nu cunoșteam cu trupa asta decât albumul anterior ”Act IV: Rebirth in Reprise” (2015), fără nici o notă de pe primele 3 ”acte” începute în 2006 și alte 2 albume între timp dinafara seriei. Dar cele peste 73 minute cu 15 piese relativ scurte ale sextetului mi se par suficiente ca să convingă fără asimilări anterioare despre valoarea muzicală a grupului (considerat, impropriu zic eu, de ”indie rock” (?) conform ”www.discogs.com”) condus de frații Casey & Nick Crescenzo pe un album alert având o copertă la fel de frumoasă și misterioasă ca și a actelor I-IV, cât și a celor descrise înainte în această postare. ”Imnurile...”, cu 5 dintre membrii participând și vocal, au pasaje amintind de armoniile de la Styx sau Kansas.
* IAMTHEMORNING (Russia): ”Lighthouse” (Kscope, 2016)...."chamber prog-rock"
* iamthemorning: ”Belighted” (Kscope, 2014)
* iamthemorning: ”Miscellany” -EP- (2014)
* iamthemorning: ”~” (2012)
Mi s-au recomandat câteva albume noi în ultima vreme, incluzând sursa sau sursele de obținere în format digital, iar acest duo provenit din St. Petersburg/Rusia -Gleb Kolyadin & Marjana Semkina- mi s-a părut de departe cel mai interesant, foarte aproape de o revelație, mai ales odată cu ajutoarele pe filieră americană venite pe ultimele 2 albume incluzând ultimul opus ”Lighthouse/Farul”. Suport atât ca infrastructură (studiouri, producție, etc) cât și ca personal tehnic și muzicieni implicați, din care se disting Gavin Harrison și Colin Edwin din Porcupine Tree și Mariusz Duda, basistul vocalist din grupul polonez Riverside. Am dat timpul înapoi completând și cu materialele auto-produse anterioare de cei doi, un album și un EP...și impresia bună nu s-a alterat pentru perechea care și-a luat numele eliminând spațiile libere din titlul "I Am the Morning" de pe debutul ”Effloresce” al trupei Oceansize. Tori Amos, Kate Bush și Judy Dyble (”ceva mai puțin experimentală”) sunt vocalistele cu care e comparată Marjana Semkina prin unele cronici poate cam grăbit-măgulitoare, la care eu le-aș mai adăuga, dacă tot e să nu facem economie de comparații elogioase, pe Tanja Turunen (ex-Nightwish), Candice Night -perechea lui Ritchie Blackmore din proiectul Blackmore's Night-...precum și -”last but not least”- veterana Annie Haslam. Cu aceasta din urmă nu atât din punct de vedere al parametrilor vocali ci datorită pieselor foarte comparabile ca ”sound” și atmosferă nu numai cu ultimele albume David Bowie ci mai ales cu dezvoltările și amplitudinea temelor unor LP-uri ”clasice” Renaissance cu numita Annie la voce, cum au fost ”Ashes Are Burning” sau ”Turn Of The Cards”. Senzație pe care am avut-o de mai multe ori pe ”Lighthouse”-ul cu-adevărat ”iluminat” de la centru spre ambele capete de tema-titlu a unui album deja gratulat sau viitor pretendent în diverse cercuri media de specialitate la ”albumul prog-rock al anului”.
* Kansas: ”The Prelude Implicit” -Deluxe Edition- (Inside Out Music/Germany, 2016)
Nu se observă întreruperea lungă de peste 15 ani de la precedentul, deci albumul sună bine și tipic chiar dacă n-a mai rămas din ”vechea gardă” decât bateristul Phil Ehart. Vioara electrică e și ea la locul ei, clapele la fel, iar Zak Rizvi (electric guitar, vocals), Ronnie Platt (lead vocals) și Billy Greer (bass, vocals) formează nucleul componistic actual care duce mai departe moștenirea vechilor maeștrii, cu primii 2 veniți după retragerea din 2014 a lui Steve Walsh. ”Preludiului implicit” i s-ar fi potrivit la fel de bine și un alt titlu de album mai vechi, ”Oricum niciodată același” (grup, bineînțeles), în subsidiar rezidând ideea că muzica sună orice-ar fi a...Kansas.
”ARABI ÎN ASPIC”, cu ecouri multiple de la Uriah Heep, Genesis, King Crimson cu John Wetton, Deep Purple, Pink Floyd, Nektar, Rare Bird, Caravan, Moody Blues, Blue Oyster Cult, etc...
O revelație a genului reprezintă pentru mine acești norvegieni Arabs In Aspic descoperiți de câteva luni, vă recomand mai ales albumele de mai jos de după 2010 cu coperți superbe, scoase la casele Pancromatic și Black Widow Records și în care trupa merge foarte bine pe toate planurile încât cu greu poți reproșa ceva pentru că se schimbă mereu registrul și surprizele se succed de la piesă la piesă. De aceea și înșiruirea lungă de trupe pe care le-am detectat în cele circa 5 ore de ”regal” cu norvegienii. Chiar și la singurul ”cover” întâlnit la finalul albumului din 2011, celebrul ”Hocus Pocus” al olandezilor Focus, băieții aceștia au știut cu ce să intervină personal ca să nu avem senzația unui banal ”copy/paste”.
* ”Strange Frame of Mind” (2011)....cu refrenul dintro piesă incluzând sarcasticul vers "...everybody is watching TV, except for Frank Zappa and me..."
* ”Pictures In A Dream” (2013)
* ”Victim of your Father's Agony” (2015)
...din păcate toate 3 albumele cu prea puțină reprezentare pe YouTube unde am găsit totuși această piesă de pe ”Strange...” cu inflexiuni vocal-chitaristice evidente à la Black Sabbath:
Următoarele albume au reprezentat în ultimele săptămâni mai mari sau mai mici dezamăgiri (ca și procentul lor diferit de ”prog”):
* Opeth: ”Sorceress” (+ CD bonus) (2016)
* [Headspace] (Adam Wakeman): ”All That You Fear Is Gone” (2016)
* [Headspace] (Adam Wakeman): ”I Am Anonymous” (2012)
* Marillion: ”F.E.A.R.” [”Fuck Everyone and Run”] (2016)
* Kayo Dot: ”Plastic House on Base of Sky” (2016)
* Funki Porcini: ”Conservative Apocalypse” (2016)
* Wilco: ”Schmilco” (2016)
* Bob Weir (Grateful Dead): ”Blue Mountain” (2016)
* David Bowie: ”The Gouster” (tapes) (1974/2016)
Noile albume Opeth (cu sau fără CD-bonus) și Headspace, recomandate internautic din Canada de amicul Sorin Voichiță, nu m-au impresionat prin nimic special...nici suedezii timp de 90 min., mai melodioși dar cu mereu aceleași reciclări perpetue ale unor fraze bombastice anterioare și în pofida frumosului păun fioros de pe copertă tronând pe un morman de cadavre și a unor titluri de piese cu rezonanță istorică în rockul progresiv, dar nu numai...-”The Wilde Flowers”, ”Chrysalis”, ”Strange Brew”-,...nici grupul de epigoni Yes al fiului lui Rick Wakeman și a lui Damian Wilson, cu aceleași riffuri chitaristice sacadate, grandilocvență consumată cu părți extinse la claviaturi, alternanțe de tempo și voci cu senzația de ”deja-vu, deja-connu” pe care-am tot avut-o de-a lungul celor circa 150 minute cât durează ambele albume Headspace însumate. Poate noul album solo Damian Wilson: ”Built for Fighting” abia lansat de care-am aflat întâmplător căutând altceva, ar putea fi mai interesant, să vedem...
În ”coborâre liberă” și celelalte albume noi de la Marillion la David Bowie, mai atractive părându-mi-se acestea două întâlnite indirect pe traseul căutărilor de infos la celorlalte din seria anterioară pozitivă:
* Caedmon (Scotland): ”Caedmon” (1978)...."prog-folk"
* Water Into Wine Band: ”Harvest Time” (1976)
Pentru că următoarele 2 albume implică mult jazz, mă voi ocupa de ele pe blogul respectiv VicTim of Jazz
* United Vibrations: ”The Myth Of The Golden Ratio” (Ubiquity/USA, 2016)...."Broken Beat/Nu Jazz/Afrobeat/Soul-Jazz"
* Worldservice Project (Dave Morecroft/keybs): ”For King & Country” (RareNoise, 2016)...."London-based avant-funk-punk-jazz quintet"
