Peter „Principiu” (R.I.P...), Yowie, Yoko („Ono...& Only”) și „Pasărea-Furtună”

Basistul din Tuxedomoon, Peter Principle, a murit la 63 de ani pe neașteptate (atac de cord sau lovitură?...cauza nu-i prea clară), pe 17 iulie la Brussels, întro perioadă plină de pregătiri pentru un viitor turneu și un nou album și după turneul de anul trecut în care a fost recreat „live” albumul de debut „Half-Mute” (1980). Era cunoscut „principial” și în principal ca și component din trioul de bază al acestui grup americano-belgian de „cabaret no-wave , new-wave & post-punk experimental” (conform Wikipedia)...sau, cum mai plastic am găsit descris stilul undeva, „cabaret teatral electronic” sau „nouveau primitive punk modernist cabaret”. Grupul a fost fondat la San Francisco de Blaine L. Reininger (vln, voc, etc) și Steven Brown (sax, etc) și s-a relocat apoi în Belgia unde-a și rămas constant până-n prezent, cu toate convulsiile de personal și hiatusurile care-au urmat, „evadări” solo, colaborări în domeniul video, „art performances”-uri. Dacă poate ca și autor n-a atins amplitudinea celor doi co-fondatori, ca interpret rolul său ritmic și „pulsant” devenea cu-atât mai important întro formulă în care n-a existat niciodată baterist/percuționist (!).
Născut Peter Dachert, Principle („Principiu”) și-a luat numele de artist de la economistul, educatorul și „ierarhologul” canadian clasic Laurence J. Peter. În cartea sa din 1969 numită „Principiul lui Peter: De ce lucrurile merg întotdeauna greșit”, acesta a formulat o teorie în management, la concurență parcă cu faimoasele „Legi ale lui Murphy” (care circulau clandestin xeroxate și în România de sub dictatura ceaușistă a anilor '80), după ce a observat „cât de mulți manageri de corporații tind să-și atingă nivelul maxim al incompetenței lor”...
Tocmai mă ocupasem de Peter Scherer în postarea anterioară, iată acum dintr-un motiv trist și nedorit vine rândul altui Peter, care ca și ceilalți principali colegi din Tuxedomoon a avut și o carieră solo cu 4 albume fără compromisuri comerciale nu prea mult deviate stilistic de grupul-mamă și nici departe de realizările unui alt basist, britanicul Jah Wobble (ex-Public Image Ltd/PiL), respectiv:

* Peter Principle - Sedimental Journey (Made To Measure/Crammed Discs, 1985)
* Peter Principle - Tone Poems (Made To Measure, 1988)

* Peter Principle - Conjunction (Les Temps Modernes, 1990)

* Peter Principle ‎- Idyllatry (LTM, 2005)

Obsevați ce ingenios se folosesc, la primul și ultimul dintre titluri, asemănările de cuvinte „sentiment/sediment”, respectiv „idol/idilă„...eu însă l-am ales mai relevant pe cel de-al 2-lea album, cel mai poetic, cu 10 observații misterioase înregistrate în studio, acasă și în pădurile din regiunea Ardennes, de un autor inspirat de atracția sa către sunete psihedelice, tehnici de procesare derivate din muzica concretă și atmosfere suprarealiste, etalate solo la această gamă largă de instrumente:
„Electric Guitar, Acoustic Guitar, Bass, Drums, Percussion, Electronic Drums [Rythm Machines], Organ, Synthesizer [Moog], Voice. All music recorded [Home Recordings], composed & arranged by Peter Principle”.

Aș mai focaliza la finalul mini-portretului in memoriam Peter Principle și pe un așa-numit Tuxedomoon „side project” la care acesta a contribuit, puțin cunoscut și recenzat, un album ambiental/cinematic presat și lansat numai în Mexic și Rusia (!) ce s-a dorit poate prea militant de la primele acorduri și cuvinte din deschiderea „The Door/Viaje En La Sierra Madre”)....dar care a ieșit până la final, cum cu tâlc observa un fan, „mai mult ca o revelație decât revoluție”. Acest titlu tras cu formula extinsă prin alăturarea câtorva muzicieni mexicani uneori apare și în discografia oficială Tuxedomoon, alteori, mai frecvent, sub numele de grup „Joeboy”, în timp ce „https://www.discogs.com/Joeboy-Joeboy-In-Mexico/release/1039810” îi numește -e adevărat nu de pe coperți, ci din infos-urile adiacente de pe „inner sleeve”-, „The Explorers” (vezi mai jos numele decodificate). Asta legat de „numele autorului”, pentru că la „titlul albumului”, indubitabil e vorba de unul și-același „Joeboy In Mexico” (Opción Sónica, 1997) în care se mai remarcă suita în 2 părți „Zombie Paradise” și perechea „El Popo”, cu o chitară distorsionată în prim plan și vocea resemnată dinspre final, respectiv „Ambient Popo”, în care o vioară surprinzător de melodioasă „conduce” ostilitățile de-a lungul întregii piese .

„The Explorers:
- Cox (= Vincente Cox Gaitán)
- Esteban Café (= Steven Brown)
- Pandro Hocheval (= Peter Principle)
- Paco Rosebud (= Nikolas Klau)
- Ruan Rotterdam (= Juan Carlos López)
- Matt Pockoy (= Alejandro Herrera)
- Berliner Angelini (= Blaine L. Reininger)
- Polo Pavón (= Polo Pavón)
- Pancho Peru (= Unspecified)”

* Yowie (St. Louis/US) - Synchromysticism (SKiN GRAFT, 2017)...."instrumental math rock, no wave, noise rock, post-rock prog" 

* Yowie - Damning With Faint Praise (2012)

* Yowie - The Cryptooology (2004)

* Doomsday Student - A Self Help Tragedy -EP- (Three One G & SKiN GRAFT, 2016)

* Doomsday Student - A Walk Through Hysteria Park -EP- (2014)

* Chrome Jackson - Chrome Forest (2012)

* Arab On Radar - Yahweh or The Highway -EP- (2001)

* The Flying Luttenbachers - Revenge (1996)

* Athletic Automaton - A Journey Through Roman's Empire (2007) 

Tot setul de mai sus, incluzând cele 2 albume anterioare și cu trupe unde au mai activat sau încă mai cântă muzicienii, e subsumat și pregătitor noului material „Synchromysticism”, „...A modern musical wonder of the world...a fucking golden unicorn” (conform lui Patrick H. Win, MD)...„în care fiecare notă e planificată perfect și cântată din prima, fără duble”. Un album îndelung pregătit, minuțios aranjat și executat/interpretat „în mare viteză, cu rare repetiții, intensă disciplină, structură rigidă și forță focalizată”, de un „rock power trio” cu doar 2 chitare electrice și tobe (!). 
„Greu, dacă nu imposibil de imaginat” -zice și Diana Benanti de la Riverfront Times întro altă recenzie- „un program de computer capabil să compună un așa fel de „deranj cerebral” cum reușesc cei 3, compoziții grandioase structurate atât de minuțios încât termeni ca „tempo”, „ritm” și „melodie” devin total abstracți”.
Yowie:
 - Jeremiah Wonsewitz: electric guitar
 - Jimbo "Moppy" or "Lil' Pumpkin": electric guitar
 - Shawn "The Defenestrator" O'Connor: drums
Dacă vă place, mai aflăm de pe site-ul „www.yowie.bandcamp.com” că „Math Rock” de aceeași factură mai fac și alte trupe precum Hella, Tera Melos, Ahleuchatistas, Don Caballero și chiar grupul „Zeuhl” japonez Koenji Hyakkei.

* Yoko Ono Plastic Ono Band - Fly -2 CD- (1971, Remastered 2017)
* Yoko Ono - Approximately Infinite Universe (1973, Remastered 2017)
* Yoko Ono - Feeling the Space -2 CD- (1973, Remastered 2017)

Li se întâmplă cel mai frecvent clasicilor pe ipoctita planetă „mainstream”: de aceea văduva lui John Lennon se poate considera un artist privilegiat, pentru că e încă în viață și-și poate vedea vechile albume recondiționate/reeditate, după ce anul trecut, alături de noul ei „Yes, I'm A Witch Too” mai apăruse și Yoko Ono & John Lennon – Unfinished Music No.1: Two Virgins + No.2: Life With the Lions (1968/1969, Reissue 2016)

Prilej și acum de rememorări la o calitate sonică mai bună pentru cunoscători, de completări pentru cei cu lacune sau, pentru neinițiați, de luat contact cu un artist audio-vizual care n-a debutat sub „umbrela” celebrității numelui soțului ei, ea având deja, la acel moment romantic mult controversat din tinerețe cu Beatles-șii încă activi, câteva filme experimentale cu coloane sonore la activ. Cele 3 albume fac chiar această trecere cronologică de la cel mai avangardist/ermetic -„Fly”- spre faza mai comercială pop-rock post-The Beatles de pe „Feeling...” (între care zona mediană „aproximativă” a lui „so & so”). Nu-i inutilă nici comparația, la mai mult de jumătate de veac distanță, între „cele două” Yoko, de la 28-30 ani pe remasterizări și cea a lui „Și eu sunt o vrăjitoare” de 83-84, între care vocea cu tot registrul ei aferent a avut parte de cele mai puține schimbări!

* Oiseaux-Tempête (France) – AL-‘AN ! („And your night is your shadow/A fairy-tale piece of land to make our dreams”) (2017)
* Oiseaux-Tempête – ÜTOPIYA? (2015)....„Cinematic, political, dynamic and nuanced: this is post-rock at its best”
Din nou un nume de grup francez imposibil de ignorat, înseamnă parcă ”Pasărea-Furtună” în românește. Descrierea albumului 2015 la care s-ar mai putea adăuga și „free-jazz” sau „krautrock”-ul detectat mai ales în improvizații, mă cam scutește de alte detalii. Adaug doar flerul oriental mai pregnant -așa cum sugerează și titlul- de pe noul album „imersiv, aproape totemic” tras parțial la Beirut și dominat de piesele cu Tamer Abu Ghazaleh la voce, între care tema centrală „Through the Speech of Stars” de circa 17 minute (bazată, ca și anterioara “The Offering”, pe un poem al palestinianului Mahmoud Darwish) atinge accente și intensități tipice unor trupe ilustre de peste ocean ale idiomului post-rock, precum Godspeed You! Black Emperor sau The Swans. La baza acestor declamații intense au stat mai ales atentatele tragice din „anul de haos” 2016, în timp ce pe anteriorul „Ütopyia?” înregistrat în doar 3 zile la Lyon, pe care apare accentuând aspectul dramatic și fostul frontman din The Ex, vocalistul G.W. Sok, zonele vizate sau sugerate erau Grecia, Turcia și Sicilia. Trupa asta e atractivă și în prestațiile „live”, cum puteți vedea via YouTube în concertul integral de mai jos.