Evadare în „mainstream”

* Alice Cooper - Paranormal (2017)....același rocker veteran american convingător ca întotdeauna și în plus, foarte...sincer cu un astfel de titlu de album (în sensul bun, muzical vorbind), dacă-l considerăm ca adjectiv. Alte atuuri? În piesa-titlu de deschidere apare invitat Roger Glover, întro alta Billy Gibbons de la Z Z Top iar ca bonusuri albumul oferă și 6 mari hituri de-ale sale „live” (incluzînd-o și pe preferata mea all-time, ”Only Women Bleed”)

* The Isley Brothers & Santana – Power of Peace (2017)....Sound-ul pune accent pe solourile de chitară inspirate și pe alocuri Hendrix-iene ale ilustrului invitat Carlos și parcă mai discret pe frații supraviețuitori Ronald/Ron/Ronnie și Ernie în grupul cărora debuta pe la mijlocul anilor '60 inegalabilul Jimi, în ciuda faptului că vocea primului încă are forță de impact la 76 ani. De fapt albumul e o culegere de „cover versions” cu hituri inspirate de tema păcii, singura excepție originală fiind „I Remember” compusă de soția lui Carlos, Cindy Blackman Santana (care apare și vocal). Cele mai curajoase tratamente i se aplică „Higher Ground”-ului lui Stevie Wonder și lui „God Bless The Child” a lui Billy Holiday, cu acea variantă inubliabilă din 1969 creată de Blood, Sweat & Tears cu anglo-canadianul David Clayton-Thomas la voce. „Gypsy Woman” a lui Curtis Mayfield/The Impressions e preferată întro variantă mai lungă și mai „slow”, iar „Let There Be Peace On Earth” finalizează maiestuos colecția. O analiză completă și pertinentă a albumului cu plusuri și minusuri e făcută de criticul Doug Heselgrave, aici:

https://www.pastemagazine.com/articles/2017/07/santana-the-isley-brothers-power-of-peace-review.html

* The Fall – New Facts Emerge (2017)....saga trupei britanice post-punk continuă începând din 2011 cu albume din 2 în 2 ani sub comanda aceluași „frontman” carismatic dar și dificil, Mark E. Smith („drunk-in-a-park style vocals”, conform revistei The Guardian), care mai are ceva de „spus” cu trupa și azi la 60 ani. E vorba de cea mai longevivă formulă din 2006 încoace, după ce prin The Fall au trecut nu mai puțin de 66 muzicieni începând cu primele apariții din 1977.

https://www.theguardian.com/music/2017/jul/30/20

* Randy Newman – Dark Matter (2017)....vine la 9 ani de la ultimul album, compozitorul preferat al lui Paul McCartney fiind prezent acum la 73 ani cu aceeași tușă de gospel-cabaret-simfonic de pe coloana sonoră a unor filme Pixar ca „Toy Story”, „Cars” sau „Monsters, Inc”. Totuși cantautorului i se reproșează de unii că nu mai are virulența satirică din anii '70 și '80, în ciuda unor titluri cu trimiteri directe ca „Putin” sau „Brothers” despre frații Kennedy, după ce inițial avusese intenția inserării pe album și a piesei „What A Dick” despre mărimea penisului lui Donald Trump (!) (la care a renunțat, anticipând scandalul de după...). De remarcat și „Sonny Boy” adusă tribut marelui bluesman S.B. Williamson I căruia, după cele mai informate surse, i s-a furat identitatea de către cel cunoscut numerotat cu II...

* Kenny Wayne Shepherd Band - Lay It On Down (2017)....același blues-rock electric direct, fără complicații și sofisticări, la nivelul obișnuit de data asta atins și grație pieselor compuse de câțiva muzicieni din Nashville din care face parte și producătorul Marshall Altman. Piesa-titlu are și o versiune acustic-baladescă la final.

* Marty Friedman (ex-Megadeth) - Wall of Sound (2017)....Titlul vine de la ce a inventat în anii '60 ca proces și formulă de producție muzicală Phil Spector, oricum „zidul de sunet” e tare și are armături metalice prin el cu reminiscențe de la trupa „mamă” pe acest album aproape 100% instrumental (cu excepția lui „Something To Fight”, voce Jorgen Munkeby din trupa Shining). Virtuozitatea etalată de chitarist face ca albumul să poată fi pus alături de oricare material Joe Satriani, Steve Vai, Yngwie Malmsteen, cu contribuția unei echipe incluzând basistul japonez Kiyoshi, bateristul Gregg Bissonette și câțiva tehnicieni reputați care au lucrat cu Rush, Opeth, Alice In Chains sau Katatonia. Suficiente piese, cel puțin 4, sunt în „mid & low tempo”...și totodată preferatele mele.

* Richard Thompson - Acoustic Classics II (2017)....titlul, urmare a vol. I din 2014, „vorbește” de la sine, seniorul cantautor și chitarist revizuindu-și catalogul personal cu aceeași voce neschimbată de 50 ani! „O lumină binevenită aruncată asupra unui colț uitat și prăfuit”, zice același The Guardian, remarcând printre altele noua versiune la „Genesis Hall” compusă odinioară pentru „clasicul” album referențial „Unhalfbricking” al trupei Fairport Convention, povestea conflictelor ideologice de la finele anilor '60 când tânărul Richard își însoțea tatăl scoțian detectiv la Scotland Yard în misiunile sale prin vestul Londrei contra așa-numitor „squat-dwellers”, un gen de „homeless” ducându-și „veacul” prin vecinătate.

* Judy Collins - A Love Letter to Stephen Sondheim (2017)....album-tribut adus unui major compozitor veteran de 84 ani de muzică de teatru, film și TV mai puțin cunoscut pe la noi, cum nici însăși folkista nu prea este, din păcate, deși considerată în unele cercuri de nivelul unor Joan Baez sau Joni Mitchell (!). Trauma sinucidereii unicului ei fiu Clark la 33 ani în 1992 i-a provocat o semi-retragere muzicală și focalizarea spre activism în prevenția suicidală, dar anul trecut a revenit cu albumul „Silver Skies Blue” în duo cu chitaristul Ari Hest, care i-a adus prima nominalizare la Grammy după 40 ani pentru „Best Folk Album”. Revenind la noul „A Love Letter to...”, acesta include și marele ei hit compus de același Sondheim, „Send In The Clowns” din 1975.

* Steven Wilson - To the Bone (2017)....cu ajutor consistent primit din partea vocalistelor Sophie Hunger și Ninet Tayeb, autorul are în vedere în conceperea albumului -pe care-l numește „some of (my) the most joyous wide-eyed escapism”- mari hituri pop îndrăgite de el în anii '80 (dar fară a reproduce vre-un pasaj): Peter Gabriel: „So”, Kate Bush: „Hounds of Love”, Talk Talk: „Colour of Spring„ și Tears for Fears: „Seeds of Love”, adaptând însă textele noilor piese cu fler pop la realitățile „haosului paranoic” de azi (refugiați: „Refuge”, teroriști: „Detonation”, religiile radical-fundamentaliste: „People Who Eat Darkness”).