Septembrie cu iz de ”prog-rock”

* Drakkar Nowhere (Sweden): ”Drakkar Nowhere” (Beyond Beyond is Beyond/US, 2016)...."prog-rock"
Duoul multi-instrumentiștilor Daniel Collás și Morgan Phalen care prin 2012 înregistrau în bucătăria unui apartament închiriat din Stockholm, și-au expandat grupul și influențele dincolo de ocean pentru acest album cu fler estival, mai ales asimilând din opera cantautorului californian puțin cunoscut, chitaristul vocalist Ned Doheny (invitat în persoană pentru piesa ”Higher Now”). Lejeritatea combinării de soft-pop, soul, jazz și prog-rock fac albumul interesant și de pus pe ”repeat play”, inclusiv prin armoniile ”cristaline” vocale în genul fraților Gibb de la Bee Gees sau ale compatrioților Träd, Gräs and Stenar.
http://beyondbeyondisbeyondrecords.bigcartel.com/product/drakkar-nowhere-drakkar-nowhere

* The Gaslamp Killer (D.J. William Bensussen): ”Instrumentalepathy” (Cuss Records, 2016)....”Jazzy hip-hop, soul, funk, psychedelic rock, electronic, experimental”
Experiență post-traumatică a unui D.J. care a suferit în 2013 un accident de scuter aproape fatal...dar care, recuperat, a compus piese pornind de la ce a simțit imediat după complicatele operații chirurgicale până la încercarea de a lega noul material de precedentul album ”Breakthrough” (care includea în 2012 și piesa ”In The Dark...”), printr-un material acum ”mai nuanțat, plin de revelații spirituale și afirmații electro-psihotice” tipice clubului Low End Theory din Los Angeles, culminând cu complexa temă de final ”In The Dark, Part 2 (Bonus)”. Incredible Bongo Band, Heliocentrics și Spiritualized sunt trupe asociate stilistic invocate argumentat în cronica acestui album, aici:
http://pitchfork.com/reviews/albums/22428-instrumentalepathy/

* Griot (Portugal): ”Gerald” (2016)
5 piese-capitole formează albumul conceptual de debut și auto-produs al portughezilor, cu povestea însoțitoare de circa 20 pagini în booklet pe un fundal sonor sofisticat al călătoriei personajului omonim asaltat de multe întrebări dar cu puține răspunsuri. Se întâmplă multe lucruri în cele numai 32 minute compuse de João Pascoal (”Bass Guitar, Acoustic Guitar, Electric Guitar, Keyboards, Programmed By”) și Sérgio Ferreira (”Drums, Percussion”), liderii grupului de pe albumul încheiat de maiestuoasa ”Fade Away” și la care participă un total de 16 muzicieni între care și vocalistul cu un nume care ”sună” interesant în românește, Nuno Aleluia.

* Seven Impale (Norway): ”Contrapasso” (Karisma Records, 2016)
Sextetul din Bergen vine după debutul strălucit (”the total masterpiece”!) a lui ”City Of The Sun” din 2014 și mixează prog, jazz & heavy metal...sau, spus mai nuanțat, ”muzică psihedelică, o doză de post-rock, vibrații funk și mai mult de-atât” în sunetul care contopește tendințele progresive, sensibilitatea pop și peisajul imaginar minunat”, invitând la ascultări repetate care dezvăluie noi și noi detalii și profunzimi.
http://www.prog-sphere.com/reviews/seven-impale-contrapasso-review/

* The Dear Hunter (USA): ”Act V: Hymns With The Devil In Confessional” (2016)...”prog-rock”
Nu cunoșteam cu trupa asta decât albumul anterior ”Act IV: Rebirth in Reprise” (2015), fără nici o notă de pe primele 3 ”acte” începute în 2006 și alte 2 albume între timp dinafara seriei. Dar cele peste 73 minute cu 15 piese relativ scurte ale sextetului mi se par suficiente ca să convingă fără asimilări anterioare despre valoarea muzicală a grupului (considerat, impropriu zic eu, de ”indie rock” (?) conform ”www.discogs.com”) condus de frații Casey & Nick Crescenzo pe un album alert având o copertă la fel de frumoasă și misterioasă ca și a actelor I-IV, cât și a celor descrise înainte în această postare. ”Imnurile...”, cu 5 dintre membrii participând și vocal, au pasaje amintind de armoniile de la Styx sau Kansas.

* IAMTHEMORNING (Russia): ”Lighthouse” (Kscope, 2016)...."chamber prog-rock"
   * iamthemorning: ”Belighted” (Kscope, 2014)
   * iamthemorning: ”Miscellany” -EP- (2014)
   * iamthemorning: ”~” (2012)
Mi s-au recomandat câteva albume noi în ultima vreme, incluzând sursa sau sursele de obținere în format digital, iar acest duo provenit din St. Petersburg/Rusia -Gleb Kolyadin & Marjana Semkina- mi s-a părut de departe cel mai interesant, foarte aproape de o revelație, mai ales odată cu ajutoarele pe filieră americană venite pe ultimele 2 albume incluzând ultimul opus ”Lighthouse/Farul”. Suport atât ca infrastructură (studiouri, producție, etc) cât și ca personal tehnic și muzicieni implicați, din care se disting Gavin Harrison și Colin Edwin din Porcupine Tree și Mariusz Duda, basistul vocalist din grupul polonez Riverside. Am dat timpul înapoi completând și cu materialele auto-produse anterioare de cei doi, un album și un EP...și impresia bună nu s-a alterat pentru perechea care și-a luat numele eliminând spațiile libere din titlul "I Am the Morning" de pe debutul ”Effloresce” al trupei Oceansize. Tori Amos, Kate Bush și Judy Dyble (”ceva mai puțin experimentală”) sunt vocalistele cu care e comparată Marjana Semkina prin unele cronici poate cam grăbit-măgulitoare, la care eu le-aș mai adăuga, dacă tot e să nu facem economie de comparații elogioase, pe Tanja Turunen (ex-Nightwish), Candice Night -perechea lui Ritchie Blackmore din proiectul Blackmore's Night-...precum și -”last but not least”- veterana Annie Haslam. Cu aceasta din urmă nu atât din punct de vedere al parametrilor vocali ci datorită pieselor foarte comparabile ca ”sound” și atmosferă nu numai cu ultimele albume David Bowie ci mai ales cu dezvoltările și amplitudinea temelor unor LP-uri ”clasice” Renaissance cu numita Annie la voce, cum au fost ”Ashes Are Burning” sau ”Turn Of The Cards”. Senzație pe care am avut-o de mai multe ori pe ”Lighthouse”-ul cu-adevărat ”iluminat” de la centru spre ambele capete de tema-titlu a unui album deja gratulat sau viitor pretendent în diverse cercuri media de specialitate la ”albumul prog-rock al anului”.

* Kansas: ”The Prelude Implicit” -Deluxe Edition- (Inside Out Music/Germany, 2016)
Nu se observă întreruperea lungă de peste 15 ani de la precedentul, deci albumul sună bine și tipic chiar dacă n-a mai rămas din ”vechea gardă” decât bateristul Phil Ehart. Vioara electrică e și ea la locul ei, clapele la fel, iar Zak Rizvi (electric guitar, vocals), Ronnie Platt (lead vocals) și Billy Greer (bass, vocals) formează nucleul componistic actual care duce mai departe moștenirea vechilor maeștrii, cu primii 2 veniți după retragerea din 2014 a lui Steve Walsh. ”Preludiului implicit” i s-ar fi potrivit la fel de bine și un alt titlu de album mai vechi, ”Oricum niciodată același” (grup, bineînțeles), în subsidiar rezidând ideea că muzica sună orice-ar fi a...Kansas.

”ARABI ÎN ASPIC”, cu ecouri multiple de la Uriah Heep, Genesis, King Crimson cu John Wetton, Deep Purple, Pink Floyd, Nektar, Rare Bird, Caravan, Moody Blues, Blue Oyster Cult, etc... 

O revelație a genului reprezintă pentru mine acești norvegieni Arabs In Aspic descoperiți de câteva luni, vă recomand mai ales albumele de mai jos de după 2010 cu coperți superbe, scoase la casele Pancromatic și Black Widow Records și în care trupa merge foarte bine pe toate planurile încât cu greu poți reproșa ceva pentru că se schimbă mereu registrul și surprizele se succed de la piesă la piesă. De aceea și înșiruirea lungă de trupe pe care le-am detectat în cele circa 5 ore de ”regal” cu norvegienii. Chiar și la singurul ”cover” întâlnit la finalul albumului din 2011, celebrul ”Hocus Pocus” al olandezilor Focus, băieții aceștia au știut cu ce să intervină personal ca să nu avem senzația unui banal ”copy/paste”.
* ”Strange Frame of Mind” (2011)....cu refrenul dintro piesă incluzând sarcasticul vers "...everybody is watching TV, except for Frank Zappa and me..."
* ”Pictures In A Dream” (2013)
* ”Victim of your Father's Agony” (2015)
...din păcate toate 3 albumele cu prea puțină reprezentare pe YouTube unde am găsit totuși această piesă de pe ”Strange...” cu inflexiuni vocal-chitaristice evidente à la Black Sabbath:

Următoarele albume au reprezentat în ultimele săptămâni mai mari sau mai mici dezamăgiri (ca și procentul lor diferit de ”prog”):
 * Opeth: ”Sorceress” (+ CD bonus) (2016)
 * [Headspace] (Adam Wakeman): ”All That You Fear Is Gone” (2016)
 * [Headspace] (Adam Wakeman): ”I Am Anonymous” (2012)
 * Marillion: ”F.E.A.R.” [”Fuck Everyone and Run”] (2016)
 * Kayo Dot: ”Plastic House on Base of Sky” (2016)
 * Funki Porcini: ”Conservative Apocalypse” (2016)
 * Wilco: ”Schmilco” (2016)
 * Bob Weir (Grateful Dead): ”Blue Mountain” (2016)
 * David Bowie: ”The Gouster” (tapes) (1974/2016)
Noile albume Opeth (cu sau fără CD-bonus) și Headspace, recomandate internautic din Canada de amicul Sorin Voichiță, nu m-au impresionat prin nimic special...nici suedezii timp de 90 min., mai melodioși dar cu mereu aceleași reciclări perpetue ale unor fraze bombastice anterioare și în pofida frumosului păun fioros de pe copertă tronând pe un morman de cadavre și a unor titluri de piese cu rezonanță istorică în rockul progresiv, dar nu numai...-”The Wilde Flowers”, ”Chrysalis”, ”Strange Brew”-,...nici grupul de epigoni Yes al fiului lui Rick Wakeman și a lui Damian Wilson, cu aceleași riffuri chitaristice sacadate, grandilocvență consumată cu părți extinse la claviaturi, alternanțe de tempo și voci cu senzația de ”deja-vu, deja-connu” pe care-am tot avut-o de-a lungul celor circa 150 minute cât durează ambele albume Headspace însumate. Poate noul album solo Damian Wilson: ”Built for Fighting” abia lansat de care-am aflat întâmplător căutând altceva, ar putea fi mai interesant, să vedem...
În ”coborâre liberă” și celelalte albume noi de la Marillion la David Bowie, mai atractive părându-mi-se acestea două întâlnite indirect pe traseul căutărilor de infos la celorlalte din seria anterioară pozitivă:
* Caedmon (Scotland): ”Caedmon” (1978)...."prog-folk"
* Water Into Wine Band: ”Harvest Time” (1976)

Pentru că următoarele 2 albume implică mult jazz, mă voi ocupa de ele pe blogul respectiv VicTim of Jazz
* United Vibrations: ”The Myth Of The Golden Ratio” (Ubiquity/USA, 2016)...."Broken Beat/Nu Jazz/Afrobeat/Soul-Jazz"
* Worldservice Project (Dave Morecroft/keybs): ”For King & Country” (RareNoise, 2016)...."London-based avant-funk-punk-jazz quintet"

Despre noile albume ”Silver Apples/ Mere de argint” (faza a III-a) și Gong (post-Daevid Allen)

* Silver Apples: ”Clinging To A Dream” (ChickenCoop Recordings/Cargo, 2016)

După 19 ani de tăcere apare acest nou album al pionierilor în electronica ”primitivă” în format, conform spuselor liderului, ”aproape ca un ”one-man band” (Simeon Coxe) cu toboșar (Danny Taylor)” și care au dobândit progresiv o atracție de cult odată cu revenirea de după 1996 și reeditarea pe varii formate a întregului catalog. Prima fază a trupei înființată prin 1967 s-a încheiat abrupt după mai puțin de 3 ani, 2 albume lansate și unul doar înregistrat, odată cu represaliile care au ajuns până la confiscarea instrumentelor muzicale (!), urmare a proceselelor intentate de celebra firmă Pan Am(erican) Airlines pentru coperta din spate a albumului/LP ”Contact” care imaginează rămășițele prăbușite ale unui avion al companiei,  în timp ce pe coperta din față -care ar fi fost de una singură super OK, adică reclamă gratuită!- cei 2 sunt arătați pe post de piloți la bordul aceluiași Pan Am...

Fondatorul supraviețuitor născut în 1938 și maestrul autodidact al setului de el inventat și auto-botezat ”The Simeon” (9-13 oscilatoare montate orizontal și 86 controale manuale, ”garnisite” cu clape de telegraf, filtre, ecoplexuri și pedale ”wah-wah” pe care le folosea simultan cu mâinile, coatele, genunchii și labele picioarelor!), revine la statutul anterior de grafic designer, iar Taylor își ia un job de telefonist așa încât cei 2 nu se mai întâlnesc timp de peste 25 ani până prin 1997 când ”Merele de argint” se refac pentru doar 3 apariții ”live” împreună, acum și cu alți 2 noi recrutați -Xian Hawkins (keybs) și Michael Lerner (drums)- până are loc accidentul auto care-l lasă pe Simeon cu o fractură cervicală și răni la coloană care-i afectează iremediabil simțul tactil. Cu văzul rămas însă intact, se adaptează relativ ușor noilor condiții colorând diferit butoanele aparatelor și înregistrează noi materiale, 2 albume, 1 EP în colaborare și câteva singles între 1996-1999. Grupul mai apare sporadic până în 2005 când bateristul Danny moare de cancer la doar 56 ani, dar Simeon păstrează cu el benzi cu mai multe ore de ”samplings”-uri utile de ritm trase pe 2 canale (cu care se completase și albumul ”The Garden”) și își adaptează setul său analogic noilor tehnologii digitale, inventând în continuare surse sonore ingenioase din genul ”found sound” precum un tub mai gros de PVC cu o balama de ușă introdusă glisând în el și care, prin 2 comutatoare de la un radio vechi puse la capete și mutate rapid ”on/off” făcea să rezulte un sunet ca de la o pană pe chitară (vezi pe una dintre coperțile noului album).
Numele de ”Silver Apples” fusese preluat de la un poem al irlandezului clasic W.B. Yeats iar duoul a avut ca fani celebri în prima fază pe celebrii John Lennon și Jimi Hendrix. Cu acesta din urmă au și cântat, păstrându-se câteva piese printre care și ”Anthem” din finalul albumului-compilație editat în ediție limitată în Olanda ”Selections From The Early Sessions” (piesă radiată mai nou, din păcate, de pe YouTube...).
Părerile au fost mixte, nu de multe ori opozite: Blood, Sweat & Tears în deschiderea cărora au cîntat cândva i-au criticat în timp ce Procol Harum, dimpotrivă, i-au găsit foarte interesanți...iar printre artiștii prozeliți de-a lungul timpului s-au numărat Suicide, Beck, The Beastie Boys, Stereolab, Spacemen 3, Laika, Sean Lennon, Geoff Barrow din Portishead și noul grup al acestuia, Bleak>. Mai ales prin albumul eponim de debut din 1968, cu 7 dintre cele 9 cântece pe versurile poetului Stanley Warren, ”Silver Apples” a anticipat prin stilul minimalist-discordant nu numai muzica electronică experimentală și ”krautrock”-ul dominant german din anii '70, ci și ”underground dance music” și ”indie rock”-ul din anii '90.
La primul concert al trupei din Cental Park/New York au asistat 30.000 spectatori.
* "Zeii ”Space Rock”-ului s-au întors!"  Now Magazine
* "Silver Apples…un frumos și misterios artifact"  New York Times
* ”Silver Apples” reprezintă pentru muzica electronică ceea ce este Thomas Edison pentru Facebook"
Trebuchet Magazine
http://www.silverapples.com/

Noul album ”Clinging To A Dream/Agață de un vis” 2016 este, bineînțeles, unul surprinzător...la modul evident plăcut pentru cei însetați de inedit care știau fie și parțial de ”Merele de argint”...poate unul contrariant sau fără importanță pentru cei neinițiați sau mai conservatori. Sunt 11 piese semnate de un Simeon Coxe ajuns la 78 ani, cu o durată medie de circa 4 min și cu o melodicitate minimală și poetică nealterată după aproape 4 decade de la debut, un ”sound” care-mi aduce aminte pe alocuri pur întâmplător și fără conexiuni de britanicul Gary Numan (”The Edge Of Wonder”, ”Missin You”, ”Susie”) sau de californienii perpetuu anonimi The Residents (”The Mist”, ”Charred Fragments”). În piesa ”Nothing Matters” apare invitată la voce Lydia Winn LeVert din grupul Amphibian Lark iar producător acum e Graham Sutton din fostul Bark Psychosis. Site-ul ”www.discogs.com” numește trupa ”una dintre adevăratele enigme ale muzicii pop” și încadrează stilistic albumul acesta nou astfel: ”Power Electronics, Psychedelic Rock, Experimental”:
https://en.wikipedia.org/wiki/Silver_Apples

https://www.discogs.com/artist/15444-Silver-Apples

* Silver Apples: ”Beacon” (1997)...cu Hawkins și Lerner și înreg. de Steve Albini.
* Silver Apples: ”Decatur” (1998)...cu Hawkins și Lerner și prod. & înreg. de Tom Smith, ”un voiaj de pură explorare dincolo de orizonturile previzibile ale muzicii electronice. O aventură în perceperea unui univers paralel unicat”.
* Silver Apples: ”The Garden” (1998)...”lost” 3rd album” din 1970, rezultat de pe o bandă demo găsită întro cutie din mansarda casei lui Danny Taylor.
* Spectrum & Silver Apples: ”A Lake Of Teardrops” -EP- (Space Age Rec., 1999)
* Silver Apples: ”Gremlins” -EP- (2008)
* Silver Apples: ”Selections From The Early Sessions” -LP- (Chickencoop Rec./Holland, 2008)..."Limited to 1000 copies"
* Beak> (Geoff Barrow of Portishead's new group): ”Couple in a Hole” -O.S.T.- (2016)

* Gong: ”Rejoice! I’m Dead!” (2016)

....Kavus Torabi (voc/gtr), Fabio Golfetti (gtr/voc), Dave Sturt (bass/voc), Ian East (sax/flute), Cheb Nettles (dr/voc), with Steve Hillage, Didier "Bloomdido" Malherbe & Graham Clark.

Odiseea Gong continuă spectaculos fără fondatorul trecut în neființă în martie trecut, dar cu un expat iranian în UK, proprietar al casei de discuri Believers Roast, om de radio, chitaristul și vocalistul de 44 ani Kavus Torabi deja cu realizări marcante ca lider în Knifeworld, component de bază în Guapo, Mediæval Bæbes și alte trupe foste sau actuale. Regretatul Daevid Allen la o întâlnire de prin 2011 i-a propus acestuia după o conversație de circa 1 oră postul de chitarist fără să-l fi ascultat (!) pe cel care de peste 20 ani era oricum fan Gong înfocat. ”Vreau, desigur, dar să știi că nu pot să cânt ca Steve Hillage”, l-a avertizat Torabi. ”Nu-mi pasă de ceea ce nu știi” -i-a replicat Daevid Allen- ”ci de ceea ce poți să faci!” Kavus i-a cântat atunci ceva din ceea ce avea să devină ”When God Shakes Hands With The Devil” (din albumul ”I See You”) iar Daevid a exclamat: ”Wow Kav, mai ai (riffuri) din astea?” ”Mai am, iată-le!” Și cam așa au apărut ele în 2014, inclusiv în turneul mondial de promovare atent supervizat de Allen de pe patul de spital...Același nivel înalt și variat se menține și pe noul titlu antagonic ”Rejoice! ”I’m Dead” (Allen), sugerându-l pe ”I’m Alive” (Torabi)!: 9 piese ”elastice” la care au contribuit și componistic toți componenții. Vorba basistului Dave Sturt: “You bet it’s a Gong record!”
Iată piesele, prea puțin ascultate ca să fac deocamdată evidențieri:

1. The Thing That Should Be [03:34]

2. Rejoice! [10:17]

3. Kaptial [03:21]

4. Model Village [06:43]

5. Beatrix [02:54]

6. Visions [04:29]

7. The Unspeakable Stands Revealed [11:49]

8. Through Restless Seas I Come [06:58]

9. Insert Yr Own Prophecy [09:36]

Ca să-l conturăm și mai bine pe plurivalentul Kavus Torabi, setul său de instrumente etalat la modul general, conform Wikipedia engleză, este acesta: ”Guitar, vocals, bass guitar, keyboards, mandolin, cuatro, santoor, melodica, violin, various other instruments”.

Despre If 5, noul Cactus, norvegianul Moddi cu ”Unsongs” (cântece interzise), Jack Broadbent...

* If: ”If 5” (2016)

* Cactus: ”Black Dawn” (2016)

Reveniri spectaculoase teoretic la trupe care-au pierdut cu timpul dintre membri dar ce încă mai includ azi și componenți veterani rezistând din formulele perioadelor de ”heyday” ale ambelor, de ex. Dave Quincy (saxes) și Terry Smith (guitar) din If...dar oarecum dezamăgitoare pe plan muzical, fără sclipirile regretatului saxist Dick Morrissey (1940-2000) sau vocale ca ale lui J.W. Hodkinson (1942-2013) la britanici...și parcă prea mult orientat spre un epuizat ”hard & blues rock” în cazul americanilor fără vocea lui Rusty Day (1945-1982) de pe vremea când grupul era considerat replica americană a lui Led Zeppelin (!). Sau poate că aveam eu apriori așteptări prea mari? Voi mai asculta să-mi clarific, deocamdată să vă dezvălui noul Cactus care revine după aproape 7 ani și care înseamnă azi Carmine Appice (drums & vocal), Jim McCarty (guitars), Pete Bremy (bass), Randy Pratt (harp) și Jimmy Kunes (lead singer). Apar pe album 2 piese inedite de arhivă cu formula Appice, Bogert, Day & McCarty iar liderul Appice care va împlini în decembrie 70 ani consideră cu un optimism debordant că “Black Dawn” este doar începutul iar noul/vechiul Cactus nu poate să meargă de-acum decât înainte și în sus”.

Atenție, ”If 5” nu înseamnă albumul cu nr. 5 ci se reia numărătoarea oprită la ”If 4” în 1972 (pentru ulterioarele albume cu titluri literare trupa apărând cu apelativele ”if” sau cu majusculele ”IF” și cu stilul ușor schimbat). Continuarea numeric logică a venit urmare a interesului renăscut după reeditarea recentă a primelor 4 albume, Dave Quincy și Terry Smith anunțând reformarea în 2015 întro nouă componență.
Despre cele 8 piese: 4 sunt compoziții noi iar restul de 4 după cum urmează: ”Yardbird Showed The Way” a lui Dave Quincey e inspirată de Charlie Parker, ”Guess Who” e preluată din repertoriul lui B.B. King, ”You Will Know What I Mean” (D. Quincey) de la cuplul care-a lansat-o Morrissey/Mullen (Band) iar ”Resolution/Part 2 - A Love Supreme” e variantă a piesei lui John Coltrane de pe albumul-fanion în idiomul ”spiritual jazz”.

* Moddi (Pål Moddi Knutsen): ”Unsongs” (2016)

”Sunt mii de cântece care au fost cenzurate de-a lungul istoriei și am vrut să aleg 12 care să reprezinte tot atâtea moduri diferite în care muzica poate fi suprimată”, spune Moddi. ”Oameni care au fost omorâți din cauza muzicii lor, cântece care au fost pur și simplu negate și interzise de posturile de radio. Realizând «Unsongs», am vrut să arăt că explimarea liberă e o provocare în toate colțurile lumii, adesea în moduri pe care nu ni le-am putea imagina.”

Un album-concept așadar exclusiv cu cântece interzise, toate cu versiuni în limba engleză ale cantautorului norvegian, totul pornind de la ”Eli Geva”, o piesă despre invazia israeliană din 1982 din Liban. Autoritățile norvegiene au pus presiune pe Moddi să nu-l cânte ca să nu-i deranjeze pe israelieni și de aici ideea de a căuta alte cântece cenzurate similare de pe mapamond. A mai rezultat alături de cele 12 ”covers”-uri și o adevărată lecție de istorie predată în booklet care ne poartă din China până în Chile și din Algeria în Rusia, cu detalii amănunțit descrise de autor despre fiecare piesă în sine, autorii sau autoarele lor și întreg contextul socio-politic care au dus la interzicerea acestora, plus concluziile personale și pertinente ale autorului norvegian. Povestiri fascinante, majoritatea puțin cunoscute, inclusiv și surprinzător în cazul ”Army Dreamers” a lui Kate Bush, aflată cu încă 67 (!) de piese pe lista neagră a BBC-ului în 1990 la declanșarea războiului din Golf...Putem să considerăm astfel albumul unul actual de ”protest (folk) songs”, în buna tradiție a pionierilor americani ai genului:

Tracklist:
01. ”June 4th 1989: From the Shattered Pieces of a Stone It Begins” (Liu Xiaobo / China...piesă a câștigătorului Premiului Nobel pentru Pace din 2011 despre masacrul din piața Tiananmen)
02. ”A Matter of Habit” (Yizhar Ashdot, ”the Bruce Springsteen of Israel”...despre mărturiile foștilor soldați din organizația ”Breaking the Silence”)
03. ”Punk Prayer” (Pussy Riot / Rusia)
04. ”Open Letter (to the High Lords)” (Lounès Matoub, poet/muzician berber din Algeria, apărător al culturii berbere, asasinat în 1998)
05. ”Army Dreamers” (Kate Bush / Anglia)
06. ”Our Worker” (Victor Jara / Chile...piesă a reprezentantului ”La Nueva Cancion” ucis în timpul dictaturii militare)
07. ”Parrot, Goat & Rooster” (cântec pentru copii tradițional din Taiwan, metaforă pentru ”Narcocorridos”, coridoarele transnaționale ale drogurilor)
08. ”The Shaman & The Thief” (tradițional norvegian compus în 1840 de un preot Sami dintro cultură considerată astăzi oficial ”inferioară”...)
09. ”Eli Geva” (Richard Burgess / Norvegia...despre un ofițer israelian care a refuzat să atace Beirutul, cântecul anti-războinic fiindu-i interzis în 1982 cântăreței folk Birgitte Grimstad (81 ani) în turneul din Israel)
10. ”Strange Fruit” (Billie Holiday / USA)
11. ”Where Is My Vietnam?” (Viet Khang - născut Vo Minh Tri / Vietnam...”anti-war song”, vezi videoclipul și versurile)
12. ”Oh My Father, I am Joseph” (Marcel Khalife / Liban...vezi în videoclip descrisă povestea chiar de autor)
https://www.youtube.com/watch?v=r1Ab2mG16oc

* Jack Broadbent (gtr/voc): ”Along the Trail of Tears” (2015)

* Jack Broadbent (gtr/voc): ”Portrait” (2016)
Regal de folk și blues-rock dominant rural de chitară ”slide” marca Höfner -pe care de regulă o ține pe orizontală în poală precum regretatul canadian Jeff Healey- susținut de un tânăr compozitor, chitarist & vocalist britanic genul ”street musician” cu o figură aparte de apostol, de care nu știam și de care am aflat datorită unui videoclip postat de cineva pe Facebook cu câteva zile în urmă. Nu sunt prea multe surse de informații, se pare...cele 2 sunt titluri părând a fi singurele sale albume de până acum, plus single-ul ”Gone, Gone, Gone” alături de 3 videoclipuri oferite de site-ul personal ”http://www.jackbroadbent.co.uk/” pe care ”Portrait” încă nu sunt semne că ar fi apărut...și cum nici cu coperta nu mi-e prea clar (o fotografie de-a sa blurată, fără nimic scris), să luăm deocamdată cu rezerve acest al 2-lea titlu (poate prea nou?) mulțumindu-ne cu oferta atractivă de pe ”Along...” Între cele 11 X 2 piese însumate am detectat un singur ”cover version” la cunoscuta ”On The Road Again” (Canned Heat). Site-ul ”bandcamp.com” îmi confirmă ”Portretul” lansat în luna mai anul curent iar pe YouTube sunt și alte videoclipuri extrase din apariții ”live” (între care și un mini-concert pe care îl puteți urmări la finalul postării).

”Zero pop” dominant elvețian, la propriu și la figurat, servit cu ”Gălușca”, ”Sărutul meduzei” și ”Reginele viitoare”

În general nu continui postări anterioare, dar de data asta, pentru că m-am oprit săptămâna trecută la nedreptățitul și ghinionistul grup internațional Il Gran Teatro Amaro, trebuie s-o fac. Mă obligă 2 dintre membri care și-au continuat carierele solo dar și câteva CDuri din colecția mea cumpărate la primele ediții la care-am fost martor al sărbătorii muzicilor ingenioase și liber-improvizate de la ”Alter Schl8hof : Unlimited Music Festival”/Wels, Austria (care în noiembrie 2016 ajunge la ediția nr. 30!)...unde recunoșteam la standurile de albume, înainte sau în pauzele dintre concerte, nume și titluri până atunci tabu sau prezente selectiv doar pe casete audio primite uneori cu peripeții de la amicii emigrați în Germania în anii '80.

http://www.schlachthofwels.at/unlimited-29/

Sigur că RecRec Music -cu varianta ”ReCDec”- era prin 2004-2005 o etichetă de ”label” familiară mie ca fan de-o viață a lui Fred Frith/Henry Cow, dar catalogul casei independente elvețiene care a existat în intervalul 1979-2008 conținea printre cele peste 150 titluri încă multe delicii acustice de descoperit.
Am revizuit și completat la ceea ce cunoșteam cu câteva trupe inedite, plecând uneori în alegeri fie și numai de la numele comice ale unora, precum (auto) ironicul grup Zero Pop (1985-1994), cu sensul bineînțeles de ”zero comercial”. Principalii membri au fost inovatorul saxofonist francez Bruno Meillier, -fost în Etron Fou Leloublan (1981-1983), ulterior în Mécanium, Siphono, etc-, respectiv chitaristul american Mark Howell. Cei doi adaugă pasaje vocale, de chitare, clape și percuții în compoziții scurte și variate pe cele 2 albume care au apărut și separat și însumate pe 1 CD.
Muzica reclamă din partea audienței ceva instruire și o anumită așteptare potrivită ”climatului” avant-rock/R.I.O.:
* Zero Pop: ”Glows in the Dark” (RecRec, 1990)
* Zero Pop: ”All the Big Mystics” (RecRec, 1988)





* Die Knödel: ”Verkochte Tiroler” (RecRec, 1993)
* Die Knödel: ”Panorama” (RecRec, 1995)

În octetul ”Gălușca” toți membrii cântau în 1995 -conform https://www.discogs.com/Die-Kn%C3%B6del-Panorama/release/1743533- la...sticla de bere (în glumă) iar 5 dintre ei (de data asta la modul serios) și la vechiul dulcimer, prelucrând academic polka tradițională din munții Tirolezi/Alpi, cu un arsenal din care mai fac parte bassoon, dublu-bas, clarinet, trompetă, vioară și violă, chitară, harpă și voci. 

Un grup pentru care cred că instruirea prealabilă nu-i atât de necesară ca la Zero Pop, prin comparație, adică altfel spus, îți gâdilă plăcut auzul de la primele note auzite și nici nu te plictisește apoi.




















Dar trupele și mai accesibil-atractive, deși făcând o muzică deloc facilă, abia acum urmează, ”Sărutul meduzei” (elvețienii, nu britanicii omonimi de ”indie/alternative rock” din Leeds!) și ”Reginele viitoare”. În cazul ambelor, a cântat la chitară și le-a produs albumele unul și același Max Lässer, mult timp colaborator pentru maestrul harpei electrice Andreas Vollenweider (& Friends) și autorul câtorva albume instrumentale ”new age” cu formula sa Ark (vezi recomandările din final).
”Meduza” elvețiană alunecă frumos și ”sărutul” ei seduce: muzica te ”unge la suflet”, mai ales dacă-i mai descifrezi și mesajul versurilor. Mult folosit e acordeonul (Gaudenz Jehli), dublat de muzicuță (Valentin Kessler), tuba (Shirley Anne Hofmann), vioară (Matthias Constanzer), mai multe tipuri de bas (Anna-Maria Meier), plus percuțiile unui invitat britanic (Steve Argüelles, fost printre altele și în grupul Loose Tubes ca și fratele lui și mai cunoscut, saxofonistul Julian). Totul e subordonat vocii lui Andrea Caprez în cântece simple, scurte (sub 4 minute) și directe, ușor fredonabile cu fler retro de chanson, cabaret, vals, polka, country, balade folk...chiar cîntece marinărești și de petreceri câmpenești, unele instant chiar dansabile (o cvasi-raritate în spectrul de la Recommended Records!): ”Ménage A Trois”, ”Häns! Dänce!”, ”Luna Hotel”, ”Love My Knee”, ”Miss Edna II”...pentru a finaliza -mă refer la albumul LP/CD/Cassette ”Luna Hotel”- cu splendida baladă ”Pielea ta și a mea”, lamentul-dilemă al unui fost cuplu de îndrăgostiți în căutarea explicației conflictelor dintre ei până la nivel...epidermic: ”What it is/ How to define/ Those frontiers between/ Your Skin and Mine/ It's war...”

 * The Jellyfish Kiss (Switzerland): ”Luna Hotel” (RecRec, 1993)

Atenție, a nu se confunda: căutările pe Internet trimit la o altă baladă frumoasă cu același titlu a trupei Sad Lovers and Giants!:
https://www.youtube.com/watch?v=FfL9pWcdliE
...plus că mai există -pe lângă britanicii care apar de regulă fără articolul ”The” în denumire- și trupa americană ”power pop” Jellyfish cu 2 albume, mult tributară unor majori precum Queen (vezi de ex. albumul ”Spilt Milk”, 1993), Squeeze sau Supertramp și oricum mult mai cunoscută, în pofida nemulțumirii fanilor lor care le consideră nedreptățite. Curios că toate aceste 3 trupe au existat și activat cam în aceeași perioadă din jurul anului 1990, până ceva mai târziu elvețienii. Sunt însă și câteva clipuri postate pe YouTube din fericire și cu cei mai modești și cel mai puțin supuși unor rețete și canoane profitabile, de ex. la piesele ”Cold Rain”, ”Luna Hotel”, ”Love My Knee” sau ”Ménage A Trois” (ultima, postată de un hispanic în 2013 are și o scurtă descriere a trupei, aparent extrasă din arhiva grupului Kraftwerk!):

https://www.youtube.com/watch?v=C_zKuEeL1As
https://www.youtube.com/watch?v=N1hffMtqv1c
https://www.youtube.com/watch?v=mjidqgf5yzM
https://www.youtube.com/watch?v=y6car-8ah8Q

Mai găsim videoclipul la ”Marie, Marie”, piesă ce apare doar pe EP-ul ”Sounds Session 5” (1990)
https://www.youtube.com/watch?v=WxMmgVcycIc

The Jellyfish Kiss (Switzerland): ”Lingo Lounge” (1998)
Cu al 3-lea și cel din urmă album, mă ”lupt” chiar acum și la a 2-a audiție nu-i găsesc minusuri față de anteriorul, ”Caleidoscopul” (titlul piesei nr. 5) stilistic și multi-lingvistic fiind și de data asta asigurat, inclusiv în tema-titlu de deschidere cu trimitere la J.J. Cale sau Mark Knopfler, distractiva ”Polka Fernandel” -tribut adus actorului francez-, meditativa Queen Of Wattwil” sau versiunea la ”A Song About Nothing” a americanilor evrei The Fugs, pare-se singura piesă ”cover” din întreg catalogul de 3 albume și 6 EPs și singles (e a 2-a de fapt, prima era ”The Fat Lady Of Limburg” a lui Brian Eno ce apare pe debutul ”Too Stupid For Business, Too Ugly For Love” (BOY/Because Of You, 1991)
Priviți și ce coperți artistice și original-provocatoare au CDs/EPs/singles-urile elvețienilor!

 

Iar acum, e rândul ”Reginelor”...trecute, prezente și mai ales, ”viitoare”!

”Meduza” pupăcioasă e un potrivit, dacă nu chiar idealul preambul la spectacolul gospodinelor din Basel care și-au creat începând din 1987 -când s-au numit ”Reginele cuțitelor” (!)- un micro univers propriu dincolo și dincoace de muzică, un adevărat ”regat” în care atât probleme zilnice, amintiri personale sau fantezii au loc alături de moravurile altora și sunt puse toate pe muzică poetic, cu umor și (auto)ironie în cântece minimalist radicale deseori ”impregnate” cu mesaje socio-politice și dileme existențial-filozofice. Cum paleta instrumentală de la The Jellyfish Kiss se potrivește și ”Reginelor” -cu diferența că toate componentele participă și vocal și-și mai schimbă de multe ori și instrumentele între ele, chiar și în aceeași piesă (!)-, n-o să prea insist și o să vă recomand întreg "regalul" lor de albume pe care le cunosc de ”Tango, Cabaret, Balkan, Mariachi, Piano Lounge, Klezmer, Chanson, Brecht/Weil, etc” și care, odată cu turneele ”live”, au penetrat și au ”făcut valuri” mai ales în cercuri feministe nu doar din spațiul germanic european ci și în cel francofon, inclusiv canadian.          

Teresa Alonso și Regina Florida Schmid din formula inițială au plecat, Michèle Fuchs, Fränzi Madörin, Muda Mathis & Sus Zwick fiind mai nou cele 4 anti-dive pop care au transformat orice ”Performance” într-un ”Party”, ajutate de Fränzi Madörin și Pipilotti Rist. ”Folosirea muzicii ca medium e tot așa de importantă pentru noi precum ”performance”-ul însuși și mediul înconjurător vizual. Mixtura aceasta ne oferă libertatea de a traversa bariere culturale și categorii ale diverselor alte arte în ceea ce am putea să denumim generic ”diletantism profesional”.
Nu întâmplător, în lista cu link-uri de pe site-ul trupei am dat de adresa www.erikastucky.ch, asemănările gospodinelor artiste cu estetica ”yodler-jazzului” Erikăi fiind evidente...și ne amintim cu drag de concertul cu Erika Stucky și Jimi Hendrix Project de la Gărâna!

* Les Reines Prochaines: ”Blut” (Un-Records, 2013)
* Les Reines Prochaines: ”Starke Kränze” -CD, Mini-Album- (RecRec Music, 2005)
* Les Reines Prochaines: ”Alberta” (Make Up, 1999)
* Les Reines Prochaines: ”Jawohl, Sie Kann's. Sie Hat's Geschafft” [BOY (Because Of You), 1990]

* Les Reines Prochaines: ”Lob Ehre Ruhm Dank” [BOY (Because Of You) CD, 1993]
* Les Reines Prochaines: ”Le Coeur En Beurre (Doublegras)” (RecRec CD, 1995)
* Les Reines Prochaines: ”Protest Und Vasen” (Make Up CD, 2002)

reinesprochaines.ch

După coperțile majorității albumelor puteți viziona mai jos via YouTube un extras din show-ul ”Siropul vieții” introdus de un scurt rezumat al carierei grupului.

”Ecouri” la The Jellyfish Kiss, albume solo ale unor invitații de pe ”Luna Hotel”, inclusiv instrumentalele ambientale cu Ark și incursiunea ”afro” în duo a chitaristului Max Lässer. plus cele mai importante 2 albume ale multi-instrumentistei S.A. Hoffmann:

* Madala (Kunene) & Max Lässer: ”Madamax” (1998)
* Max Lässer's Ark: ”A Different Kind Of Blue” (1992)
* Max Lässer's Ark: ”Timejump” (1990)
* Max Lässer's Ark: ”Earthwalk” + bonuses (1988)
      * Syd Kitchen & Madala Kunene: ”Bafo Bafo ("What Kind!?")” (2005)

* Shirley Anne Hofmann's Euphoria: ”From The Depths” (1995)
* Shirley Anne Hofmann (trombone, tuba, etc): ”Alp Traum” (2000)

Un filon original italian: The Winstons, Ensemble Havadià, Canzoniere Grecanico Salentino...cu bonus: Il Gran Teatro Amaro

Postarea cu nr. 100 de pe acest blog, prezintă:

* The Winstons (Italy): ”The Winstons” -LP, CD & cassette- (AMS, 2016)
Observ înainte de a asculta vreo singură notă muzicală, în infos-urile despre această trupă aflată la debut, că toți cei 3 componenți au și contribuții vocale și primul lucru la care mă gândesc sunt frații Wilson din The Beach Boys, mai ales că în descrierile de stil ale albumului apare undeva și ”sixties ('60s) pop”. Dar mă lămuresc imediat că nu-i vorba aici de armoniile vocale incluzând stilul ”a cappélla” al pionierilor ”surf pop”-ului american și nici de 3 frați, ci de un trio cu un nume comun ales pentru scenă care omagiază din țara unde odinioară străluceau ”brutarii” din Premiata Forneria Marconi/P.F.M, aceeași moștenire a rockului progresiv psihedelic britanic, mai specific școala de la Canterbury. Așa încât, în funcție de piesă sau pasaj, regăsim pe album ecouri din Pink Floyd/Roger Waters, Flaming Lips, Doors/Ray Manzarek, King Crimson, Pink Floyd, Emerson, Lake & Palmer/Greg Lake, ”planeta” Gong, Hugh Hopper/Soft Machine, Kevin Ayers, Robert Wyatt (parcă anume imitat vocal în piesa "Tarmac"!). Cu o asemenea panoplie ilustră, n-ar mai fi prea multe de spus decât să vă recomand să căutați/ascultați/cumpărați/descărcați albumul apărut la începutul anului pe 3 formate de sunet, incluzând și 2 piese cu titluri orientale (mai țineți minte ”Thela Hun Ginjeet” din 1981 de pe King Crimson: ”Discipline”?), respectiv 02.” カンガルー目 (Diprotodon)” și 10. ”番号番号 (Number Number)”...și să-i numesc cu ambele nume pe autorii despre care aș dori să mai auzim:
THE WINSTONS:
- LINNON WINSTON (Lino Gitto): DRUMS, KEYBOARDS, VOCALS
- ENRO WINSTON (Enrico Gabrielli): KEYBOARDS, WOODWINDS, VOCALS
- ROB WINSTON (Roberto Dell' Era): BASS, ELECTRIC 12 STRING GUITAR, VOCALS
GUESTS:
- XABIER IRIONDO GEMMI: SOUNDMETAK
- ROBERTO D’AZZAN: TRUMPET
https://www.rockit.it/winstons/album/the-winstons/33334

(Am aflat cu această ocazie, dintro pură coincidență de nume, de americanii The Winstons, grup de funk și soul din anii '60-'70 care a rămas în istorie grație celor 6-7 secunde (4 măsuri) ritmice de solo tobe ”Amen Break”, opera lui Gregory Cylvester "G. C." Coleman și extras dintro reluare din 1969 a piesei "Amen, Brother" apărută în original în 1963 pe coloana sonoră a filmului ”Lilies of the Field” cu Sidney Poitier și popularizată apoi de The Impressions în 1964. Scurta secvență a fost folosită ca ”sampled drum loop” ori a fost imitată din anii '80 încoace, conform Wikipedia, de sute de ori în piese din stiluri diverse: drum and bass (”oldschool jungle” și ”ragga jungle”), hip hop, big beat, industrial, electronica, breakbeat hardcore, hardcore techno, breakcore, digital hardcore, etc...)

* Ensemble Havadià (Italy): ”S/T” & ”Specchi” -EP- (1981 & 1982 / CD 2006)

"Avant-folk" ar fi descrierea scurtă, ”Pop Rock, Prog Rock, Avantgarde, Art Rock, Free Improvisation, Acoustic Folk” una mai lungă, deși nu exhaustivă, a acelui gen sofisticat de material muzical (aici însumat 1 LP + 1 EP) pe care cam orice artist/grup și-l dorește să-l reușească măcar o dată în viață/carieră...și care, dacă rămâne și unicul, e cu-atât mai interesant! Septet pe LP, nonet pe EP, grupul/combo/orchestra/ansamblul acesta etalează o serie extinsă și de instrumente întro muzică ce mi-a amintit de cuvintele folosite prin 1973 de regretatul Cornel Chiriac pe undele scurte de la Radio Europa Liberă la prezentarea albumului ”In A Glass House” al grupului Gentle Giant, ”fiecare nouă rotație a platanului aduce ceva nou, neașteptat”. Se potrivește și italienilor cu o solidă pregătire muzicală, rod și încununare a experiențelor căpătate în formule mai vechi de unii dintre muzicieni, cei notați cu (*): Gruppo dell'Almanacco Popolare, Gruppo Folk Internazionale sau Franco IV/ Franco I, acum foarte rare și greu de găsit, ca și cele 3 albume solo de care am idee ale lui Alfredo L. Componența completă de pe album/LP-ul eponim a fost aceasta:

- Alfredo Lacosegliaz: classical guitar, percussion, acoustic bass, vocals
- Mauro Minucci: contrabass
* Mario Arcari: oboe, alto saxophone, vocals, percussion
* Francesco Calabrese: violin, vocals
- Mariuccia Colegni: vocals, glockenspiel, electric bass
- Silvia Paggi: vocals, organ, percussion
* Moni Ovadia: vocals, violin, trombone, classical guitar

Puține cronici și referințe am găsit din păcate pentru acest grup care în plină eră de avânt R.I.O. a scos un album atât de bun, plasat de un colecționar alături de producții ale pionierilor curentului din peninsulă, rockerii în opoziție Stormy Six...sau lângă albume anume ale unor trupe ca Opus Avantra sau Mamma Non Piangere, aici:

http://rateyourmusic.com/release/album/ensemble_havadia/ensemble_havadia/

* Canzoniere Grecanico Salentino/ CGS (Italy): ”Quaranta” ('40') (Ponderosa, 2015)
Cuvântul de ordine al stilului CGS este "pizzica taranta / pizzica et tarantella", veche muzică tradițională populară a regiunii Puglia din sudul Italiei, cu rădăcini culturale ancestrale grecești (de unde și numele trupei, ”Salentine Greek Songbook”/ Catalogul de cântece grecești din Salentino). În asta constă și originalitatea trupei care a împlinit 4 decade de existență și acum e formată din 2 generații de muzicieni: vechile ritualuri tămăduitoare magice religioase de catarzis  pentru femeile (mai ales) care sufereau fizic și emoțional odinioară de la mușcătura veninoasă a păianjenului tarantula, efectele numitului ”tarantism” fiind, printre altele, alienarea marginalizării și crizele ”de prezență”. Albumele recente actualizează însă toate aceste tare acum clinic eradicate cu fenomene de criză ale prezentului: imigrația periculoasă pe mare, sărăcia, poluarea, contestatul proiect de transport de gaze naturale TAP/Trans Adriatic Pipeline (”One-Way Ticket”)...așa încât protestul persistă acum sub forme noi, cu ironii și autoironii comice, sarcastice sau chiar carnavalești (de ex. în ”I Love Italia”: “Italy’s a treasure / But all of us are broke / Mona Lisa’s smiling / But we don’t get the joke / Spaghetti, pizza, mandolino / O mamma mia, I love Italia!”).
La album au rezonat și participat pentru omagialul ”40” Justin Adams, chitarist din Robert Plant’s Sensational Space Shifters, pianistul minimalist Ludovico Einaudi (”Taranta”) și producătorul american Ian Brennan (câștigător de 2 Grammys-uri pentru ”Best Traditional Folk Albums” și ”Best World Music” pentru ”Tassili” (2012), albumul grupului de tuaregi Tinariwen) care a condus trupa spre noi direcții. Septetul acesta pe 3 excelente voci armonic polifonice, cu sunet vibrant și colorat și care combină atât de original trecutul cu prezentul, îi includea în 2015 pe următorii:
- Mauro Durante (fiul fondatorului Daniele Durante): viool/violon, chant
- Maria Mazzotta : zang/chant
- Massimiliano Morabito : diatonisch accordeon/accordéon diatonique
- Giulio Bianco : doedelzakken/cornemuses
- Silvia Perrone : dans/danse
- Giancarlo Paglialunga : tamburello, chant
- Emanuele Licci : gitaar/guitare, bouzouki, chant

http://www.popmatters.com/review/193161-canzoniere-grecanico-salentino-quaranta/#ixzz4HaqMTQpu

Alte albume recomandate:
* Canzoniere Grecanico Salentino: ”Canti e Pizzichi d'Amore” (2001)
* Canzoniere Grecanico Salentino: ”Focu d'Amore” (2010)
* Canzoniere Grecanico Salentino: ”Pizzica Indiavolata” (2013)

Adaug un bonus ca trupă celor 3 italienești și pe acum defuncta Il Gran Teatro Amaro (1990-2002), un fost combo eclectic franco-italo-germano-olandez de ”neofolk, dark cabaret, avant-folk, Avant-Garde” fondat de Francois-Régis Cambuzat și Roberta Possamai ca aripă acustică (3-4 membri) desprinsă și numită astfel dintro grupare mai mare care a avut și o variantă electrică (“The Kim Squad”, un 5-tet în stilul lui Nick Cave sau Crime & the City Solution)....dar care aripă, după un impact mărginit pentru a supraviețui la mici concerte prin baruri, pe stradă, la partiuri, vernisaje sau funeralii, după moartea bateristului, s-a desființat după 4 albume lansate în tiraj mic conform simplei dar durei explicații auto-afișate ”No drummer, no tour, no money”...Mi-am amintit de trupa asta de la refrenul unei piese de pe albumul nr. 2 ”Hôtel Brennessel”, inubliabila și simpatica ”(Parla d'Amore) Mein Schatz”, alesă și pentru o compilație Various Artists a casei de discuri elvețiene independente RecRec (Music). Încercați oricare dintre albumele de mai jos cu piese în general scurte cu mesaje pline de umor negru -ceea ce e de așteptat de la o trupă numită ”Marele Teatru Amar”, nu?- cântate în cel puțin 6 limbi, spaniola și engleza adăugându-se celor din țările de proveniență ale membrilor, Fr-It-D-Hol!

* Il Gran Teatro Amaro: ”Port Famine” (1991)

* Il Gran Teatro Amaro: ”Hôtel Brennessel” (1993)

* Il Gran Teatro Amaro: ”Piazza Orphelins” (1995)

* Il Gran Teatro Amaro: ”La Vie en Rouge” (2002)

https://il-gran-teatro-amaro.band-findr.com/

La final, vă mai recomand și un bonus la bonus, din același areal ”neo-prog” actual italian:

* Afterhours (Italy): ”Folfiri o Folfox” (2016)