19) Grand Funk Railroad X 2...with a help from Todd & Frank

Inițial vroiam să abordez doar albumul din 1976 ”Good Singin', Good Playin'” produs de Frank Zappa, dar revizuind mai în amănunt cariera trupei, o să-i fac loc tot aici cu acceptul amicului Laci și lui ”We' re An American Band” (1973). Calitatea muzicală mă obligă la asta, trupa după succesele cu producătorul-dictator Terry Knight țintind cel puțin aceleași standarde atinse de ”Grand Funk” (1969) sau ”Closer to Home”. Și prin cele 2 albume, reușind asta.
Mai multe sunt argumentele adăugării anteriorului ”We' re An American Band”: ar fi mai întâi prezentarea radiofonică a lui Cornel Chiriac la ”Metronom”-ul Europei Libere, în stilul documentat și profesionist caracteristic (însăși alegerea sa a unui material dintre multe alte LPuri devenise o garanție a calității!).
Apoi, alegerea ca producător a lui Todd Rundgren, un artist atât de plurivalent artistic/muzical dar și tehnic încât cu greu aș găsi un singur termen pentru a-l descrie (dacă totuși ar trebui să aleg doar unul, acesta ar fi englezescul ”maverick”, adică ”dizident”, ”hoinar”, ”neconformist”, ”rătăcitor”, ”rebel”, ”independent”, etc).
Poate mă voi ocupa separat de subiectul T.R. pentru că despre el s-a scris puțin în România, eventual cu un portret la vreun album solo sau cu trupa sa Utopia cu câteva albume de mare calibru în anii '70.
Revenind la titlul atât de direct, patriotic al albumului (a la Bruce Springsteen), direct și clar definit...LPul cu coperta sugerând ”discul de aur” oferea și 4 autocolante cu logo-ul trupei "Pointing Finger" (vezi imaginea de lângă copertă), un nume de trupă care renunță la ”Railroad” ca și pe anteriorul ”Phoenix” -primul album fără Terry Knight-, cu sfatul de a-l asculta la volum maxim și cu 2 singles-uri de promovare bine alese.
Recenziile și cotațiile după lansare sunt dintre cele mai bune, William Ruhlmann de la Allmusic (Guide) sesizând plusurile față de GFR-ul de până atunci, cu ”production”-ul superior, ”sound”-ul mai profesionist și cu un rol mai pregnant în sensul bun al vocalului la  bateristul Don Brewer. ”We're an American Band”- piesa/single-ul- devine un imn, portavocea-fanion a trupei, un fel de ”Sweet Home, Alabama” pentru Lynyrd Skynyrd, ”Dixie Chicken” pentru Little Feat sau ”Ramblin Man” pentru Allman Brothers Band.


















Track listing:
"We're an American Band" (Don Brewer) – 3:27
"Stop Lookin' Back" (Brewer, Mark Farner) – 4:52
"Creepin'" (Farner) – 7:02
"Black Licorice" (Brewer, Farner) – 4:45
"The Railroad" (Farner) – 6:12
"Ain't Got Nobody" (Brewer, Farner) – 4:26
"Walk Like a Man" (Brewer, Farner) – 4:05
"Loneliest Rider" (Farner) – 5:17

      2002 reissue bonus tracks:
"Hooray" (Brewer, Farner) – 4:05
"The End" (Brewer, Farner) – 4:11
"Stop Lookin' Back (Acoustic Mix)" (Brewer, Farner) – 3:04
"We're an American Band [2002 Remix]" (Brewer) – 3:32

Personnel:
Mark Farner – vocals, guitars, conga, electric piano on "Creepin", harmonica
Don Brewer – drums, percussion, vocals
Mel Schacher – bass
Craig Frost – keyboards

Sărim peste câteva albume și ajungem întro perioadă de plin avânt în ”mainstream” a curentului funky-disco în 1976 după dublul set ”live” ”Caught in the Act”, când surprinzător pentru mulți îi ”prinde asupra faptului” și se implică în istoria grupului ca producător nimeni altul decît ”avant-garde rock king” Frank Zappa. Întrun moment de cumpănă când din cauza certurilor interne -cauzate mai ales de intențiile solistice ale lui Mark Farner- trupa era aproape despărțită...
O prospețime de dinamică în general, o chitară mânuită de Mark Farner dar cu ecouri a la Frank...si cu o piesă 07. "Out To Get You" în care producătorul devine muzician (alături de contribuția sa și vocală și chitaristică la 12. "Rubberneck" (Brewer) (CD bonus track)...iată ce distinge acest album de altele, fără a pierde mai nimic dintre calitățile care făcuseră un brand din ”GF”, cu sau fără ”R”.

Asociere aparent bizară asta a lui ”papa” Zappa cu un grup cu multiple hituri la radio și cu succes comercial, dar explicată simplu de Don Brewer: ”Rolul lui Zappa în ”Rock and Roll” este la bază același ca al nostru...Păstrează simplitatea cât mai mult posibil și infuzează energie în asta”.
”Un album care-ți spune într-un mod documentar exact și pentru prima dată cum trebuie să sune Grand Funk Railroad” -îi spunea și Frank Zappa unui jurnalist- ...”iar băieții ăștia sunt fantastici, sună fan-tastic...cu litera ”F” de 3 ori mai mare ca tine” (!).
Totuși despărțirea nu poate fi oprită, deși în prima zi de ”overdubs”-uri în studio Frank Zappa încearcă până la 4 dimineață să-i convingă să continuie...

Reformată de mai multe ori dar fără Farner după acele concerte în beneficiul Bosniei din 1998, trupa are încă ecou sub comanda fondatorilor Mel Schacher și Don Brewer, acesta din urmă fiind foarte flatat că GFR e trupa favorită a lui...Homer Simpson din cunoscutul serial The Simpsons: ”Măi copii, voi nu-i știți pe Grand Funk?...Versurile brutale, fără ”perdea” ale lui Mark Farner?...Basul zăngănit a lui Mel Schacher?...Tobele meseriașe ale lui Don Brewer? Vai, Doamne!". Junii Bart și Lisa în acel episod "Homerpalooza" din sezonul 7 nici nu auziseră despre GFR...

18) Patrick Moraz: "Primitivism + Civilisation = Primitivisation" (Charisma, 1978)

Pe artizanul albumului de azi l-am amintit cu ocazia postării nr. 4) Brian Davison's "Every Which Way": claviaturistul elvețian fusese coleg cu Brian în Refugee dar notorietatea o dobândise în scurta perioadă de la Yes cu albumul ”Relayer” (și și-o va consolida după 1980 timp de peste 10 ani la The Moody Blues).
Am găsit potrivit să abordez subiectul în această perioadă când Brazilia va fi mediatic timp de 1 lună ”o centro do universo” datorită Mondialelor la fotbal, contribuțiile braziliene având un rol important. Nu doar pe acest album, ci și pe anterioarele 2, Patrick Moraz încheind practic un ciclu de 3 lucrări conceptuale pe care le putem aborda și separat dar și împreună întro închegată trilogie. Expunerea unui muzician din Elveția n-o putea egala bineînțeles pe cea a unui britanic de calibrul lui Rick Wakeman, dar urmărind carierele solo ale celor 2 cel puțin în intervalul 1976-1980 găsim cu greu valențe în plus la realizările britanicului. Aș reaminti și faptul că pe lista foarte scurtă a înlocuitorilor lui Wakeman în scurtul interval de ”rătăcire” de la Yes s-a aflat și grecul Vangelis -impresionant și separat de cariera solo pe dublul-set conceptual biblic ”666” cu Aphrodite s Child !- doar interdicția dreptului de a lucra în U.K. a unui grec în perioada dictaturii militare din acea țară făcând ca să nu avem parte poate de un cu totul alt destin ulterior al unuia dintre grupurile-fanion ale rockului progresiv (!).
După ”Relayer”-ul cu jazz/fusion infuzat suplimentar de Moraz în defavoarea genului clasic de la Yes de până atunci, fiecare component din garnitura 1974 își lansează album solo, Patrick punând cu aceste 3 albume o cărămidă însemnată la fundamentul a ceea ce avea să devină ”World Music” ca gen de sine stătător. Călătoriile în Brazilia și contactele de acolo vor influența ”in crescendo” toate cele 3 albume ”Story of I” (1976), ”Out in the Sun” (1977) și acest auto-intitulat ”Patrick Moraz” (unele reeditări ulterioare botezându-l totuși ”III”), toate apărute la casa de discuri Charisma.

În turneul trupei Yes cu ”Relayer”, Jon Anderson și Patrick Moraz își descoperă unul altuia flebețea pentru literatura S.F. (ne amintim de ”Olias of Sunhillow”-ul lui Anderson) și după ce întâlnesc pe traseu un vechi turn înalt inventează în jurul său câteva povești, Jon încurajându-l să încorporeze una dintre ele pe ceea ce avea să devină debutul solistic al elvețianului și să fie ales de Keyboard Magazine ”albumul anului”  1976. ”Story”-ul acestui turn de forma literei ”I” este un suport minunat iar muzica încearcă să se ridice la înălțimea ștachetei literare, cu intruziuni de marimba, stiluri sud-americane și din Caraibe, sound-uri de la indienii din jungla Amazonului, chiar flamenco. 

”The Percussionists of Rio de Janeiro” se combină și interșanjează cu ilustra secție ritmică Jeff Berlin (electric basses), Alphonse Mouzon - drums (1-7) și Andy Newmark - drums (8-14).

Cronici parcă și mai favorabile vor însoți continuarea ”Out în the Sun” mai puțin ”literată” dar mai consistentă muzical...incluzând ”Rana Batucada” -inspirată de numele fetiței Rana a lui Patrick care tocmai s-a născut atunci- și suita centrală ”Time for a Change”...pentru ca pe finalul trilogiei conceptul ”primitiv” versus ”civilizație” să fie dezvoltat întrun conflict în 3 părți cu un ”happy end”, social, religios și muzical. Umbra  genialului muzician brazilian cvasi-influent Hermeto Pascoal plutește parcă și pe acest album, pentru care nu mai contribuie ca pe primele 2 albume vocalistul co-autor John McBurnie și chitaristul Ray Gomez, dar se distinge aici alături de Patrick la multe instrumente Djalma Correa, înregistrările fiind făcute la Rio și Geneva. Lumea comună a celor 2 civilizații trebuie să protejeze în primul rând copiii, imnul ”Keep the Children Alive”, împletind vocile robotice cu cea cât se poate de umană a lui Joy Yates...și să țintească spre armonia și simbioza acustică și electronică din finalul ”Realisation”, o înțeleaptă concluzie a întregii trilogii. Este rezumatul a ceea ce Moraz scrie el însuși pe coperta interioară a LP-ului vizibilă mai sus, cu explicații în detaliu. Iar piesele interpretate și la pian clasic dar și la setul impresionant de instrum. electronice dominate de vreo 4 tipuri de Moog-uri și de orga Hammond, ni-l etalează pe Moraz pe această celebrare tropicală ”A Festa” în 3 acte ca pe un artist cant-autor complex și inspirat. ”Temples of Joy/Templele bucuriei” urma să fie reluată în anii '80 întruna dintre colaborările cu bateristul Bill Bruford (”Flags”), alte pasaje de pe album anticipând seria sa ”Future Memories”.

Tracklist:

   Jungles Of The World 5:56

A1a Green Sun

A1b Tribal Call

A1c Communion

   Temples Of Joy 6:07

A2a Opening Of The Gates

A2b Overture

A2c The Feast (A Festa)

   The Conflict 9:35

A3a Chamada (Argument)

A3b Opposing Forces

A3c The Battlefield

A3d Dissolution

A3e Victory

B1 Primitivisation 5:24 

B2 Keep The Children Alive  Lead Vocals – Joy Yates 3:27 

B3 Intentions 3:56 

B4 Realization 4:17

P.S.: Patrick Moraz, fostul elev al celebrei compozitoare și dirijoare Nadia Boulanger, împlinește peste 11 zile 66 ani.

17) Traffic: "On the Road" -2 LP live in Germany- (1973)

 ...Dacă n-am fost inspirat în alegerea acestui album, primul ”live! de pe acest blog, o să am o scuză bună folosindu-mă de titlul piesei 03. "(Sometimes I Feel So) Uninspired" compoziția cuplului Winwood/Capaldi. Piesa principalilor creatori de la Traffic este însă în ciuda numelui una foarte inspirată, cu dezvoltările și extensiile tipice versiunilor de concert...și cu valențe improvizatorice jazzistice în plus în cazul de față, valabile întregului material.
Jumătate dintre titluri provin de pe LP-ul de studio din acel an, ”Shoot Out at the Fantasy Factory” care nu-i neapărat un ”peak” pentru discografia Traffic conform majorităților criticilor...dar tocmai felul cum au ”îmbunătățit” băieții  variantele de studio ale pieselor în acest concert din Germania a condus după părerea mea la ridicarea valorii albumului și la impactul pe care l-a avut în micul meu cerc de amici în anii '70 și în general....Unora tocmai aceste ”lungiri” nu le-au plăcut, nouă dimpotrivă!...începând cu suita instrumentală din deschidere 01. "Glad" / "Freedom Rider" până la final, tema-titlu a unuia dintre albumele-fanion ale trupei, platinatul ”The Low Spark of High Heeled Boys” (1971).
În turneul european în trupă pentru acest album se remarcă percuționistul ganez Rebop Kwaku Baah, unul dintre componenții Traffic care a cântat și cu germanii Can și care are câteva albume solo de mare calibru recomandabile oricărei colecții (vezi la finalul postării), așa cum se întâmplă și cu excepționalul unic album personal al regretatului saxofonist/flautist Chris Wood (1944—1983) având o lungă poveste în spate, înregistrat înainte de trecerea acestuia în neființă (cauzată de pneumonie)...Deasemeni apare la claviaturi americanul organist din Alabama Barry Beckett, ”session musician” adițional din gruparea soul, R&B & country The Muscle Shoals (Rhythm Section), aka The Swampers...și care apare întrun documentar recent ”Muscle Shoals” (2013). Și clapele chiar contează în sound-ul general, cu o pondere progresiv crescătoare de la start spre final.
În concluzie, 75 minute de ”progressive rock, jazz fusion” în concert, de neevitat dacă vrem să stăpânim fie și parțial subiectul ”Traffic” definind unul dintre cele mai originale grupuri britanice și care este surprins aici pe acest 2 LP =1 CD  întro fază ”jam”, una post-”folk & psychedelic rock” (care a fost încadrarea stilistică specifică primelor albume).
Traffic luat în ansamblu constituie totodată și un ”brand” select pentru întreaga istorie a casei de discuri Island a lui Chris Blackwell.

Personnel:
Steve Winwood – vocals, guitar, piano
Chris Wood – flute, saxophone
Jim Capaldi – percussion, vocals on "Light Up or Leave Me Alone", drums on "Uninspired"
Rebop Kwaku Baah – percussion
Barry Beckett – organ, piano
David Hood – bass
Roger Hawkins – drums

Chris Blackwell – producer




Recomandări și referințe (exclusiv realizări Steve Winwood și Jim Capaldi):

Anthony "Reebop" Kwaku Bah - Anthony "Reebop" Kwaku Bah (1971)
Reebop Kwaku Bah - Reebop Kwaku Bah (1972)
Kwaku Baah & Ganoua - Trance (Island, 1977)
Ginger Baker's Air Force (1970)
Chris Wood - Vulcan (recorded 1983, released 2008)
Dave Mason - Alone Together (1970)