Regal prog-rock dominant francez: Rêve Général, La STPO, Magnesis, etc

Lăudam nu demult o trupă americană cu un album instrumental foarte inspirat, de fapt un supergrup cu membri din 4 trupe diferite și total necunoscute mie dinainte:
* Monobody (ex-The Para-Medics, Loose Lips Sink Ships, Renaissance Sound, The Soft Greens) - S/T (2015)....„US progressive jazz-rock" (Conor Mackey: gtr, Collin Clauson: krybs, Steve Marek: el-bass, Al Costis: upright (and el) bass, Nnamdi Ogbonnaya: drums).
Necunoașterea celor 4 trupe n-are oricum nici un fel de relevanță pentru că muzica Monobody e altceva, spun cunoscătorii....un ALTCEVA dealtfel foarte atractiv.

Poate că tocmai acest album „Monobody” mi-a declanșat dispoziția spre o mini-ofensivă de rock progresiv la final de an făcându-și loc între zecile de jazzuri și când, printre tot felul de poll-uri personale sau de grup, mi-a atras atenția unul de circa 40 poziții, „Top 40 Avant-progressive 2015” aflat încă în derulare și inițiat de muzicianul-sunetist Udi Koomran pe pagina sa de Facebook....și în care, alături de ceea ce știam, respectiv noile albume cu:
 1. Magma/ 2. Jaga Jazzist / 4. Secret Chiefs 3 /5. Guapo/ 6. Simon Steensland/ 15. Tigran Hamasyan...
...aveam să descopăr multe alte trupe/artiști cu albume interesante și originale, unele cu orientări vădite și spre jazz-rock (în față e locul ocupat în acest poll la un moment dat pe la mijlocul lui decembrie):

3. Rêve Général (ex-Volapük and Metamorphosis) - Howl -live- (2015)
7. Upsilon Acrux - Sun Square Dialect (2015)
8. UNIT WAIL (France) - Beyond Space Edges (2015)
9. Alco Frisbass - Alco Frisbass (2015)
10. La STPO (La Société des Timides à la Parade des Oiseaux) - L'imparfait Multiple De Dieu (2015)
11. Homunculus Res (Italy) - Come Si Diventa Ciò Che Si Era (2015)
      Homunculus Res - Limiti All'eguaglianza Della Parte Con Il Tutto (2013)
12. Ni (France) - Les Insurgés de Romilly (2015)
16. The Nerve Institute - Fictions (2015)
17. Scherzoo (Francois Thollot) - 03 (2015)
      Scherzoo (Francois Thollot) - 01 (2011)
19. Ghost Rhythms (France) - Madeleine -2 CD- (Laboratoire d'Exploration Musicale, 2015)
20. Loomings (France) - Everyday Mythology (2015)
21. Angel Ontalva - Tierra Quemada (2015)
22. Breznev Fun Club - Il Misantropo Felice (2015)
23. Ben Levin Group - Freak-Machine (2015)
.....
.* Decibel (Mexico) - Insecto Mecánico -2 CD- (2015)
 * The Tangent - A Spark In The Aether (2015)

Printr-un link probabil am ajuns și la casa de discuri franceză Musea pe care n-o mai urmărisem în ultimii ani...și astfel am focalizat alte câteva nume între care Magnesis și „arlechinul” ucrainian Igor Sydorenko au fost surprizele cele mai plăcute (la ultimul, chiar dacă vocal nu-l poate concura pe Fish a.k.a. William Derek Deck, tot restul sound-ului e „în ton” și la un nivel comparabil cu primele albume Marillion):

* Carpe Diem (France) - Circonvolutions (2015)

* Magnesis - La Dame De Braise (The Ember Lady) (2015)....„à la Ange, Genesis, early Marillion"

* Magnesis - Le Royaume D'Océanéa (2010)

* Magnesis (France) - L'Immortel Opéra (2005)

* Magnesis - Faits d'Hiver (2012)

* Arlekin (Igor Sydorenko/Ukraine) - Disguise Serenades (2014)...„early Marillion"

* T (Thomas Thielen/Germany) - Fragmentropy (2015)
* Nordic Giants (UK) - A Séance Of Dark Delusions (2015)....„post-rock"

Nu mai știu dacă tot prin site-ul de la Musea sau din altă sursă am dat și de claviaturistul François Bréant. De fapt urmărind membrii trupei Cruciferux! pe unde au trecut și muzicieni din Magma, am aflat că acesta are 2 albume despre care pot acum să spun, după câteva ascultări, că aduc foarte bine aminte de realizări ale elvețianului Partick Moraz din aceeași perioadă, melodic și prin „sound”. Am putea ușor bănui că cei 2 au folosit aceleași tipuri de instrumente sau în orice caz unele asemănătoare:
* Cruciferius! (France) - A Nice Way of Life (1970)
* François Bréant (keybs) - Sons Optiques („Optic Sounds") (1978)
* François Bréant (keybs) - Voyeur Extra-Lucide [1979]

...Și uite așa din aproape în aproape am ajuns și la blogul grecesc
http://rockasteria.blogspot.gr/
...de unde altă serie de rarități discografice de pe o plajă mai largă stilistic, încă prea puțin explorate:

* Moonrider (with Keith West) - Moonrider [1975]
* The John Dummer Blues Band - The Lost 1973 Album (2008)
* Ambergris (USA) - Ambergris (1970)
* Canterbury Glass (UK) - Sacred Scenes And Characters (1968/2007)
* P.F. Sloan (Canada) - Measure of Pleasure (1968/2006)
* Sitting Bull (Germany) - Trip Away (1971)....„west coast sound”

Uitasem revenind la PROG de albumele:
* Greg Lake & Geoff Downes - Ride the Tiger (2015)
*.Billy Sherwood - Citizen (2015)...cu mulți membrii ex-Yes și asociați.
..și noul album al cantautorului meu preferat australian de peste 20 ani, pe nedrept neglijat în media și pe piața europeană:
* Ed Kuepper - Lost Cities (2015)

....nostalgii și reveniri care-mi confirmă așteptările, îndeplinind cele 2 condiții minimale pe care eu le am de la orice album nou:
1. nu te lasă mulțumit cu doar o primă audiție, ai senzația că ți-a scăpat ceva...
2. te „împing” suficient de mult spre un „remember” cu ceva din trecutul discografic al respectivilor, fie și o compilație de tip „Best Of”.

Leslie West: „Soundcheck” (Mascot Records, 2015)

Leslie West: „Soundcheck” (Mascot Records, 2015)

Nimic nu pare provizoriu, nefinisat -cum aparent ar sugera un asemenea titlu asociat ideii de „repetiție”- pe acest nou album al chitaristului din Mountain având pe copertă imaginea unui vu-meter „retro” și nelipsitul său logo ingenios împletind inițialele L și W: 11 piese robuste cu o voce a titularului la fel de rugoasă, ca volum și amplitudine comparabilă încă și acum după 45 ani cu cea de odinioară de pe „Mississippi Queen"...cu aceleași elemente „clasice” în stilul și la standardele înalte Hard & Blues Rock din anii '70, dar și cu inserturi moderne (ex. buclele electronice din startul lui „Left By the Roadside to Die” sau chitara cu mult distors din „Here For the Party")...Cu o manieră proprie în interpretarea la voce & chitară a covers-urilor „Eleanor Rigby" și „Stand By Me"...și, nu în ultimul rând, cu câteva ajutoare de calibru cum L.W. își obișnuise fanii și înainte: Brian May din Queen (în piesa „Going Down"), Peter Frampton (în „You Are My Sunshine") și regretatul Jack Bruce (pe „Spoonful"). Această ultimă piesă -cu basistul scoțian din legendarul „power trio” Cream, dispărut în oct. 2014, foarte probabil aflat aici la ultima sa înregistrare- fiind chiar o temă clasică a acestora, pentru care trioul Mountain cu Leslie West la chitară devenea la începutul anilor '70 chiar replica americană „în oglindă” -dacă metaforic îi conferim oceanului Atlantic această ipostază- a „Cremei” britanice de peste ocean. O semnătură proprie își pune chitaristul și pe interpretarea instrumentalei teme de pe la jumătatea discului, „A Stern Warning”. 

Pe data de 22 octombrie Leslie West a împlinit rotunda vârstă de 70 ani și se știe că lucrurile nu i-au mers prea bine pe plan personal în ultimii ani: în luna iunie 2011 i s-a amputat partea de jos a piciorului drept, intervenție chirurgicală necesară a-i salva viața amenințată de diabetul de tip 2 cu care se confrunta de mult timp supraponderalul muzician poreclit „The Great Fatsby” după titlul celui de-al 2-lea său album solo din 1975. Dar din punct de vedere muzical, situația a fost una mult mai bună: pe anteriorul „Unusual Suspects” lansat în toamna aceluiași greu an 2011 și care a obținut recenzii pozitive în presă, invitații fuseseră tot muzicieni foarte cunoscuți, „suspecții neuzuali” Billy Gibbons din ZZ Top, Slash din Guns N' Roses, Joe Bonamassa, Zakk Wylde din Black Label Society și ex-Ozzy Osborne...și Steve Lukather din Toto. Iar pe următorul album „Still Climbing” (2013), și acesta în general pozitiv recenzat, Johnny Winter (între timp și el dispărut...), „guitar wonder child” Jonny Lang și Dee Snider, „frontman”-ul din Twisted Sister.

https://www.youtube.com/watch?list=PLz8ufS3KEgca6JM5agRPzTUEONjRB4mUw&v=xuVGg5hEbfQ

Marco Minnemann: „Celebration” (2015)

„Prog-Metal?, Fusion?, Funk-Rock ?...whatever”:

* Marco Minnemann: „Celebration” (Lazy Bones Recordings, 2015)

E o grozăvie, trebuie spus din start, acest nou „Celebration” după a cărui primă audiție de aproape 72 minute am avut amestecatele senzații „dulci-acrișoare” de plăcerea savurării și totodată de...îngrijorare că m-a impresionat așa mult din „prima” (fiind știut că muzicile interesante sunt de regulă cele care nu-i chiar bine să-ți placă de la început ci te invită la audiții succesive, dinadins urmărite de „combatanți” și/sau de producători, casele de discuri, etc...în care ideea e să descoperi ulterior mereu câte ceva nou). Nu știu ce-o fi celebrat aici bateristul acesta prolific, dar a făcut-o foarte bine pe toate „fronturile” și, cel mai important, cu o bogată și diversă inspirație componistică și interpretativă care nu prea te lasă cu atenția în altă parte. Fiind un album lansat pe 1 iunie de „Ziua copilului”, poate că la asta se referă titlul...sau o fi un număr mai rotund din discografie (peste 30 albume), poate aniversarea misterioasei Amina (din piesa „Amina s Birthday”) sau poate că celebrează pur-și-simplu bucuria vieții?...

La un atât de robust material muzical însă asta devine secundar pentru muzicianul complex care, născut la Hanovra în Germania și stabilit la San Diego/California, va împlini peste puțin timp, chiar în ajunul Crăciunului pe 24 decembrie, 45 ani. 

N-am să compar cu anteriorul său solo „EEPS” din toamna trecută, cum în general de procedează cu o nouă apariție, nici cu vreun album The Aristocrats unde omul nostru e „vioara întâia” și cu care a ajuns în turneul european de curând la Budapesta. Mă detașez de data asta și iau „Celebration” ca și când n-aș cunoaște nimic anterior de la autor. Și găsesc în primele 7 piese teme scurte cu riffuri metalizate, majoritatea susținute și de voce pe fundal ritmic accentuat, cu suficiente subtilități și diferențieri ca să nu plictisească, pe alocuri cu un fler amenințător tipic fundalului imaginar „film noir” („Miami”, cu ale ei reflexe „fusion” jazz-rock anii '70 de bas și clape a la Weather Report...sau „March of a Living Death”), incluzând două titluri-întrebare de provocare a unui direct „feedback”: „How Can I Help You?” și „What Have You Done?”, cântec despre cineva care a supraviețuit din comă. Frumoasa baladă „Greatest Gift in Life” parcă anunță apoi dezvoltările elaborate instrumentale din „Print Club” (aprox. 11 min.), „Ugly Sunrise” -altă baladă splendidă, cu pasaje de vibrafon și în contrast cu titlul „Răsărit urât (!) de soare”- și sincopata „Have A Great 3015”, toate în linia King Crimson-iană în care Minnemann s-a rodat cel mai bine pe aclamatul album „Levin Minnemann Rudess” și pe ultimele 2 albume ale lui Steven Wilson. O apariție feminină, Mariale Mora -unica invitată și contribuție artistică ex-Minnemann, pentru că tot restul e făcut de autor la o paletă impresionantă de instrumente, inclusiv sitarul indian- apare suav cântând în spaniolă „Everyone Like A Rainbow”, de unde începe secțiunea 3-a a albumului (una pur imaginară și exclusiv cronologică, pentru că fluența n-ar permite nici o fracturare), din nou acum cu piese relativ scurte, o decompensare, poate, a tensiunilor acumulate implicit în partea mediană cea mai complexă. Cu cinematica „Throughts Take Shape”, cu variantă la „Everyone Like...” -acum și în engleză- și cu dinamizantele „Eclipse” și „Better Place” cu injecții funk. Albumul are variante una sau două bonusuri („exclusive CD” și/sau „pre-order”). Pe „pre-comandata” 18.„After Sundown” n-o știu, dar mi-au fost super suficiente anterioarele 17 teme ca să mă conving că avem aici unul dintre...poate chiar cel mai realizat și desăvârșit album de până acum semnat de Marco Minnemann!.
Revista Echoes & Dust crede că „celebrarea” din titlu se referă la măiestria folosirii arsenalului tipic instrumental rock și metal: chitare, bas, tobe și voce, cu un accent deosebit la acest album pe claviaturi: „a surprisingly cheerful, inventive album...unpredictable, genre-hopping and complex”.

P.S.: The Aristocrats au cântat și la București în turneul de promovare a noului „Tres Caballeros”, cu schimbarea de ultim moment a locației după o promovare slabă a evenimentului...

Recomandări:

* Marco Minnemann - Orchids (2003)
* Marco Minnemann - House Wife Dog & Two Kids -2 CD- (2007)
* Marco Minnemann - A Mouth of God (2008)
* Marco Minnemann - Evil Smiles Of Beauty/Sound Of Crime -2 CD- (2012)
* Marco Minnemann - Symbolic Fox (2012)
* Marco Minnemann - EEPS (Lazy Bones Recordings, 2014) * Mike Keneally & Marco Minnemann - Evidence of Humanity (2010)
* Trey Gunn & Marco Minnemann - Modulator (2010)
* Trinity Xperiment (with guest Marco Minnemann) - Honeymoon on Mars (ESC Records, 2009)
* Levin, Minnemann, Rudess - L.M.R. (Lazy Bones Recordings, 2013)
* John Czajkowski & Marco Minnemann - West ZooOpolis (Abstract Logix, 2010)
* Alex Machacek feat. Marco Minnemann - 24 Tales (Abstract Logix, 2010)
* The (Jimmy) Pitts/(Marco) Minnemann Project (2012)
* Ephel Duath (Italy) (with Marco Minnemann) - Hemmed by Light, Shaped by Darkness (2013).... "dark experimental, death, doom & black metal, progressive rock, gothic post-punk, avant-garde jazz" 

* The Aristocrats  (Bryan Beller, Guthrie Govan & Marco Minnemann) - S/T [2011]
* The Aristocrats - Culture Clash (2013)
* The Aristocrats - Tres Caballeros (Boing!, 2015)
* The Aristocrats - Boing, We'll Do It Live! -2 CD- [2012]
* The Aristocrats - Secret Show: Live in Osaka -2 CD- (2015)
* Illegal Aliens (Marco Minnemann) – Red Alibis (1997)

* Guthrie Govan - Erotic Cakes (2006)
* Bryan Beller - View (2003)
* GPS (John Payne + Guthrie Govan) - Window To The Soul (2006)
* GPS (John Payne + Guthrie Govan) - Two Seasons: Live in Japan 2007, Vol. 2 (2013)
* Secret Space (Guthrie Govan) - II (2006)

Saga continuă: „Like Father (Frank), Like Son (Dweezil)”

Dragi zappafili, azi când genialul Frank Zappa ar fi împlinit 75 ani, detalii despre încă 2 albume de „familie” apărute recent prin care odată cu primul s-a depășit suta discografiei oficiale a maestrului!:

* Frank Zappa/ Los Angeles Philharmonic & Los Angeles Master Chorale: ”200 Motels (The Suites)” -2 CD- (2015) -live at the Walt Disney Concert Hall on 23 October 2013, directed by Esa-Pekka Salonen-

E vorba de varianta simfonico-orchestrală rearanjată a dublului set din 1971 care a fost și coloană sonoră de film, album despre care fiul Ahmet Zappa  spunea că este „al 101-lea album Frank Zappa" (la relativ scurt timp de la apariția tot anul acesta a celui de-al 100-lea album al vastului catalog F. Z.: ”Dance Me This” (Zappa Family Trust, 2015), de care m-am ocupat întro postare pe-aici)...„și ultimul cu contribuția creativă a lui Gail” (soția lui Frank, respectiv mama sa care s-a stins recent din viață pe 7 octombrie la 70 ani). „E o realizare specială din punct de vedere emoțional pentru familia mea și știu că ambii părinți de-acolo de sus de unde-au ajuns ne zâmbesc mândri de acest album”. Nimic n-a fost ales întâmplător: locul de desfășurare al concertului și orchestra participantă ne duc cu gândul mult înapoi în timp la momentul premierei variantei originale cu porțiuni din soundtrack-ul viitorului film caleidoscopic din 1971. Aceasta avusese loc anterior lansării acestuia și dublului LP, respectiv în luna mai 1970 în sala universității UCLA în interpretarea tot a Los Angeles Philharmonic Orchestra, atunci aflată sub bagheta dirijorală a cunoscutului Zubin Mehta. „Stelele s-au aliniat din nou pe scena principală de la Disney Hall" -spunea regretata Gail Zappa-, iar criticul Frank Filipetti era de părere că pentru spectatorii martori ai concertului-eveniment din 23 oct. 2013, „experiența a fost echivalentul festivalului de la Woodstock sau a primului contact cu lucrări de referință ca "West Side Story" a lui Leonard Bernstein sau "Rite of Spring" a lui Stravinsky".
Alte opinii despre suitele celor „200 Moteluri" -aceleași și totuși noi și diferite-, găsiți aici:
http://www.prnewswire.com/…/monumental-live-performance-of-…

* Dweezil Zappa: „Via Zammata' " (2015)
După 10 ani fiul cel mare a lui Frank, Dweezil -46 ani împliniți pe 5 septembrie 2015- revine cu un nou album despre care sunt toate șansele să citim în perioada urtătoare opinii critice de genul „cel mai realizat sau desăvârșit de până acum", primele semnale în acest sens apărând deja imediat după lansare. E un material „catchy", atractiv și accesibil de la prima audiție, deci fără dificultăți de asimilare, divers și colorat, dominat de multe voci, spre deosebire de anteriorul „Go With What You Know" (2006) aproape total instrumental și cu tentă mai experimentală. Acum, printre alții, îi auzim pe actorul John Malcovich (în piesa numită chiar...„Malcovich"), trioul feminin de soul Song Birds, plus fetele de diverse generații din extinsa familie Zappa, The Dweezetes, numite „5 armonii vocale", respectiv: cele 2 fiice ale lui Dweezil din primul mariaj, Zola și Ceylon, nepoata Mathilda (Plum) Doucette -fiica surorii sale Moon-, plus soția Megan și fiica acesteia din căsătoria anterioară, Mia Marsicano. Se adaugă vocilor pachetele consistente de suflători și corzi care intervin de la caz la caz în piese care sunt în majoritatea lor idei și schițe compuse în prima parte a anilor '90, cam în perioada lui „Shampoohorn" (1994), albumul înregistrat sub numele „Z" de Dweezil împreună cu fratele sau Ahmet... totusi mult diferite de orientarea „heavy" a acestuia și de vocalul teatral care împrumuta atunci parcă din stilul unui Alice Cooper sau Arthur Brown. M-am oprit la cele 2 amintite, cine dorește poate asculta, compara și găsi asocieri și cu primele sale apariții discografice din anii '80, de ex. cu „My Guitar Wants To Kill Your Mama". De remarcat sunt și cele 3 piese instrumentale unde solourile nu trec deloc neobservabile, cu spiritul lui „papa Zappa” plutind în aer. Ca și chitarist, se știe că Dweezil n-a furat „meserie" doar de la tatăl său cu care a și împărțit de altfel același model Gibson Roxy SG: acordajul corzilor la Gibson Les Paul-ul vechi din 1958 reapărut e identic cu cel al lui Jimmy Page, Fender Stratocaster-ul folosit e același ca al lui Eric Johnson, etc. Dar nu numai la chitare îl regăsim pe autor, iată paleta sa instrumentală completă așa cum apare pe CD:
"Dweezil Zappa: lead vocals, background vocals, electric guitars, fretless autotune guitar, acoustic guitars, glissentar, oud, banjo"
Detalii despre toate cele 12 piese, inclusiv la „Dragon Master" cu versurile regretatului Frank acum apărute prima dată, sunt oferite consistent direct de autor alăturat de scriptul acestui filmuleț-„trailer” de circa 15 minute, aici:

https://www.youtube.com/watch?v=TFg1Yq6tpFo

P.S.: Dweezil e surprins pe copertă făcând parcă o scamatorie, titlul fiind un calambur sau poate mai mult de-atât dacă-l comparăm cu filmul clasic din 1952 a lui Elia Kazan despre revoluționarul mexican Emiliano Zapata (interpretat de Marlon Brando). Cam mare asemănarea ca să nu fie nici o legătură între „Via Zammata'” și „Viva Zap(p)ata”, nu-i așa?”

Lubomyr Melnyk, 67

L-am „întors pe toate fețele” în ultimele săptămâni pe veteranul compozitor și pianist Lubomyr Melnyk, ucrainian de origine născut la Munchen din părinți imigranți și stabilit la Winnipeg/Canada, ulterior și în Suedia. Împlinește pe 20 dec. 67 ani și nu e nimeni altul decât inventatorul și perfecționistul continuu al tehnicii de interpretare în viteză explicată în detalii întrun studiu publicat numit „The Art of Continuous Music” sau „Piano Music in the Continuous Mode”, tehnică pusă în practică în lucrări proprii la pian solo cu pedală sau la 2 piane, cu recordurile din anii '80 atestate în Suedia de 19,5 note/secundă cu fiecare mână (!) și între 13 și 14 note/sec executate timp de o oră întreagă (!!). Cu toate astea Melnyk rămâne controversat cu cascadele sale de arpegii rapide care sunt lăudate de unii și criticate de alții -mai ales în Europa- având multe elemente în comun ca stil cu minimalismul american (LaMonte Young, Terry Riley, Steve Reich, Philip Glass). Cu astfel de critici și detractori vehemenți, dar poate și pentru că el însuși nu a dorit altfel, efectul a fost că expunerea sa mediatică a rămas în ciuda unicității și originalității destul de redusă, deși artistul este foarte prolific în ultima perioadă după un destul de accentuat hiatus în cele 2 decade anterioare. Și pentru că n-am găsit date că ar fi fost vreodată în concert în România, l-am focalizat cu-atât mai atent, în special cu albumele de după 2010, unele cu materiale mai vechi reeditate și autoproduse...și pe care vi le recomand aici cronologic și nediferențiat, nu înainte de a adăuga și o analogie muzicală stilistică...neamericană, cu clasicul impresionist Éric Satie ale cărui Gymnopédies Melnyk le-a cunoscut, îndrăgit și asimilat în anii de rezidență franceză la Paris:

* Lubomyr Melnyk - The Self-Luminous Way [2011]
* Lubomyr Melnyk – The Voice Of Trees -Music For 3 Tubas And 2 Pianos- (1983/Hinterzimmer, Switzerland, 2011)...album creat pentru compania de dans Kilina Cremona din Lyon/Franța.
* Lubomyr Melnyk - Corollaries (2013)
* James Blackshaw & Lubomyr Melnyk - The Watchers (2013)....colaborare cu chitaristul experimentalist.
* Lubomyr Melnyk - Three Solo Pieces (Unseen Worlds, 2013)
* Lubomyr Melnyk - Windmills (2014)
* Lubomyr Melnyk - Evertina -EP- (Erased Tapes, 2014)
* Lubomyr Melnyk - Rivers and Streams (Erased Tapes, 2015)
* Lubomyr Melnyk - Piano Music -Selections of Continuous Music for Piano- (Self-released, 2015) (compilație)

Despre lungul „zbor” al lui David "Kubie" Kubinec...

„Am zburat cu avionul companiei aeriene Mainhorse, (ca) bărbat și băiat!” (David „Kubie” Kubinec)

Metaforic, e vorba de un „zbor” artistic prolific a unui artist prea puțin cunoscut care a traversat decadele anilor '60, '70 și '80 printre pionierii Beat (faza „British Boom Invasion”), trecând prin mai toate subgenurile în „trend” ale perioadei: Glam Rock, Psychedelic Pop, Melodic Soft, Hard și Prog Rock, cu scurte stagii în Ska și New Wave. O descoperire recentă de-a mea datorată amicului Horațiu Cădariu din Satu Mare, mai atent ca mine la ce se ascundea de fapt în spatele debutului lui Patrick Moraz/Mainhorse. Oricum, mai nimic din ceea ce veți afla mai jos despre albumului principal al postării și chiar despre artizanul său nu era cunoscut înainte de anii 2006-2007 (!)
E vorba de un muzician cu originile familiei ex-yugoslave așa cum îl trădează și numele și care s-a făcut cunoscut la mijlocul anilor '60 la Birmingham/UK, după o scurtă apariție la orgă în Johnny Kidd & The Pirates și cu cea mai valoroasă contribuție muzicală a sa devenită cunoscută, cum spuneam, abia la 37-38 de ani (!) de la înregistrările originale din Elveția în anii 1969-1970 unde respectivul ajungea surmenat după eforturile de circa 4 ani, cu cântări de 5 ore pe noapte 7 zile din 7 la clape în trupa Pieces Of Mind în Germania, respectiv în U.K. la Birmingham ca organist cu The World of Oz -„Oz” fiind porecla liderului vocalist/chitarist Christopher Robin Evans (numele real: Trevor Beacham). În „țara cantoanelor” îl regăsim ca nou ales al claviaturistului Patrick Moraz la voce pentru formula sa elvețiană, pe sus-numitul David Kubinec -poreclit la rândul său „Kubie” mai mult ca sigur pentru o pronunție mai ușoară și care să evite totodată greșeala lui [„kubinek”] în loc de corectul conform regulilor slavone [„kubineț”], mai ales după succesul „million seller” pe single al piesei sale „The Muffin Man” cu Oz. Planurile erau frumoase, doar că, în condițiile de supraefort amintite înainte la un moment dat omul face un infarct și se trezește, fără să știe cum a ajuns acolo (?!) întrun spital din Geneva. Mai târziu se află că atacul de inimă a avut loc la vila unde era găzduit de milionarul olandez Sam Miesegaes, cel care după un repaus de 2 săptămâni al convalescentului eliberat cu mari interdicții din partea medicilor, îi plătește acestuia aflat în imposibilitatea de a-și relua locul în trupă și finaliza discul, avionul până în Anglia. E vorba de același olandez bogat care ulterior va finanța consistent perioada de început a carierei trupei Supertramp...iar legat de întoarcerea în Anglia a lui David, probabil e vorba (și) de zborul fortuit sugerat de avionul pictat de pe coperta albumului care mi-a inspirat și titlul postării.




Episodul în sine al recrutării lui David după un anunț dat de Moraz în revista Melody Maker, după ce a închiriat pentru 2 zile un studio, e unul de poveste: la tobe e ales simplu în prima zi Bryson Graham (17 ani), dar a 2-a zi, pentru postul de vocalist, dintre mai mulți pretendenți, rămân în finală 2, omul nostru și J.W. Hodkinson, viitorul vocalist din grupul de jazz-rock IF („band” britanic de mare calibru și originalitate de care m-am ocupat într-una dintre primele postări de pe acest blog). Cum nu-i putea diferenția nicicum, Moraz le dă partitura de la piesa „Pale Sky” compusă deja și le cere să scrie fiecare versurile în max.10 minute. „Kubie” o face mai bine și foarte repede în mai puțin de 180 secunde (!) și astfel, este alesul. Tot el are ideea rebotezăriii trupei ca „Mainhorse Airline”, cu acceptul finanțatorului olandez, după ce inițial Patrick Moraz o numise Integral Aim. Dar în noua situație survenită cu unul dintre principalii factori plecat, înregistrările de studio rămân neprelucrate tehnic, fiind făcute pe un singur magnetofon Revox și folosindu-se un mixer fără mai multe intrări de microfoane, cu acea senzație rezultată de „live” care îl nemulțumește pe Moraz...Iar prin plecarea și a chitaristului francez Auguste De Antoni, liderul elvețian îi înlocuiește pe cei 2 cu unicul Peter Lockett (gtr & voc) schimbarea devenind și mai mare: inovativul proiect de Free Jazz, Rock Psihedelic și Fusion clasic, inițial gândit ca o punte-surpriză între Underground și Rock Progresiv al trupei care concertase deja în deschidere pentru Free, Humble Pie, Canned Heat sau Supertramp...se poate presupune, privind retrospectiv, că ar fi avut un alt impact cu un album de studio lansat cum se dorea inițial. Acesta va întârzia peste 1 an și când se întâmplă până la urmă, devene mult schimbat, rezultând în 1971 oficialul (Patrick Moraz's) „Mainhorse”, cu Moraz singur la „timonă” și cu contribuțiile lui „Kubie” -foarte consistente pe „Airline”- mult diminuate...„Calul principal” ajunge așadar întro formă contractată „neaeriană” , dar, fără a fi un material discografic de neglijat, apare fără o voce marcantă, versurile și informațiile sunt laconice, promovarea nu cea mai inspirată...în plus, lipsindu-i și o poveste consistentă în spate (booklet cu mai multe infos, poze, etc), n-are succes comercial și va rămâne în anale (și) ca album solo de debut Patrick Moraz cu recenzii mai degrabă modeste și moderate. Iar ca efect trupa se desființează nu mult timp după lansarea LP-ului, Moraz ajunge cum se cunoaște la Refugee, are albume solo superbe (mai ales primele 2) și vreo 15 ani va cânta apoi la clape în The Moody Blues.
David „Kubie" Kubinec se reface, pendulează între UK, Olanda, Germania și Yugoslavia și scoate albume în stilul Glam Pop-Rock cu The Rats (sau Kubie and The Rats) apoi în 1978 primul material solo cu un Hard Rock simplu și direct care nu „sparge gura târgului” deși se bucură de prezența unor Chris Spedding (chitară) și John Cale din Velvet Underground (producător). Dar îl gâștigă și mai mult ca fan pe Rick Davies din Supertramp, oricum impresionat „à la long” mai ales de compozitorul „Kubie" până într-atât încât în 1997 albumul Supertramp va avea un titlul identic cu cel de debut solo a lui D („K”) K: „Some Things Never Change”...

Site-ul american AllMusic (Guide) pare singura sursă care indică existența și a unui al 2-lea album solo, „Emotional Iron”, cu informații suspect de puține:
http://www.allmusic.com/album/release/emotional-iron-mr0003212070

Kubinec prin 1979 vine undeva în fosta Yugoslavie la fata sa Emily (unde mai fusese și prin 1971 ca D.J.), are prin 1981-82 o colaborare cu trupa Stijene (aport vizibil pe una dintre coperțile interioare la „The Geneva Tapes”...dar nespecificat de site-ul „www.discogs.com” la albumul din „Recomandări”) și rămâne mai mulți ani în zonă până la războiul fratricid sârbo-croat când se zvonește chiar că ar fi căzut victima unui schimb de focuri între beligeranți (!). Zvonul n-a fost vreodată confirmat, a mai fost încă unul cum că ar fi grav bolnav, cum scrie și pe „back cover”-ul de la „Geneva Tapes...:„ Cancer: All stop. 1992” (asta după capitolul „înregistrări în anii '80, fără management și fără noroc”). Fără nicio altă apariție de-a sa în public sau vreo lansare muzicală cu ceva nou înregistrat de atunci încoace, nici infirmarea acestor zvonuri nu s-a putut susține...Ceea ce este cert e însă că popularitatea sa a crescut progresiv, mai ales în Anglia și Germania unde se poate vorbi de o adevărată atracție de cult, odată cu reeditările albumelor pe CDs/LPs pe unde-a cântat, unele păstrate pe benzile sale personale (vezi mai jos recomadările). Pus la punct tehnic datorită noilor tehnologii în 2007 apare și „The Geneva Tapes 1969-1970”, cu contribuția echilibrată și complementară a ambilor creatori Kubinec și Moraz, fiind considerat nu doar net superior lui Patrick Moraz/„Mainhorse” ci chiar de nivelul unor mari albume ale stilului progresiv timpuriu, pe care pe multe le-a și precedat. Criticii au făcut asocieri de la piesă la piesă cu Small Faces, cu perioadele timpurii Deep Purple și Procol Harum...sau cu la fel de meteoricii americani Kaleidoscope, The Electric Prunes, The Amboy Dukes sau The Blues Magoos, posibil trupe cunoscute de David și furnizoare de inspirație cu ce aveau acestea deja lansat. Motive pentru care albumul a fost reeditat și ca LP pe format vinil odată cu „revival”-ul formatului analogic, de casa franceză Verne Records, anul trecut în 2014.
Un alt site americano-canadian, cel care scria de boala lui Kubinec, dă speranțe că s-ar putea să mai apară în curând și alte materiale recondiționate din ce-ar fi păstrat pe benzi artistul retras probabil din motive de sănătate:
http://www.gonzomultimedia.com/artists/6444/David%20Kubinec%20and%20Rats

În 2009 artistul dă un interviu reporterului de la Voiceprint via YouTube, ceea ce infirmă zvonurile pesimiste în legătură cu el, cel puțin până în acel moment: 
https://www.youtube.com/watch?v=_kjFQlkxskg

Sunt lesne de sesizat diferențele de piese, variantele titlurilor comune și duratele diferite -dincolo de componențe- de pe cele 2 albume de comparat, mult mai detaliate la „noul”:

David Kubinec's „Mainhorse Airline”: „The Geneva Tapes 1969-1970” (CD Ork Records/UK, 2007)

1. Overture and Beginners   3:36
2. Blunt Needles    6:28
3. The Passing Years    3:28
4. Make It the Way You Are    5:01
5. Pale Sky    6:54
6. What the Government Can Do for You    4:26
7. The Daybreak of Eternity   4:11
8. Directions for Use    4:18
9. A Very Small Child    4:29
10. God Can Fix Anything    11:27

- Bass – Jean Ristori
- Drums – Bryson Graham
- Guitar – Auguste De Antoni
- Keyboards – Patrick Moraz
- Lead Vocals – David Kubinec

Patrick Moraz/„Mainhorse” (Polydor, 1971)

1. Introduction  (5:04)
2. Passing Years  (3:51)
3. Such A Beautiful Day  (4:39)
4. Pale Sky  (9:09)
5. Basia  (5:27)
6. More Tea Vicar  (10:11)
7. God  (0:17)

- Patrick Moraz (keyboards)
- David Kubinec (vocals)
- Bryson Graham (drums)
- Jean Ristori (bass, cello)
- Auguste De Antoni (guitar)

Recomandări:
* The World of Oz (Christopher Robin Evans/real name: Trevor Beacham) - Self Titled (1969, Remastered 2006)....include "Muffin Man" (David Kubinec)
* Kubie and The Rats (Olanda/Germania) - Day of the Madman (1973)
* The Rats (UK) - First Long Player Record (1974)
* The Rats (UK) - Second Long Player Record (1974)
* David Kubinec - Some Things Never Change (1978)
* Stijene (Yugoslavia) - Jedanaest I Petnaest (1982)
* Patrick Moraz - The Story of ”I” (1976)
* Patrick Moraz - Out in the Sun (1977)

O „perlă rară”: Perry Leopold

Cele mai multe dintre cele 200 exemplare ale LPului „Experiment In Metaphysics” presate chiar de autor, au fost împărțite gratuit de același curioșilor la un colț de stradă din Philadelphia întro după-amiază de august a lui 1970. Fusese înregistrat la subsolul unui magazin de reparat încălțăminte întrun interval de 5 ore, Perry Leopold acompaniindu-și vocea doar cu chitara. Inexplicabil, fără nicio publicitate, copii și bootlegs-uri ale albumului s-au răspândit prin lume așa încât azi originalul LP în stare rezonabilă ca sunet și copertă a ajuns să fie considerat azi una dintre cele mai rare și râvnite artefacte din era hippy și vândut între colecționari la preț ce urcă spre 100 euro (!) 

Motivul principal e valoarea muzicii, un folk progresiv de pionierat, frumos și fluent „țesut” melodic și solid susținut de texte criptic-inteligente și vizionare. Fața A „Kommercial” -subintitulată „SMOKE”- include 4 piese distincte, în timp ce reversa B numită „Acid-Folk” -„Drop”-, 3 mini-suite inclusiv finalul magnum opus, „The U.S.S. Commercial”. 

Tehnologiile avansate de azi au permis nu doar remasterizarea de calitate de pe o astfel de copie analogică ci și recuperarea a încă 3 piese de nivelul standardelor titularelor, pe care casa de discuri Gear Fab le-a adăugat ca bonusuri pe editarea din 1998, pentru prima dată pe CD, a albumului. Despre stil, numele feței B „Acid-Folk” s-a dovedit mai mult decât vizionar, printre primele care a folosit acest termen, un „proto-gothic” cu voce fragilă și chitară acustică agresivă la cântece de o imagerie întunecată, claustrofobică și bântuitoare, adăugând și oferind nuanțe în plus descrierii, S-au făcut și alte comparații și analogii, s-a măsurat pe cât e posibil asta gradul de psihedelism și s-a spus că cele 10 piese depășesc din acest punct de vedere „Sargent Pepper s Lonely Club Hearts Band” a Beatles-șilor, iar vocalistul Leopold a fost urcat la rangul unor Tim Hardin, Tim Buckley, John Fahey,  sau Phil Ochs (ca să mă limitez la americani...pentru că și dincoace de ocean s-ar putea găsi lesne analogii cu Nick Drake -mai ales pentru albumul nr. 2, vezi mai jos-, Bert Jansch, John Renbourn, chiar Donovan)

 A. „Kommercial” 

     „SMOKE”

1. Absurd Paranoid

2. Cold in Philadelphia

3. And Then, the Snow Came

4. 35th of May

        B. „Acid-Folk” 

         „DROP”

5. Experiment in Metaphysics

6. When You're Gone (Everything Goes)

7. U.S.S. Commercial

8. Jets They Roar [bonus]

9. Prophesy [bonus]

10. Dawning of Creation [bonus]

The Personnel:

Perry Leopold - Guitars, Vocals

 

 

....Povestea nu e cu nimic mai puțin interesantă în ceea ce privește albumul nr. 2, care a fost doar înregistrat în 1973 dar, spre deosebire de debut, n-a fost niciodată editat până în 2009, cu un remake în 2015. Dimpotrivă, acum apar sub semnătura autorului orchestrațiile complexe și ample și aranjamentele sofisticate, influențe clasice -Stravinsky, Debussy, Beethoven- și exotice indiene în compoziții, plus aportul celor 12 muzicieni acompaniatori pe care cu modestie autorul îi include la capitolul ...”with a little help from”...O colecție de imnuri, rugăciuni și litanii care sunt convingătoare și individual, dar trebuie luate mai ales ca un tot unitar. Iar mesajul, nu mai puțin profund și enigmatic, pornind de la titlu: ”Christian & Lucifer”, e un fel de Yin & Yang, dualismul clasic chinezesc al contrariilor. O lume în imaginarul colectiv în care coexistă atât Grădinile Raiului cât și Apocalipsa...și din care noi oamenii muritori de rând, fie că credem în asta sau nu, avem puterea alegerii. Vă las să descoperiți singuri în textul însoțitor explicațiile lui Perry Leopold universal valabile la multitudinea de situații când auzim sau folosim expresia ”Oh my God/Vai, Doamne”...plus alte câteva dovezi etalate literar ale profundei sale introspecții în esența condiției umane, transpuse întro muzică de esență Prog-Psychedelic-Acid-Folk acustic, un stil eclectic care la momentul înregistrărilor nu și-a mai găsit loc între subgenurile acaparatoare care dominau piața muzicală: Disco. Glitter Rock, apoi Punk și New-Wave.... 

Fără a putea deține benzile master de la acest album, Leopold a concertat după 1973 în deschidere câțiva ani pentru mulți artiști printre care Janis Ian, Hall & Oates, Tom Waits, Jerry Garcia, Firefall sau Supertramp, apărând în cafenele sau cu mini-concerte în campusuri studențești. 

„Tandrețea” de la 70 de ani a lui J.D. Souther

Vârsta rotundă împlinită de venerabilii cu merite marcante ai rockului ar fi un motiv suficient ca ei să merite un mini-portret...cu-atât mai mult dacă respectivii au fost neglijați de mass media și o dată în plus dacă respectiva aniversare mai este însoțită și de lansarea unui nou album (semn nu doar de creativitate și și de auto-respect)! Acesată tripletă de motive operează în cazul cantautorului și actorului John David Souther din Detroit/Michigan, alias J.D. Souther sau JD Souther (cum apare numele său pe diversele albume), prilejuită de cei 70 ani împliniți pe 2 noiembrie și precedată de lansarea lui „Tenderness” la Sony Masterworks după vreo 8 ani de hiatus componistic „întrerupt” în 2013 -deci abia la 68 de ani- când lui Souther i s-a făcut și lui târziu un loc în „Songwriters Hall of Fame”...
Melomanii nostalgici după acea sensibilitate și muzicalitate „old school” tipică anilor '70 sunt cei mai vizați de acest „vintage soft-pop sound”, mai precis fanii The Eagles, Christopher Cross, James Taylor, Dan Fogelberg -ca să enumăr chiar o bună parte dintre colaboratorii săi-, dacă nu-i cunosc deja (dintre) albumele solo sau cele 2 materiale în formula de super grup country-rock Souther Hillman Furay Band. Nu-mi pot însă închipui că mai sunt melomani de 40-45+ ani în Ro care să nu știe „Best of My Love, Victim of Love, New Kid in Town, Heartache Tonight, The Sad Cafe” sau „How Long”, piese clasice The Eagles la care J.D. a fost coautor (ultima din serie, aparținându-i în exclusivitate, apare pe albumul de debut din 1972, vezi recomandările). Ați văzut? De multe ori pe unii muzicieni -mai ales compozitori- îi știm indirect prin vocile altora, deși poate nu i-am văzut sau poate chiar n-am auzit de ei niciodată...iar JD Souther, preferatul lui Sir Paul McCartney (!) cum zicea acesta odată (ca și despre Randy Newman), ar fi meritat o soartă mai bună până acum, având destule albume solo notabile din care am ales pentru această postare acesta nou plus încă 4 titluri.
Noua repriză de „Tandrețe” ne oferă în prezent șansa recuperărilor, fie și măcar parțial, prin cele 9 compoziții noi și personale, exceptând 2 care-l au coautor pe basistul, aranjorul și producătorul Larry Klein, ex-soțul lui Joni Mitchell și actualul partener de viață al cântăreței braziliene Luciana Souza. Dean Parks (gtr), Till Bronner (tr), Billy Childs (p-no), Lizz Wright (backround voc) și Jeff Coffin (s-sax) se numără printre celelalte ajutoare notabile care urcă nivelul albumului vocalistului chitarist, orientarea „jazzy” fiind anticipată de revenirea sa din 2008 și de „Natural History”, album din 2011 care a inclus noi versiuni la piese vechi și o compoziție a fostei sale prietene pentru o perioadă, cunoscuta Linda Ronstadt (Stevie Nicks din Fleetwood Mac și regretata Judee Sill fiind celelalte două scurte „love affairs”).
Mulțumiri speciale amicului Adrian Găvruș din Satu-Mare care a semnalat pe Facebook pe pagina Nostalgic Club despre această apariție focalizând pe subestimatul autor. 

Recomandări:

John David Souther - S/T (1972) (cu Ry Cooder)

John David Souther - Black Rose (1976)

J.D. Souther - You're Only Lonely (1979)

Longbranch Pennywhistle (Glenn Frey & John David Souther) - S/T (1969)

The Souther Hillman Furay Band (1974)

The Souther Hillman Furay Band  - Trouble in Paradise (1975)