Dacă am privi istoria grupului scoțian Stone The Crows doar prin prisma carierei despoticului regretat producător și co-manager Peter Grant -fost jucător de wrestling (!) și actor care a și dat acest nume botezându-i pe foștii Kinning Park Ramblers, respectiv Power cu o variantă anglo-australiană a expresiei-excamație de șoc sau surpriză "the hell with it"- am putea considera cazul S.T.C drept o experiență mai degrabă eșuată decât un succes, comparativ cu Bad Company și mai ales cu legendarii Led Zeppelin, pe care același Grant i-a manageriat, inclusiv ca și co-proprietar la Swan Song Records. Pierderea timpurie a 2 membrii de bază, basistul/vocalist Jim Dewar plecat la grupul lui Robin Trower după 2 albume...și mai ales chitaristul fondator Les(lie) Harvey (fratele ”senzaționalului” Alex) electrocutat mortal pe scenă la Swansea în 1972, avea să scurteze și mai mult cariera și-așa nu prea lungă de doar circa 5 ani și 4 albume a grupului. Care grup a mai fost acuzat de unii cronicari și că ”sună” mult mai bine ”live” decât în studio și că nu are compoziții cu forță propulsatoare pe discuri singles pentru promovarea albumelor, altfel mai toate cu recenzii favorabile la critici...
Cam la acestea s-ar limita minusurile și de aici ar trebui să înceapă enumerarea calităților, elementelor pozitive și motivelor pentru care trupa asta chiar a însemnat un capitol solid în evoluția blues-rockului britanic și nu numai. Idiomul ”Artists that deserve wider recognition/ Artiști care merită o recunoaștere mai largă” inițiat de critici buni cunoscători în reviste și promovat de case de discuri serioase se potrivește și trupei și cu-atât mai mult principalilor componenți, pe nedrept uitați sau neglijați...Asta este și cheia în care trebuie să citiți această postare, ca un omagiu adus celei care pe data de 12 ianuarie curent a împlinit 70 de ani.
Joncțiunea artistică intermediată de Alex pentru fratele său cu talentata Margaret ”Maggie” Bell (pentru tabloide continuată amoros de cei doi și în afara scenei) fusese elementul principal componistic și interpretativ în grupul bazat și pe încă o voce bună -aceea a lui Jim Dewar- , pe o secție ritmică școlită de maestrul John Mayall și pe co-producătorul canadian Mark London făcând pereche cu Peter Grant. Era cazul deci cu aceste atuuri din start ca ”Working class, progressive soul band”-ul -cum îl descrie stilistic Peter Kurz de la AllMusic (Guide)- să iasă din puburile scoțiene pentru a se face cunoscut unor audiențe mai largi, mai ales cu așa o atracție principală: o vocalistă care amintea atât de bine de Janis Joplin!. Într-adevăr vocea lui Maggie (timbrul, ambitusul, gama registrului, etc) și ardoarea transmiterii emoției se lăsau bine comparate cu cele ale ”perlei” de peste ocean, chiar depășind-o pe Candy Givens din Zephyr-ul lui Tommy Bolin...doar că asta poate fi cu două tăișuri când termenul de comparație sunt artiștii de geniu considerați bine argumentat ”inimitabili” și ”inegalabili”, cum e cazul aici sau cum s-a întâmplat de atâtea ori cu chitariștii ”epigoni” ai lui Jimi Hendrix (printre care chiar și mai sus amintitul Robin Trower). Oricum, Maggie Bell dincolo de asta a fost aleasă ”vocalista anului” în U.K. la începutul anilor '70 și s-a aflat în anturajul mai multor muzicieni celebrii de-a lungul timpului, și înainte și după cele 2 importante albume solo.
Din nou îmi revine în memorie arhiva de CDuri de la ex-Radio Analog unde printre multe altele s-au aflat vreo 5 ani și acestea, coperțile speculând în general pe ideea sperietorii de ciori la care face trimitere numele trupei:
.jpg)
Același cuplu de producători este alături de Maggie și pe albumele ei ”Queen Of The Night” (1974) și ”Suicide Sal” (1975), ambele cu recenzii favorabile și care-i cimentează reputația de ”muzician al muzicienilor” în breaslă, al 2-lea fiind un tribut adus răposatei ei mătuși...Piese originale împletite cu covers-uri alternează pe ambele materiale pe care apar printre alți invitați Jimmy Page și Steve Gadd.
back%2Binside.jpg)
book%2Bface.jpg)
Trebuie amintit că anterior acestor albume solo vocalista mai înregistrase alte 2 materiale supervizate separat de 2 producători americani cu același prenume Felix: Pappalardi (exact, basistul din Mountain!) și respectiv Cavaliere (din The Young Rascals)...care însă n-au fost lansate niciodată (?!). Primii colaboratori cunoscuți ai lui Maggie fuseseră Long John Baldry, Zoot Money și Rod Stewart, cu ultimul făcând un duo vocal cu totul special în piesa-titlu a albumului acestuia super lăudat ”Every Picture Tells A Story” din 1971 pe care este creditată cu ”vocal abrasives” sub numele Maggie ”Mateus Rosé” Bell: o glumă făcută se pare la beție de celebrul vocalist de-atunci din The Faces, invitata sa neconsumând niciodată din vinul portughez respectiv, ceea ce cu siguranță nu se putea spune despre Rod Stewart...
Lunga listă a muzicienilor în anturajul cărora a intrat, cu care a colaborat și pe care i-a influențat Maggie Bell e încheiată de chitaristul Clem Clempson de la Colosseum pe al cărui recent album din 2013 ”In The Public Interest” apare invitată pe 2 piese...și așa am aflat și eu prin ricoșeu și cu ceva ”delay” despre noul album Colosseum 2014, probabil subiectul unei postări ulterioare separate. De la mine, pentru prezența și pe ”Banana Moon” (1971) a lui Daevid Allen, Maggie primește oricum o bulină în plus.
Vă invit să-i descoperiți pe cei deja amintiți aici (minus Clempson) și pe mulți alții întrun excepțional interviu pe care în 2009, la 65 ani, vocalista l-a acordat jurnalistului Ryan Sparks, ea rememorând toate etapele vieții și carierei. Despre cum ea, reprezentanta lui ”old school blues” încerca să se adapteze noilor trenduri și generațiilor Madonnei, despre rezidența de peste 20 de ani din Olanda sau de ce îl admiră atât de mult pe canadianul Bryan Adams, aflați de aici:
”Born To Sing The Blues”, – An Interview with Maggie Bell from Stone The Crows
”http://www.angelair.co.uk/maggie_bell_interview.htm”
Alte recomandări:
James Dewar (Stone The Crows, Robin Trower): ”Stumbledown Romancer” (1970)
Maggie Bell, colaborări:
Brian Joseph Friel: ”S/T” (1973)
Brian Joseph Friel: ”Arrivederci Ardrossan” (1975)
Aici, un extras video din ”progressive-blues-rock”-ul trupei din 1970, punctat pe YouTube foarte elocvent și concis de unul dintre ”comments”-uri, referitor la vocalistă: ”Scotland's answer to Janis”:
.jpg)
.jpg)
.jpg)