** Câteva albume ale grupului Premiata Forneria Marconi (P.F.M.) sunt la mine în vizor ca să-i aducem aici măcar o dată pe acest blog pe italienii din elita prog-rockului anilor '70 descoperiți întrun turneu de celebrul trio Emerson, Lake & Palmer și propulsați de casa de discuri a acestora Manticore Records prin care au devenit cunoscuți și în afara peninsulei. Sunt LPuri remarcate și la ”Metronomul” lui Cornel Chiriac/Radu Teodor la Europa Liberă, dar și pe care micul grup reșițean de melomani din anii '80 le-au avut pe câteva în original (eu făcându-mi copii pe practicile casete audio). De la debutul ”Storia Di Un Minuto” (1972) până la ”Jet Lag” (1977), oricare dintre respectivele 5 albume ar merita recenzate, cu un mic atu poate în favoarea celor două cu versiuni și în limba engleză: ”Per Un Amico”/”Photos Of Ghosts” (1973), respectiv ”L 'Isola di Niente”/”The World Became The World” (1974). Mai amân așadar să amintesc despre balade frumoase cum sunt convins că au fost și inspiratoarele lor, ”Dolcissima Maria” sau suita ”Dove...Quando...” cu a ei imaginară și serafică Principessa Serena, pentru a focaliza pe o ”principessa reale” descoperită de mine recent întrun alt grup italian aparent meteoric, Saint Just, moment al mișcării ”Power”, nou apărutul ferment muzical din Napoli. ”Urmele” muzicale lăsate sunt 2 albume din anii 1973 și 1974, plus unul de revenire sub titulatura Saint Just Again din 2011 și respectiv, cariera solo cel puțin interesantă a fondatoarei, vocalista Jenny (Jane) Sorrenti. Cu totul separat atingem tot acum și aici și pe cea a fratelui ei mai cunoscut, Alan Sorrenti.
Impulsul formării trupei cu numele inspirat de unul dintre oamenii temuți ai lui Robespierre din Revoluția Franceză se spune că a venit ca ecou al succesului repurtat de albumul și turneul de promovare italian al englezilor Van der Graaf Generator și ”Pawn Hearts” din 1972. O adevărată explozie de trupe apărute în peninsulă a urmat, precum Banco del Mutuo Soccorso, Il Balletto di Bronzo, Le Orme, Quella Vecchia Locanda, Metamorfosi, Museo Rosenbach. Il Rovescio della Medaglia, Alusa Fallax, Alphataurus, etc.... dintro scenă de care se ocupă pe larg și Costin Grigoraș în trilogia ”Fața văzută și nevăzută a muzicii”, în vol 2 la pag. 680 apărând și respectivii Saint Just. Analogia pe care o voi face eu între vocea lui Jenny nu e cu Jacqui McShee din Pentangle (cum amintește Wikipedia italiană), nici cu Maddy Prior, Sandy Denny sau Kate Bush (cum argumentat observă Costin Grigoraș). Aș zice că alături de Fairport Convention sau Clannad sound-ul general Saint Just ar fi și mai pregnant asociat pe primele albume prog-rock-ului simfonic mai puțin tradiționalist celtic dar mai academic al trupei Renaissance...respectiv ca voce feminină Jenny amintind de ceea ce la englezi însemna Annie Haslam. Este foarte adevărat că vorbim de o vocalistă cu tatăl italian -în copilăria napoletană ea fiind apelată și cu prenumele Gianna (!)- dar mama sa e de origine galeză, ceea ce a contat întro oarecare măsură în unele compoziții și se va consolida pe unele albume solo de mai târziu, mai ales pe ”Medieval Zone” (2002) care o aseamănă mult cu Loreena McKennitt. Dar deocamdată avem aici pe debutul auto-intitulat ”Saint Just” (1973) o paletă eclectică cu pasaje ”jazzy” de pian și suflători în piese ca ”Il Risveglio” sau ”Una Bambina” (aceasta amintind de ”Can You Understand” a lui Renaissance, cu o chitară Mike Oldfield-iană întrun pasaj central), dueluri vocale Jenny-Tony Esposito (drums) sau voce-sax (Robert Fix)...analogiile cu Renaissance continuând chiar până spre partea finală de la piesa bucolic numită ”Tristul poet al Curții”. Cred că am enumerat suficiente...”Dolci Momenti” (titlul piesei nr.3) de pe acest album ca să fi meritat să-l aleg pentru comentarii și o scurtă descriere, inclusiv prin finalul...”cucului”, numele trupei/piesei ”Saint Just” cântată de Jenny/Jane/Gianna în limba franceză și care și prin text elimină definitiv supoziția că numele trupei ar fi putut fi inspirat, omițând cratima, de vreunul dintre sfinții biblici.
”Suspiro” s-a numit albumul solo de debut Jenny Sorrenti din 1976 considerat de critici ”cosmopolitan pop”, urmându-și apoi cariera cu sincope în care compune muzici pentru teatru, călătorie, operă, muzică medievală și activează ca profesoară de canto...lungul hiatus discografic aducând-o în 2011 la circa 38 de ani de la ”La Casa del Lago” (1974) în postura de reformare a unui împrospătat Saint Just Again pentru albumul ”Prog Explosion”...și care la prima audiție, mi-a lăsat senzația de ”deja-vu”.
** Cei care-l cunosc pe Alan Sorrenti doar din faza disco-pop de prin 1978 din postura de legitimat ”mainstream music star” după locul 4 pe care s-a clasat la Eurovisionul din 1980 cu "Non so che darei", cu greu pot bănui cariera sa de până atunci. Foarte puține surse îi dau în primul rând pe cei doi frate și soră -de ex. site-ul lui Jenny omite asta (!)- și din câte mi-am dat seama citind mai multe surse, n-au cântat niciodată împreună...cu toate similitudinile: nu au niciun album ”live”, au avut hiatusuri de activitate, ambii au avut invitați marcanți pe primele albume scoase la aceeași casă Harvest, ambii au câte un album auto-intitulat, stilul incipient a fost relativ apropiat. Alan, mai cameleonic și ceva mai constant, se va plia pe trendurile bănoase de moment, nu însă de la debutul cu ”Aria” (1972), album foarte mult influențat de Peter Hammill/Van Der Graaf...inclusiv pe tema-titlu, întreaga fața A, o suită prog-rock psihedelic-alienantă pe care apare invitat la vioară cu un solo consistent și tipic ”fusion” Jean-Luc Ponty. Următoarele 2 albume sunt în descreștere valorică, mie amintindu-mi de data asta mai mult de bardul prog-folk și co-național de-al său Angelo Branduardi: ”Come un Vecchio Incensiere All'Alba di un Villaggio Deserto” (1973) -cu suita-titlu pe întreaga față B, comparabilă cu similara de pe ”Aria” -și un simplu LP apoi numit ”Alan Sorrenti” (1974) considerat de ”trecere” spre perioada mult mai comercială.
Printre invitații de vază de pe cel de-al 2-lea album, îi regăsiți printre ”creditați” pe Dave Jackson de la Van Der Graaf... și pe Francis Monkman din Curved Air, Sky, etc
Alan Sorrenti: ”Come Un Vecchio Incensiere All'alba Di Un Villaggio Deserto”
Label: Harvest – 3C 064-17878
Format: Vinyl, LP, Album
Country: Italy
Released: 1973
Tracklist:
A1 Angelo
Contrabass – Ron Mathienson
Percussion – Antonio Esposito
Piano – Mario D'Amora
Synthesizer [Vcs3] – Francis Monkman
Violin – Toni Marcus
Vocals, Acoustic Guitar – Alan Sorrenti 4:26
A2 Serenesse
Contrabass – Ron Mathienson
Drums – Antonio Esposito
Flute – Dave Jackson*
Violin – Toni Marcus
Vocals, Acoustic Guitar – Alan Sorrenti 3:50
A3 Una Luce Si Accende
Cymbal [Piatti] – Antonio Esposito
Piano – Mario D'Amora
Viola, Violin – Toni Marcus
Vocals, Acoustic Guitar – Alan Sorrenti 5:04
A4 Oratore
Cello – Victor Bell
Contrabass – Ron Mathienson
Drums, Percussion – Antonio Esposito
Flute – Dave Jackson*
Piano – Mario D'Amora
Viola, Violin – Toni Marcus
Vocals, Acoustic Guitar – Alan Sorrenti 4:04
A5 A Te Che Dormi (Dedicato A Roberta)
Vocals, Acoustic Guitar – Alan Sorrenti 3:49
B. Come Un Vecchio Incensiere All'Alba Di Un Villaggio Deserto
Percussion, Drums, Cymbal [Piatti], Cowbell [Campanacci] – Antonio Esposito
Synthesizer [Vcs3], Piano, Electric Guitar – Francis Monkman
Violin – Toni Marcus
Vocals, Acoustic Guitar, Vocals, Synthesizer [Vcs3] – Alan Sorrenti 23:06
Recorded At – Island Studios & Sound Techniques, London
Alte recomandări:
* Jenny Sorrenti: ”Jenny Sorrenti” (1979)
* Jenny Sorrenti: ”Com'è Grande Enfermidade” (2005)
* Jenny Sorrenti: ”Burratina” (2009)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu