Dr. Z, produs de Patrick Campbell-Lyons (Nirvana/UK)

* Dr. Z: ”Three Parts To My Soul (Spiritus, Manes Et Umbra)” (Vertigo, 1971, remastered 1991, 1994, 1995, 2001, 2003)....produced by Patrick Campbell-Lyons (NIRVANA / UK)

Istoria rockului în ceea ce privește un artist/trupă, un album sau uneori chiar o întreagă carieră, respectiv o discografie, e plină de mistere, imprevizibil, întorsături ale sorții -acele ”twists of fate” cum spun anglo-saxonii, asta apropos și de numele casei de discuri "swirl" Vertigo- ”vertijul” acționând în ambele sensuri, de la agonie la extaz sau invers...dar a avut parte și de unele fenomene inexplicabile. Acestora din urmă le aparține și ”Doctorul Z” și singurul album ”pierdut” al grupului galez, un trio condus de profesorul universitar claviaturist (piano, harpsichord, organ) și vocalist Keith Keyes, cu Bob Watkins / drums & percussion și Rob Watson / bass guitar. Și ca la mărcile filatelice vechi și rare, la acest album/LP valoarea a crescut odată cu timpul, deși nimeni n-a putut răspunde la întrebarea de ce un disc atât de bun s-a vândut așa modest la apariția întrun tiraj oricum modest ? (80 de unități zic unele surse, de 1000 bucăți își amintește producătorul Patrick Campbell-Lyons). Dar numai în aceste circumstanțe s-a ajuns la unul dintre cele mai rare și valoroase piese de colecție purtând eticheta casei Vertigo, un album-concept/LP cu coperta principală realizată de graficianul grupului de ”cosmic-rock” Hawkwind amintind de grafica ”Brain Salad Surgery”-ul trioului Emerson, Lake & Palmer (dar devansându-l pe acesta cu circa 2 ani), cu o inimă-fereastră în flăcări decupată ingenios în carton, ilustrare a mesajului părții suitei cu titlul ”Burn In Anger”. Din fericire albumul s-a reeditat pe CD de câteva ori, în Germania, Corea de Sud, Japonia, Rusia și Italia...receptarea și recenziile favorabile respective focalizând pe un foarte valoros material discografic și ridicând spre 1000 £ (!) valoarea de catalog a LP-ului ediției originale. Fără aceste reeditări e mai mult ca sigur că în vastul ”ocean” muzical planetar, n-aș fi aflat niciodată despre el...
http://the-void.co.uk/music/top-10-valuable-vinyl-records-512/




















Track list:
    1. Evil Woman's Manly Child (4:47)
    2. Spiritus, Manes et Umbra (11:51)
    3. Summer for the Rose (4:32)
    4. Burn in Anger (3:25)
    5. Too Well Satisfied (5:49)
    6. In a Token of Despair (10:31)
 Bonus tracks on CD release:
   7. Lady Ladybird (2:46)
   8. People in the Street (3:08)

Natura umană și fenomenele oculte precum viața de după moarte au mai constituit subiecte ale unor albume de rock progresiv (de ex. Black Widow: ”Sacrifice”), dar Keith Keyes e singurul care a imaginat sufletul uman divizat post-mortem în 3 părți cu denumiri latinești: ”Spiritus” -partea care pleacă spre cer-, ”Manes” (dimineața devreme) -partea condamnată să ia drumul Iadului- și ”Umbra”, fracțiunea care rămâne pe Pământ pentru a bântui pentru eternitate pe cei în viață...Transpunerea muzicală a lui Keith Keyes urmărește aceste părți sufletești pornind pe 2 voci din deschiderea "Evil Woman's Manly Child/ ”Bărbățelul” femeii rele” - care e un fel de revers al celor 10 Porunci biblice- trecând prin tema-titlu centrală cu un refren captivant cu un mare potențial de ”Power Play”...apoi traversând prin ”Vara pentru trandafir” cu ecouri psihedelice ale decadei anilor '60...se ajunge la ”Arde în furie” -o baladă pianistică cu vocea declamând teatral, parcă anticipându-l pe Fish din prima perioadă Marillion-, apoi sacadata ”Prea satisfăcut” (cu ecouri E, L & P)...și încheind solemn și trist ”În semn de disperare” pe acordurile aceluiași harpsicord și a unui pasaj jazzistic ritmat al pianului spre final, textul vorbind despre acea parte a sufletului rămasă pe Pământ...un final care mi-a amintit de înălțătoarele momente -gen "The Black Widow", ”Steven” sau "Escape"- ale viitoarei capodopere a lui Alice Cooper, ”Welcome To My Nightmare” (1975). 
Ce-i deasemenea interesant e că cele 2 piese-bonus ale reeditărilor, single-ul cu ”Lady Ladybird” și ”People In The Street” (Fontana, 1970) -piese pop ”ușurele” prin comparație, cu aer optimist ale aceluiași Keith Keyes- nu anticipau deloc tipul de mesaj ocult al celor ”3 părți ale sufletului meu”, intenționat oricum făcut să sune ”evil”. O cronică a albumului preciza că muzica nu-i pe placul tuturor amatorilor de rock progresiv incipient, mai ales a fanilor Yes sau Genesis...dar are de-a face prin casa Vertigo și conexiunile producătorului venit din Nirvana cu arealul stilistic și sound-urile Traffic, Spooky Tooth, Small Faces (folosirea mult a efectul de ”flaging” din ”Itchycoo Park”) sau Jade Warrior din prima fază...preluând de la Nirvana duo aranjamentele în stil cameral baroc al amestecului de rock psihedelic, melodic pop, folk, jazz, clasic și elemente latino, etc...plus desigur ideea de album-concept al grupului care în octombrie 1967 lansa primul material de acest gen din istoria rockului, ”The Story of Simon Simopath”. 
...și-așa am ajuns la ceea ce-ar fi trebuit să fie postarea propusă azi și despre ”UK Nirvana” sub pretextul acestui album de pionierat, al unuia dintre următoarele sau eventual al solo-ului ”Me and My Friend” (1974) a lui Patrick Campbell-Lyons, legătura făcând-o acest muzician-producător pe albumul Dr. Z și totodată jumătatea duoului...rămas singur după despărțirea amiabilă de partenerul grec Alex Spyropoulos în 1971, dar redevenind coechipieri după reformarea din 1985 și vestitele procese pentru paternitatea numelui cu deja celebrul grup sinonim de ”grunge” american din Seattle. ...”Nirvana UK” sau ”Nirvana I” ”prog-folk duo” merită însă o abordare separată, fie și numai pentru că activitatea a implicat nume de artiști ca Salvador Dali, Spooky Tooth, Kurt Cobain's Nirvana, etc...sau colaboratori, aranjori, producători, ingineri sau mixeriști care au lucrat și pentru 'alde David Bowie, Moody Blues, Manfred Mann, The Beatles, The Rolling Stones, Roxy Music, Mott The Hoople, Pink Floyd, U2, INXS... 
Coperta albumului nr. 2: 

Monoswezi = MOzambique, NOrway, SWEden & ZImbabwe

Monoswezi: ”Monoswezi Yanga” (Riverboat Records, 2015)..."Afro-Scandinavian World Jazz"
Monoswezi: ”The Village” (Riverboat Records, 2013)

Îmi scăpase debutul ”The Village”, album cu multe recenzii măgulitoare la apariție și probabil bine clasat în ”poll”-urile anuale de profil ”World Jazz"...dar am recuperat ”Satul” (devenit global) acum cu ocazia noului ”Monoswezi Yanga”.
Și după câteva ore, ce poveste frumoasă mi-am dat seama că reprezintă deja muzical și liric, după doar 2 albume, mitingul emisferic nord-sud, respectiv insolitul grup afro-scandinav rezident acum la Oslo!
4 băieți cu o fată în centru -vocalista mozambicană și una dintre puținele interprete la mbira (instrument tradițional cu predilecție folosit de artiști-bărbați), pe numele ei Hope (”Speranță”!) Masike- formează trupa care s-a născut din ideea saxofonistului clarinetist Hallvard Godal....cel care, beneficiind de o bursă a guvernului norvegian, a lucrat și cântat cu localnici timp un an în capitala Mozambicului, Maputo. Iar la întoarcerea în Norvegia i-a cooptat pe Putte Johander (bas), Erik Nylander (tobe & percuții), pe amintita Hope și pe co-naționalul acesteia, Calu Tsemane (voce & percuție), pentru a înregistra în liniște cel mai adesea pe o insulă nordică în casa-studio a unuia dintre componenți.

”Mbira” nu-i doar un instrument ci e folosit și ca termen stilistic ”mbira songs” specific zonal, îl regăsim în descrierea acestui melanj între minimalismul nordic tributar maeștrilor americani Philip Glass și Steve Reich, -dar departe totuși de ”sound”-ul altor saxofoniști cunoscuți ca de ex. Jan Garbarek- și muzica foarte vie africană, mai ales a temelor tradiționale din Zimbabve adoptate, adaptate și revitalizate la înaltele standarde scandinave. Hope cântă pe cele 2 albume la mai multe tipuri de mbira diferite inspirată de una dintre pioniere pe nume Stella Chiweshe iar la voce în dialectul Shona cântă sau ne povestește despre mituri și legende, se roagă pentru protecția familiei și a prietenilor, deplânge ororile războiului și ale bolii SIDA, imploră la protejarea mediului, celebrează mariajul, iubirile prezente sau pierdute, laudă bogăția celor ce au parte de afecțiune, invocă spiritele ploii sau morților, jocurile copilăriei, sărbătorirea culegerii recoltei și prepararea berii speciale pentru petrecerea respectivă, etc...iar Calu o secondează sau adaugă și el alte câteva teme proprii cântate mai ales în dialectul mozambican matern Ronga.
Mesajul este dominant optimist, pozitiv și plin de demnitate, ca de exemplu în ”Ndineve” (”nu contează suferințele, vom fi fericiți bucurându-ne de viață”) sau în ”Povo m’povo” și ”Nhetembo” (”trebuie să luptăm pentru ce ne aparține și ce ne dorim”).



Cât e partea de ”World Music” și cât jazz, care e dozajul de Afro și care cel scandinav...asta mai bine deliberează fiecare ascultând cele circa 95 minute însumate ale albumelor unei trupe despre care booklet-ul albumului de debut ne mai spune că a demolat nu doar bariere stilistice și geografice Nord-Sud....dar și pe cele dintre audiență și ”performer”: pentru că la show-urile ”live” delimitarea celor 2 entități tinde de multe ori să dispară, cei mai entuziaști spectatori din public fiind invitați să cânte și să danseze împreună cu Hope și cu ceilalți membrii ai grupului.

Anneli Drecker, din nou acasă la Tromsø/Norvegia pe "Rocks & Straws"

* Anneli Drecker: "Rocks & Straws" (Rune Grammofon, 2015)

La nici 20 de ani vocalista Anneli (Marian) Drecker originară din Tromsø devenea cu trioul ei ”electronic dream pop” Bel Canto o concurentă puternică pentru deja cunoscutele Lisa Gerrard/Dead Can Dance și Liz Frasier/Cocteau Twins în ceea ce în anii '80 s-a definit stilistic ”Dark Wave/Gothic Rock/Post Punk” -ca parte din scena europeană ”indie/alternative”- prin prestațiile de pe albumele ”White Out Conditions” (1987) și ”Birds Of Passage” (1989) scoase cu distribuție internațională la casa belgiană Crammed Discs și care i-au adus 3 premii Grammy norvegiene. După alte 4 albume cu trupa, 2 solo și multiple colaborări -între care cea mai recentă de peste 10 ani cu grupul Røyksopp- iat-o pe Anneli la 46 ani întorcându-se acasă tematic și melodic în regiunea arctică printre ”pietre și paie” pe noul album, prin 11 piese dominant acustice, toate fiind compoziții proprii pe versurile poetului de cult Arvid Hanssen. Materialul e bazat pe tehnicile de înregistrare din anii '70 și s-a realizat cu acompaniamentul unor invitați majori: chitaristul Eivind Aarset, bateristul Rune Arnesen, basistul Ole Vegard Skauge și cunoscuta orchestră The Arctic Philharmonic din Tromsø. Anneli, pe lângă voce, cântă și la pian și orgă fiind totodată producătoarea albumului lansat pe 24 aprilie și de pe care din ”prima” am remarcat 02.”Circulating Light”, 06.”Ocean's Organ” și 10.”Waiting For The Boat”.

Wikipedia amintește că a compus și cântat și muzică pentru teatru și film, a fost membră în juriul emisiunii TV ”Pop Idol” și a însumat colaborările ei foarte diverse, cu Motorpsycho, Jan Bang, Savoy, A-Ha, Röyksopp, Jah Wobble, Ketil Bjørnstad, Simon Raymonde, Mental Overdrive, Illumination și cu regretatul Hector Zazou (albumul ”Sahara Blue”,1992). 
În luna martie 2015 la ediția curentă a festivalului Vossajazz, a cântat piesa ”Little Tree” de pe noul album împreună cu fiica ei Luna de 9 ani.
Dacă vă place Anneli Drecker, iată discografia ei solo, cu Bel Canto și 2 apariții ca invitată pe cele mai consistente colaborări:  

Anneli Drecker - Tundra (2000)
Anneli Drecker - Frolic (2005)
Bel Canto - White Out Conditions (Crammed Discs, 1987)
Bel Canto - Birds Of Passage (Crammed Discs, 1989)
Bel Canto - Shimmering, Warm and Bright (Crammed Discs, 1992)
Bel Canto - Magic Box (1996)
Bel Canto - Rush (1998)
Bel Canto - Dorothy's Victory (2002)  
Tsunematsu Matsui featuring Anneli Marian Drecker - Song of Joy (1989)
Foreign Affair (Belgium) - East on Fire (1989)

Man: cu galezii, ”înapoi în viitor”

 Man, grupul galez de legendă la al cărui rock obligatoriu trebuiesc atașate prefixele ”prog, psychedelic, pub, hard & jam”, ce subiect generos! În plus și unul de actualitate datorită unui nou album de studio lansat în februarie 2015, ”Reanimated Memories” (și care, în ciuda titlului, e cu piese noi nu cu reluări).
Site-ul fanilor trupei ”www.manband-archive.com/” însumează fără pretenția de a epuiza subiectul 412 produse în care apare numele trupei, scoase la 71 case de discuri din 24 țări: avem de-a face cu o adevărată instituție a rockului britanic...și asta neincluzând secțiunea ”Family and Friends releases”, cu alte sute de materiale discografice separate.
Ceea ce la titanii anilor '60 The Beatles și The Rolling Stones a însemnat doar o fază pasageră prin albumele ”Sargent Pepper's Lonely Hearts Club Band” și respectiv ”Their Satanic Majestic Request”, la galezii derivați în principal din foștii The Bystanders și cu anul de naștere același 1962, a devenit o regulă, o dominantă stilistică pe toată durata carierei trupei, altfel  cu mare fluctuație de personal și cu un singur hiatus în intervalul 1976-1983 impus de explozia punk & new-wave. Asta în ce privește fațeta psihedelică de sorginte britanică, pentru că referitor la ”hard” și ”jam”-urile lungi improvizatorice, cea dintâi asociere care-mi vine în minte ca termen de comparație, incluzând factorul de intervenție și ”coloratură” al drogurilor ușoare asociate muzicii pe fondul contraculturii generației hippy, ideilor lui Timothy Leary și a lui "The Summer of Love", trece oceanul până la San Francisco Bay Area de reședință a pionierilor genului, Grateful Dead.
3 dintre muzicienii de bază de la Man ne-au părăsit în ultimii ani la vârste de 63, respectiv 66 ani...dar trupa a știut să ducă tradiția mai departe și iată-i încă activi în 2015 fără nici un membru fondator în ”line-up” dar cu același spirit viu care a debordat deja pe primele 2 albume și apoi s-a amplificat sub contract la casa americană U.A./United Artists în intervalul de grație 1970-1975.
Cele 76 minute ale dublului set ”Back Into The Future” (2 LP, septembrie 1973) domină poll-urile valorice de clasificare încercate în media rock, dar pentru că vorbim de un ”peak” ce a durat câțiva ani voi evidenția aici mai întâi "2 Ozs of Plastic with a Hole in the Middle/ 2 Uncii de plastic cu o gaură la mijloc" (sept. 1969) a cărui ”Preludiu” și ”Furtună” și tot restul i-l datorez inițial lui Cornel Chiriac și prezentării sale radiofonice pe cât de candide pe atât de profesioniste de la ”Metronomul” Europei Libere via SW. Sau nu mai puțin la albumul ”Be Good To Yourself At Least Once A Day/Fii bun cu tine însuți cel puțin o dată pe zi” cu toate cele 4 piese de peste 7-8 minute și care titlu plecând de la muzică mi s-a ”lipit” în 1973 atât de tare de suflet în acei ani de liceu precum un epitaf, o celebră maximă filozofică sau proverb înțelept (și pe care mi-l aminteam mereu de ex. când îl auzeam sau citeam pe acela cu ”un măr pe zi îl ține pe doctor la distanță”). Ar fi o impietate să departajez valoric albumele acelei perioade din istoria Man, chiar dacă voi spune că le consider -necuantificabil!- ”unul mai bun ca altul”.

Mai adăugăm rețetei ca ingredient puțin din "Kerosene"-ul albumului ”Rhinos Winos + Lunatics” (1974) cu nimic mai prejos, apoi cu încetinitorul (”Slow Motion”, 1974) ajungem la ”Welsh Connection” pentru a puncta, alături de eponimul ”Man” din 1971 principalele albume de studio, interferate de multe ”live”-uri, altfel dominante din anii '80. 
Nu-l pot omite bineînțeles nici pe ”Revelation”-ul de debut din 1969 cu acea ”Erotica” simulând orgasmul sexual, piesa primind o perioadă interdicție de difuzare în U.K. de la puriștii BBC-ului. ”Revelația” avea să se dovedească întrun interval de timp de doar 5-6 ani un titlu profetic ”pentru cel mai bun produs muzical rock din Țara Galilor”, așa cum îl găsim măgulitor denumit de-atunci întro sumedenie de enciclopedii, cataloage, recenzii și alte surse media tipărite sau vitruale, audio sau video...Și apropos, există conform aceluiași ”www.manband-archive.com/” nu mai puțin de 11 video/DVDuri cu Man.
P.S. ”Last but not least”:
Porecla de o viață a amicului ex-reșițean stabilit în Germania Ladislau/Laci Schutz cu care am demarat acest blog este...ați ghicit: ”Man” (!)....iar despre Germania trebuie precizat că le-a fost dintotdeauna tuturor celor implicați în Man ca țara de adopție.