Printre primele 25 LP-uri preferate din colecția regretatului David Bowie dintro listă de care eu am aflat abia după dispariția „blackstar”-ului în ianuarie 2016, dar care apăruse de fapt în 2003, aici:
http://scallemang.ca/bowie25albums/
....se află și următoarele 3 albume care mi-au atras atenția:
* Florence Foster Jenkins: „The Glory (????) of the Human Voice” (RCA Victor, 1970)
Este LP-ul unei soprane clasice americane din înalta societate, care a trăit între 1868-1944, o voce enigmatică și controversată rămasă în istoria muzicii cu puține piese înregistrate. După unii, a fost o vocalistă amatoare lipsită de calități interpretative („tone-deaf”), aceeași care spuneau ironic că este nevoie de ceva calități și ca să poți cânta așa prost (!). După alții, dimpotrivă, Florence era deținătoarea unei tehnici vocale „intenționat ambigue” incluzând note acute luate foarte înalt, cu posibilitatea imitării unor păsări exotice -cauzată se pare de sifilisul de care a suferit o perioadă și de medicația prescrisă de doctori înainte de inventarea penicilinei- tehnică ce a atras atenția unui anumit public dominant feminin bine selectat chiar de cântăreață pentru localuri mici unde arareori apărea întotdeauna fără critici profesioniști de față la concertele private susținute în compania exclusivă a pianistului Cosmé McMoon. Cu o singură excepție, concertul de la final de carieră de la majora sală Carnegie Hall/New York, din anul 1942.
Controverse și păreri opozite de unde și semnele de întrebare (glorie...sau anti-glorie?) din titlul albumului compilând 12 piese datate din anii '30-'40 care cu siguranță i-au plăcut unui Bowie aflat de partea celor de părere că lui F.F.J. i se pot alătura în timpurile moderne termeni stilistici ca „avant-garde” și „noise terror”, ea fiind văzută chiar ca o precursoare a lui Yoko Ono de la începuturile cu Plastic Ono Band -dacă văduva lui John Lennon tot e în actualitate cu al ei nou album „Yes, I'm A Witch Too”-...sau, după părerea unui fan, Florence Foster Jenkins era un fel de „Celine Dion făcută din anti-materie” (!).
http://rateyourmusic.com/release/comp/florence_foster_jenkins/the_glory________of_the_human_voice/
Tracklist:
A1 Mozart - Die Zauberföte - The Magic Flute: Arie der Königin der Nacht - Queen of the Night Aria - Der Hölle Rache
A2 Liadoff - The Musical Snuff-Box
A3 McMoon - Like a Bird
A4 Delibes - Lakmé: Bell Song
A5 David - La Perle du Brésil: Charmant oiseau
A6 Bach-Pavlovich - Biassy
A7 Johann Strauss, Jr. - Die Fledermaus: Mein Herr Marquis - Adele's Laughing Song
Jenny Williams and Thomas Burns - A Faust Travesty - "Faust" In English
B1 Gounod - Valentine's Aria (Ere I Leave My Native Land)
B2 Gounod - Jewel Song (O Heavenly Jewels)
B3 Gounod - Salut, demeure (Emotions Strange)
B4 Gounod - Final Trio (My Heart Is Overcome With Terror)
Albumul de debut al cantautorului folk californian a fost unul fără noroc și recunoaștere pe măsura calității compozițiilor sale la momentul apariției, deși LP-ul scos în Anglia a fost produs de un alt expatriat american în UK, cunoscutul Tony Visconti...plus contribuția unei garnituri selecte de acompaniatori, incluzând nucleul viitorilor Spiders from Mars ai lui Bowie: Rick Wakeman (organ), Shawn Phillips (sitar, el-gtr), Aynsley Dunbar (dr), Tony Visconti (bass, six-string Spanish gtr). Dacă „obscur” e termenul cel mai uzual cu care curentul principal din industria muzicală -„mainstream”-ul insațiabil avid după profit- îi „tratează” pe acești artiști deranjanți care ies din tipare, am citit undeva cu argumente aduse de la piesă la piesă că albumul se lasă bine comparat cu muzica din acea perioadă a unui alt Zimmerman, infinit mai celebru, zis și Robert Allen...zis și Bob Dylan (!), dincolo de calitățile strict vocale poate discutabile ale lui Tucker și în orice caz sub cele ale tizului său inimitabil. Cu siguranță acest Tucker format în scena folk din America anilor '60 l-a avut ca model de interpretare la chitară și muzicuță și pe marele Bob Dylan până într-atât încât, mai în glumă mai în serios, el se erijează cu titlul de „văr” a lui Robert/Bob Dylan pe single-ul „4th Hour of My Sleep" din 1971 pe care l-a compus pentru meteoricului grup al chitaristului Mick Ronson numit Ronno și care i-a anticipat pe „Păianjenii de pe Marte”.
Reeditarea anul trecut a „lost album”-ului cu 7 piese-bonus -din care 4 niciodată apărute înainte- versiune care s-ar fi putut numi foarte bine „Seventeen Songs”, la casa Cherry Red’s RPM Records, îi cam dă dreptate lui David Bowie să-l plaseze așa sus între preferințele sale, inclusiv pe motivul că alți critici l-au găsit mai apropiat pe Tucker -eu zic că deloc mai puțin măgulitor!- de cantautorii Judy Collins și Tim Buckley. Perechea Tony Visconti/Tucker Zimmerman a înregistrat circa 80 de demos-uri până la „Ten Songs”, T.Z. folosind și alte pseudonime în turneele din Europa.
Tracklist:
1 Bird Lives
2 October Mornings
3 A Face That Hasn't Sold Out
4 The Roadrunner
5 Children Of Fear
6 The Wind Returns Into The Night
7 Running, Running From Moment To Moment
8 Upsidedown Circus World
9 Blue Goose
10 Alpha Centauri
Bonus Tracks:
11 The Red Wind (Stereo)
12 Moondog
13 La Rinascente
14 Non C'e Niente Mai
15 En Memoire De Jean Genet
16 Les Visions De Rimbaud (featuring Marie Claire)
17 The Red Wind (Mono)
* The Electrosoniks (Tom Dissevelt & Kid Baltan): „Electronic Music: A New Concept Of Music Created By Sonic Vibrations” (Philips, 1962)
Un artist inovator cameleonic și mereu înaintea trendurilor ca David Bowie era la curent și cu realizările muzicale făcute cu noile tehnologii și primele tipuri de sintetizatoare, subtitlul descriptiv al acestui LP vorbind de la sine cam despre ce e vorba pe albumul a 2 pionieri atunci încă nedefinit ca „muzică electronică” la ora înregistrărilor acestor olandezi vizionari clasici, Tom Dissevelt (1921 - 1989) și Kid Baltan (a.k.a. Dick Raaijmakers, 1930 - 2013). Care duo mai are un album-pereche inițial apărut tot în 1962 și reeditat anul trecut, „Song of the Second Moon: The Sonic Vibrations of Tom Dissevelt & Kid Baltan” (1962/1968, reissue Fifth Dimension, 2015) pe care probabil David Bowie n-a mai apucat să-l adauge colecției sale...
Pentru unii mai superficiali ar putea fi doar o aglomerare de teme/schițe relativ scurte pline de efecte „primitive”...alții atenți și mai avizați vor descoperi armonii și melodie printre erupțiile și zgomotele electronice, orchestrații ample de jazz, fundal de filme „horror”, subtile ritmuri latino, pop, elemente tipice din stilul „exotica”, etc...și vor face conexiuni cu muzica concretă, cu majori în domeniu ca Pierre Henry și Karlheinz Stockhausen sau, venind mai încoace în timp, vor asocia albumele cu sound-ul unor trupe ca The Silver Apple sau Hawkwind.
Mi-a plăcut expresia pe care n-o s-o traduc (fiind lesne de înțeles și pentru că „sună” mai bine în engleză):
„an open mind expanding experience...made by visionaries for visionaries”.
http://www.numusi.de/r_d_burman/hara_rama_hare_krishna_vinyl/folkrock/5346/en/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu