A fost odată...Zendik

Să facem cunoștință azi cu Lawrence E. Wulfing, a.k.a. Larry Wulf, a.k.a. Zendik (1920-1999)...iar de la porecla ”Wulf” n-a fost mare distanță, doar o literă schimbată până s-a ajuns la arhetipul de ”wolf”, lupul singuratic texan: o legendă uitată americană azi, încă una departe de atenția vectorilor majori din media muzicală de peste ocean și din restul lumii, în pofida valorii sale muzicale și în general...
Să observăm comparativ din start fotografiile din ultima parte a vieții acestor doi adevărați guru, a lui Moondog (a.k.a. Louis Thomas Hardin) (1916-1999), respectiv Zendik...și să mai ținem cont și că ambii au dispărut în același an 1999 la 3 luni distanță....
Și ca stil muzical există similitudini, deasemenea ca volum al discografiei și fără să fi epuizat analogiile mă opresc aici. Moondog, cu un măgulitor statut în cercul de cunoscători de ”muzician al muzicienilor”, este mai cunoscut la scară globală însă prea puțin asimilat și respectat în Ro unde discuri de-ale sale sunt sigur că-s foarte puține iar mediatizarea din ultimii 26 ani a lipsit aproape total. Ceea ce-i cu-atât mai adevărat și evident în cazul lui Zendik, norocul că l-am descoperit venind de la Măria Sa generosul Internet și de la reeditări....

                Moondog                                                                     Zendik


















             Arol & Zendik

- ”Autor, poet, muzician, ”environmentalist” (ambientalist?)  și boem”..."Beatnik nedescoperit" (ne zice Wikipedia)

- ”Filozof, gânditor umanist și artist global, inventator de instrumente între care itarul, instrument cu 8 corzi cu freturile ridicate, un hibrid între chitară și sarodul sau sitarul indian. O legendă uitată”. (scrie Philippe Blache, FRANCE/ Progarchives)

Zendik e fondatorul din 1969 al comunității Zendik Arts/ Zendik Farm, formațiune socială de tip hippie, trib migrator bazat fundamental pe ideea de prietenie și menit să compenseze carențele de separație, inclusiv religioase, ale societății tradiționale care nu-l mulțumea. Încercarea texanului de a cea măcar parțial o nouă societate se mai baza pe câteva idei și principii:    

"You can not hide from truth /Nu te poți ascunde de adevăr”.

"The known is never sufficient for Life. There is only the pursuit of Truth. /Cunoscutul nu-i niciodată suficient pentru viață. E doar căutarea adevărului.”
"In man is the capacity of a genius./ În (orice) om există capacitatea unui geniu”.
”Prietenia ca legătură între oameni o consider onestă și puternică, spre deosebire de posibilitățile de abuz la care e supusă dragostea”.
"Stop the bullshit, stop following the ravaging sick society and transcend from it, if the culture is sick, make a new one!/ Opriți porcăria asta, nu mai urmați societatea bolnavă ci transcedeți din ea, dacă-i bolnavă cultura faceți alta nouă” 

Cu aceste idei sintetizate aici:
 https://www.youtube.com/watch?v=Kxw3mM5qFFQ
...radical sub deviza ”Think or Die”, pe alocuri anarhice -dar nu în sensul fanatic-periculoase pentru adepți, ca în cazul altora-, idei pe care le-a transferat și în muzică, Zendik a format în 1969 Zendik Arts, o comunitate de ”youngsters” prozeliți, un grup comunal cu mai multe filiale numit și Zendik (Farm) Orgaztra sau Zendik Communal Orgastra în anii '80/'90 și cu care s-au înregistrat câteva albume orientate stilistic spre raga indiană cu părți vocale eclatante pe fundalul unui ciudat și improvizat jam psihedelic de blues. Multe dintre piesele sale pe care le-a cântat și singur datau din decada anilor '60. Fiul unui șef indian Cherokee (!) -devenit cântăreț de operă, boxer și tipograf- și al unei mame germancă venită dintr-un grup de afaceri cu jocuri de cărți (!), Zendik s-a căsătorit devreme cu o tânără actriță și a fost atras de aparate de zbor, biplane pe care dorea să și le construiască singur. Mariajul se destramă pentru că petrece prea mult timp cu astea și prea puțin cu nevasta...în plus atitudinea sa antirăzboinică și furturile de gazolină l-au făcut să fie respins și de armată. O vreme o ajută pe mama sa în afacerea cu jocurile de cărți, domeniu însă tot cam periculos ca și zborurile, din care se retrage după ce obține suficienți bani să-și deschidă un mic club de jazz în L.A., apoi merge în turneu cu trupa de local dar din cauza lipsei de interes renunță și începe să scrie poezii Beat căsătorindu-se cu o balerină franțuzoaică cu care stă o vreme la Paris. Ipocrizia înaltei societăți nu-i priește acolo și nici al 2-lea mariaj nu rezistă, așa încât se întoarce în U.S. și începe să scrie o carte despre Zendik, nelegiuitul aflat în căutarea înțelepciunii și trăind la marginea societății. Confundat până la identificarea perfectă cu personajul, o întâlnește și se căsătorește cu Arol (Carol Merson), apare pe lume fiica lor Fawn și astfel se conturează tipul de mini-societate proprie de tip hippiot ca extensie a propriei familii. Scrie cu oarecare succes ”Don't Go” -pamflet pacifist anti-Vietnam- și mai târziu "A quest among the bewildered" despre perioada sa la Paris, dar cel mai mult se aude și se citește despre Zendik. ca în multe alte cazuri, abia după dispariția sa la 79 ani, prin grija și eforturile văduvei Arol și a comunității sale loiale devenită internațională. Muzical, LP/CD-urile combină muzica de grup cu eforturile solo ale unui om care parcă a trăit mai multe vieți înainte de a le pune pe note și înregistra prea târziu...artist original trecut prin jazz și blues dar renunțând pentru a ajunge la o purificare -generațiile mai tinere ar numi-o ”resetare”- intelectuală, emoțională și stilistică. O voce cu frumoase și profunde vibrații care are multe de spus și etalat din gama largă de viziuni și experiențe de viață pe care o face într-un stil personal de povestitor inteligent de blues, foarte potrivit acompaniat la itar.

* Wulf Zendik : ”Wulfsong volume 1” (Zendik Arts, USA, 1968-1996/2004)****°

Se desprind din această splendidă compilație-document câteva poeme tematice: "To Fawn" -inspirată de...și dedicată fiicei sale-, ”My Arol (When She Sees Yellow)” -imn elegiatic adresat soției sale credincioase-, “New Orleans” -improvizație nocturnă descriind trecutul ilustru al metropolei muziciale-, ori personala și auto-definitoarea "Lonely Man Blues" în sensul de ”ăsta-s eu”.

Info : http://www.zendik.org/Zendik_Store/wulfsong.html

Alt album important, de pe care însă cu greu aș putea evidenția vreo piesă fără s-o nedreptățesc pe alta, este:
* Wulf Zendik: ”Zendik: The Album” (+3 bonus) (USA, 1972)...."Indo-Prog/Raga Rock"
Track Listings:
01. Strontium Rain (11:52)
02. Purple Blaze (6:03)
03. Yang/Yin (13:56)
04. When She Strays (4:51)
05. Ancient in My Eyes (8:37)
06. Jewels and Things (4:57)
07. This Muziké (6:49)
- Line-up/Musicians:
- Zendik Tribe with Wulf

Alte referințe și recomandări, cu specificația că unele piese apar cu versiuni sensibil schimbate de 2 sau mai multe ori:
* Zendik (Lawrence E. Wulfing): ”Zendik Soundz” (1972)
* Zendik Tribe Band, Zendik Orgaztra: ”Truth / Strontium Rain” -Compilation- (1996)
* Zendik Farm Orgaztra: ”Dance Of The Cozmic Warriorz” (Zendik Soundz, 1986/1999)
* Arol Wulf-Zendik (a.k.a. Carol Merson): ”You've Been Gone” (2000)...album-tribut stilistic asemănător.

Cu cât ascultam mai mult muzica lui Zendik cu-atât îmi dădeam seama că alți cantautori mai cunoscuți, americani sau nu, actuali sau nu, par să se fi inspirat din stilul său declamativ-vocal, deși e foarte probabil că nici n-au auzit de el...Pe de altă parte, mini setul recomandat mai sus are șanse să se completeze în curând cu încă 2-3 titluri din aceeași familie prin amabilitatea amicului Ștefan Pelin din București, albumele văduvei Arol fiind la fel de greu de găsit în orice format. Din sursele noastre comune ar rămâne un singur album Zendik de neaflat, apărut exclusiv pe casetă audio dar numai parțial cu piese inedite.
Două exemplificări via YouTube:

https://www.youtube.com/watch?v=LJXHDX01Tsc

http://zendik.typepad.com/arol-wulf-zendik-pov/2010/03/revolution-and-the-constitution-1.html

Prog, Prog, PROG...& Beyond! (2)

* Psychedelic Porn Crumpets: „High Visceral (Part One)” (2016)
Un prog-rock mai accesibil cu accente „hard & heavy” găsim pe acest album al 4-tetului australian din Perth (al 3-lea la rând de debut dintre cele analizate în această postare). Deși face analogii pe alocuri cu trupele Don Caballero („High Visceral”) și Secret Chiefs 3 („Cubensis Lenses”), această cronică din link-ul de mai jos în general laudă trupa că nu sună ca grupurile psihedelice americane, de ex. la finalul „Denmark/Van Gogh & Gone” când piesa asta în mid/slow tempo aduce cu britanicii Oasis:
https://supercorrupter.wordpress.com/2016/03/29/album-review-psychedelic-porn-crumpets-high-visceral-part-one/
Definitorie mi se pare și spațiala „Found God In A Tomato”, iar „Part One” din subtitlu ne zice că albumul va avea cel puțin încă o urmare...

* Magnus Öström (ex-E.S.T.): „Parachute” (Diesel Music, 2016)
Din Suedia îmi confirmă așteptările bateristul așteptat la Gărâna XX la vară în iulie, pe un album scos recent la casa de discuri la care E.S.T. debuta în urmă cu 20 ani și care-ar fi putut fi la fel de bine subiect și pentru blogul VicTim of Jazz.
Garnitura, alături de lider, e aceeași ca pe anterioarele „Searching for Jupiter” (ACT Music, 2013) și „Thread Of Life” (ACT Music, 2011), respectiv Andreas Hourdakis, guitars; Thobias Gabrielson, bass & keys și Daniel Karlsson, piano & keys (plus ca invitat trompetistul norvegian Mathias Eick în „The Shore of Unsure”)...iar titlul, metaforă și celebrare a  muzicii, e „parașuta” de salvare a autorului în momentele cele mai „dark”. „Ca musafiri temporari pe acest agitat glob pământesc pe care existăm și călătorim, sper că-l părăsim până la urmă cu toții pentru un loc mai bun. Eu cu muzica mea pentru asta lupt”...

* Blixa Bargeld & Teho Teardo: „Nerissimo” (2016)
* (David) Cross & (Seán & Séamus) Quinn: „Cold Sky Blue” (2016)
Ce albume frumoase sunt aceste două noi apariții, m-au încântat efectiv deși așteptările erau foarte mari!
Primul, peste care parcă plutește fantomatic Nick Cave sau Leonard Cohen, este un imn poetic & melodic genul „pop-art” sau „poetry & song” cu 10 piese omogene deși diferite și cu momente de umor și mister cântate în engleză, germană și italiană, cu un partener italian specialist în muzica de film la înălțimea standardelor melodice și lirice ale frontman-ului Blixa de la Einstürzende Neubauten, duoul recidivând după anteriorul „Still Smiling” (2013). Dacă ar trebui să aleg totuși o singură piesă preferată, asta ar fi introspectiva 08. „Nirgendheim”.
Al 2-lea (dar oare de ce le-am gândit luate împreună, așa le-o fi venit rândul la ascultat? ) e un album instrumental-vocal și ambiental „old-school” cu un violonist care dovedește că a făcut parte din King Crimson în perioada 1972-1974 și un claviaturist american descendent irlandez dintro dinastie de muzicieni. Vioara electrică lui David Cross sună diferit, de ex. ca o chitară sau claviatură după dorință, în funcție de piesă și efectele folosite, în timp ce restul e făcut de 2 frați Quinn: Seán (Synthesizer, Piano, Electric Piano, Organ, Mellotron, Sequenced By, Bass, Vibraphone, Handclaps, Drum Programming, Vocals), respectiv Séamus (Bass, Electric Guitar, Acoustic Guitar, E-Bow, Vocals, Flute [Bahamian]...și alternativ de vocile baladești tot cu fler irlandez ale lui Beth Hirsch, Brendan Staunton și Paula Gilmer.
http://homepage.ntlworld.com/sean_quinn/glensmusic/stickytar.htm

* Anohni: „Hopelessness” (Secretly Canadian, 2016)
Antony Hegarty, a.k.a. F.K.A. Antony sau Antony (din Antony and the Johnsons), apare cu acest pseudonim pe noul album, dar cu aceeași voce angelică aparte greu de confundat. La 45 ani cântă de circa 20 și din 2005 de când britanicii i-au acordat Mercury Prize e un nume major în arealul „mainstream” ramura „indie”, deși nu atât de cunoscut în Statele Unite ca să merite să pășească pe covorul roșu destinat câștigătorilor de Oscar unde fusese nominalizată și felicitată inițial la începutul anului la ediția 88th Academy Awards, categoria Best Original Song, pentru „Manta Ray”, cu compozitorul J. Ralph. Ulterior nominalizarea aceasta a fost înlocuită cu o alta neprevăzută și trendul la principalii vectori din mass media s-a schimbat treptat...Am folosit genul feminin pentru că Anohni e un/o „transgender”, persoană transsexuală devenită dintr-un „el” o „ea” prin schimbare de sex. Artista din Canada își face o adevărată confesiune de credință în link-ul de mai jos în care aflăm detaliile întregii povești cu nominalizarea retrasă, cum incomodează piesele ei și prin mesajele textelor și aflăm despre rolul determinant pe care l-a avut regretatul Lou Reed în cariera ei/lui când era pe cale să renunțe, aici:
http://secretlycanadian.com/blog/2016/02/why-i-am-not-attending-the-academy-awards-by-anohni/

* Hawkwind: „The Machine Stops” (Cherry Red, 2016)
Cu un lider poli-instrumentist Dave Brock de 75 ani, e impresionant că un grup ca Hawkwind mai există, darămite să mai și lanseze materiale muzicale noi! Albumul ar putea fi cel ultimativ dacă ne uităm peste titlu și la unele piese: „All Hail the Machine”, „The Machine” sau finalul „Lost in Science” -primele 2 cu trimitere la reperul esențial al trupei, hitul-fanion „Silver Machine”, în multe variante cu regretatul basist Lemmy și-n „live”-uri cu frumoasa și voluptoasa dansatoare Stacia-, sau „The Harmonic Hall”, aluzie la albumul „Hall Of The Mountain Grill”. Una peste alta, un album apropiat și de nivelul altor clasice din anii '70 ca „Space Ritual” sau „Warrior On the Edge Of Time”....Pe de altă parte, fiind un album concept, titlurile au legătură cu capitole din romanul S.F. „best seller” a lui E.M. Foster descriind întro viziune distropiană un viitor macabru cu oamenii ostateci în tuneluri subterane controlate de mașini computerizate și în care evadarea spre suprafață e dorința supremă, pe cât de utopică pe-atât de periculoasă. Stilistic în afara trendurilor globalizate ale zilei, albumul poate fi util celor mai tineri care nu l-au prins pe Lemmy decât în Motörhead și-s curioși unde-a mai cântat...sau care vor pur-și-simplu să-i asculte după 40 +...ani pe pionierii inițiatori ai rock-ului spațial. Hawkwinds și spin-off-ul Hawklords n-au reușit dezvoltări ramificate numeroase ca marea familie pluri-continentală Daevid Allen/Gong, dar membrii supraviețuitori continuă odiseea și dacă privim aparițiile din ultimii ani, ele nu-s deloc puține, în această primăvară apărând și:

* Hawklords: „R:evolution” (ShellShock, 2016)
* Dave Brock: „Brockworld” (Hawkward Records, 2016)
Am trecut rapid peste aceste albume dar se remarcă imediat la Hawklords devieri de la normă, la vreo 2 piese, „Space Monkey” și „The Joker”, parcă...chiar am avut impresia că ascult ceva „post-punkish” cu...Johnny Lydon & P.I.L./Public Image Limited (!?)

...iar anii trecuți au fost lansate mai multe albume semnate de la fel de prolificul claviaturist Nik Turner, oricum component și în Hawklords. Albume de „familie” pe care le trecem la „recomandări și referințe”:

* Nik Turner (feat. Billy Cobham, Robby Krieger, Steve Hillage, John Etheridge, & John Weinzierl): „Space Fusion Odyssey” (Purple Pyramid/Cleopatra, 2015)
* Nik Turner (Hawkwind): „Space Gypsy” (Cleopatra, 2013)
* Space Invaders & Nik Turner Playing „The.Sonic.Noise.Opera” (Nasoni Records, 2014)

Intenționasem să-l includ în postare și pe clasicul excentric beatnic și hippiot Wulf Zendik, o mare descoperire muzicală recentă! Dar despre el și mica sa comunitate nomadă și despre deliciile festivalului de la Moers recent derulat, în postarea următoare.

Prog, Prog, PROG...& Beyond! (1)

* Jakob Skøtt: „All the Colours of the Dust” (El Paraiso, 2016)
„Age Of Isotopes”,  „Iron Nebula” sunt 2 titluri sugestive care „vorbesc” despre turbulențe sonore pozitive și o frenezie ritmică debordantă în duelul claviaturilor sintetizatoarelor polifonice cu tobele bateristului danez din trupa Causa Sui care reușește aici un album cel puțin la nivelul ultimului cu colegii -„Return To Sky” (2016)- și superior anteriorului său solo: „Amor Fati” (Love of Fate) (2014). Artist vizual pentru El Paraiso Records, Jakob Skøtt are realizări anterioare și cu duoul Syntaks și a mai colaborat printre alții cu Tortoise, Eartless și  Amon Düül II, ceea ce se „vede” pe noile materiale „cu sunete instrumentale mai abstracte” (conform „http://elparaisorecords.com/artists/causa_sui”)
Câteva cuvinte și despre Jonas Munk (a.k.a. „Manual”), liderul electronist și chitarist din „stoner rock band"-ul danez Causa Sui: acesta rămâne un mare fan al englezilor Slowdrive reuniți în 2014 (cu realizări notabile în anii '90 în stilul numit „indietronica”)...dar se inspiră mai nou și din krautrock-ul germanilor Can și din „fusion”-ul de pionierat al lui Miles Davis, așa încât întâlnim prin cronici încadrări stilistice „electronic, jazz, experimental, psychedelic rock". Este destul de probabil, deasemenea, ca germeni ai noilor albume să fie detectați încă de pe colaborarea celor 2 muzicieni din 2004, separat de albumele cu Causa Sui, respectiv Manual & Syntaks: „Golden Sun”.



* Guido Möbius: „Batagur Baska” (2016)
Electronică avangardistă „urbană” din Berlin a unui producător, D.J. și artist care și-a creat o marcă personală în branșă, genul acela de album, al 4-lea al lui G.M., la care nu ști la ce să te-aștepți, te ia pe nepregătite intrigându-te de la primele note și de la vorbirea ciudată încă din deschiderea-titlu și te provoacă apoi la noi reluări și ascultări în care tot descoperi ceva nou, de ex. la ciudata „Windsurfing Chile”, tânguitoarea „-Ing” sau în poliritmicele „Rowno Malin Ternopol” sau „Moloch”. Numele Möbius/Moebius obligă, dar n-am găsit vreo legătură de rudenie între Guido și regretatul pionier recent dispărut al krautrock-ului, Dieter Moebius (1944-2015).

* Jameszoo (Mitchel Van Dinther): „Fool” (Brainfeeder/Ninja Tune, 2016)
„Naive computer jazz" și-a definit olandezul muzica de pe albumul de debut, fără nicio conotație peiorativă legată de sensul lui „naiv” din vorbirea curentă, ci așa cum termenul a rămas, de exemplu, la pictura „naivă”. Nimic simplu sau simplist, așadar, ci inspirat și inventiv, componistic și în interpretare. Nici n-ar fi putut să iasă altfel, având în vedere cele 3 albume clasice pe care olandezul le-a avut în minte când s-a apucat de album: „Steve Kuhn” (1971’s Steve Kuhn), „Arthur Verocai” (1972’s Arthur Verocai), și „Rock Bottom” al lui Robert Wyatt (1974). Mai mult de-atât: tânărul D.J. olandez a cărui fotografie e prelucrată pictural pe copertă în manieră Hieronymus Bosch, a făcut ce-a făcut și i-a determinat pe 2 dintre idolii săi să se alăture demersului, așa încât au participat la înregistrări pianistul american Steve Kuhn („The Zoo”) și chitaristul brazilian Arthur Verocai („Flu”) care l-a adus cu el și pe vocalistul Carlos Dafé.
„Am încercat să creez ceva atât tradițional cât și modern, „fool”-ish („nebunesc”, în sensul bun), ceva de „spus” de pe ambele părți ale spectrumului. Dacă am rămâne ancorați în tradiție, n-ar mai exista evoluție”, zice undeva olandezul. Mie albumul îmi amintește foarte bine de realizările din anii '80 la complexul synclavier ale lui Frank Zappa și Adrian Belew, „Jazz From Hell” și respectiv, „Desire Caught by the Tail” (ultimul conectat tot la pictură, la celebre tablouri ale lui Pablo Picasso). Îmi rămâne un singur regret legat de acest album, lipsa dintre invitați a lui Robert Wyatt...

* British Theatre: „Mastery” (2016)

Album reușit de debut cu grupul cuplului Mike Vennart și Richard A. Ingram (a.k.a. Gambler) din Manchester, + bateristul Biffy Clyro, precedat de 2 EP-uri și urmând realizările de pe parcursul a 13 ani ale grupului subevaluat Oceansize desființat în 2011. Cei doi cărora nu le place pentru „Teatrul Britanic” termenul „project” și-au propus cu totul altceva decât înainte și au lucrat circa 4 ani la album până la lansare. Pentru Gambler albumul inițial electronic ascultat din colecția tatălui său a fost „Oxygène” a lui Jean Michel Jarre. „Am știut de-atunci că vreau să fac ceva care să sune ca ăsta”, zice artistul care și-a cumpărat un vechi keyboard Yamaha, magnetofon, microfon și alte devices-uri asociate setului. Detalii și amănunte, inclusiv din trecutul în Oceansize, aici:
http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/music/features/british-theatre-mastery-album-stream-a7005886.html