Prog, Prog, PROG...& Beyond! (2)

* Psychedelic Porn Crumpets: „High Visceral (Part One)” (2016)
Un prog-rock mai accesibil cu accente „hard & heavy” găsim pe acest album al 4-tetului australian din Perth (al 3-lea la rând de debut dintre cele analizate în această postare). Deși face analogii pe alocuri cu trupele Don Caballero („High Visceral”) și Secret Chiefs 3 („Cubensis Lenses”), această cronică din link-ul de mai jos în general laudă trupa că nu sună ca grupurile psihedelice americane, de ex. la finalul „Denmark/Van Gogh & Gone” când piesa asta în mid/slow tempo aduce cu britanicii Oasis:
https://supercorrupter.wordpress.com/2016/03/29/album-review-psychedelic-porn-crumpets-high-visceral-part-one/
Definitorie mi se pare și spațiala „Found God In A Tomato”, iar „Part One” din subtitlu ne zice că albumul va avea cel puțin încă o urmare...

* Magnus Öström (ex-E.S.T.): „Parachute” (Diesel Music, 2016)
Din Suedia îmi confirmă așteptările bateristul așteptat la Gărâna XX la vară în iulie, pe un album scos recent la casa de discuri la care E.S.T. debuta în urmă cu 20 ani și care-ar fi putut fi la fel de bine subiect și pentru blogul VicTim of Jazz.
Garnitura, alături de lider, e aceeași ca pe anterioarele „Searching for Jupiter” (ACT Music, 2013) și „Thread Of Life” (ACT Music, 2011), respectiv Andreas Hourdakis, guitars; Thobias Gabrielson, bass & keys și Daniel Karlsson, piano & keys (plus ca invitat trompetistul norvegian Mathias Eick în „The Shore of Unsure”)...iar titlul, metaforă și celebrare a  muzicii, e „parașuta” de salvare a autorului în momentele cele mai „dark”. „Ca musafiri temporari pe acest agitat glob pământesc pe care existăm și călătorim, sper că-l părăsim până la urmă cu toții pentru un loc mai bun. Eu cu muzica mea pentru asta lupt”...

* Blixa Bargeld & Teho Teardo: „Nerissimo” (2016)
* (David) Cross & (Seán & Séamus) Quinn: „Cold Sky Blue” (2016)
Ce albume frumoase sunt aceste două noi apariții, m-au încântat efectiv deși așteptările erau foarte mari!
Primul, peste care parcă plutește fantomatic Nick Cave sau Leonard Cohen, este un imn poetic & melodic genul „pop-art” sau „poetry & song” cu 10 piese omogene deși diferite și cu momente de umor și mister cântate în engleză, germană și italiană, cu un partener italian specialist în muzica de film la înălțimea standardelor melodice și lirice ale frontman-ului Blixa de la Einstürzende Neubauten, duoul recidivând după anteriorul „Still Smiling” (2013). Dacă ar trebui să aleg totuși o singură piesă preferată, asta ar fi introspectiva 08. „Nirgendheim”.
Al 2-lea (dar oare de ce le-am gândit luate împreună, așa le-o fi venit rândul la ascultat? ) e un album instrumental-vocal și ambiental „old-school” cu un violonist care dovedește că a făcut parte din King Crimson în perioada 1972-1974 și un claviaturist american descendent irlandez dintro dinastie de muzicieni. Vioara electrică lui David Cross sună diferit, de ex. ca o chitară sau claviatură după dorință, în funcție de piesă și efectele folosite, în timp ce restul e făcut de 2 frați Quinn: Seán (Synthesizer, Piano, Electric Piano, Organ, Mellotron, Sequenced By, Bass, Vibraphone, Handclaps, Drum Programming, Vocals), respectiv Séamus (Bass, Electric Guitar, Acoustic Guitar, E-Bow, Vocals, Flute [Bahamian]...și alternativ de vocile baladești tot cu fler irlandez ale lui Beth Hirsch, Brendan Staunton și Paula Gilmer.
http://homepage.ntlworld.com/sean_quinn/glensmusic/stickytar.htm

* Anohni: „Hopelessness” (Secretly Canadian, 2016)
Antony Hegarty, a.k.a. F.K.A. Antony sau Antony (din Antony and the Johnsons), apare cu acest pseudonim pe noul album, dar cu aceeași voce angelică aparte greu de confundat. La 45 ani cântă de circa 20 și din 2005 de când britanicii i-au acordat Mercury Prize e un nume major în arealul „mainstream” ramura „indie”, deși nu atât de cunoscut în Statele Unite ca să merite să pășească pe covorul roșu destinat câștigătorilor de Oscar unde fusese nominalizată și felicitată inițial la începutul anului la ediția 88th Academy Awards, categoria Best Original Song, pentru „Manta Ray”, cu compozitorul J. Ralph. Ulterior nominalizarea aceasta a fost înlocuită cu o alta neprevăzută și trendul la principalii vectori din mass media s-a schimbat treptat...Am folosit genul feminin pentru că Anohni e un/o „transgender”, persoană transsexuală devenită dintr-un „el” o „ea” prin schimbare de sex. Artista din Canada își face o adevărată confesiune de credință în link-ul de mai jos în care aflăm detaliile întregii povești cu nominalizarea retrasă, cum incomodează piesele ei și prin mesajele textelor și aflăm despre rolul determinant pe care l-a avut regretatul Lou Reed în cariera ei/lui când era pe cale să renunțe, aici:
http://secretlycanadian.com/blog/2016/02/why-i-am-not-attending-the-academy-awards-by-anohni/

* Hawkwind: „The Machine Stops” (Cherry Red, 2016)
Cu un lider poli-instrumentist Dave Brock de 75 ani, e impresionant că un grup ca Hawkwind mai există, darămite să mai și lanseze materiale muzicale noi! Albumul ar putea fi cel ultimativ dacă ne uităm peste titlu și la unele piese: „All Hail the Machine”, „The Machine” sau finalul „Lost in Science” -primele 2 cu trimitere la reperul esențial al trupei, hitul-fanion „Silver Machine”, în multe variante cu regretatul basist Lemmy și-n „live”-uri cu frumoasa și voluptoasa dansatoare Stacia-, sau „The Harmonic Hall”, aluzie la albumul „Hall Of The Mountain Grill”. Una peste alta, un album apropiat și de nivelul altor clasice din anii '70 ca „Space Ritual” sau „Warrior On the Edge Of Time”....Pe de altă parte, fiind un album concept, titlurile au legătură cu capitole din romanul S.F. „best seller” a lui E.M. Foster descriind întro viziune distropiană un viitor macabru cu oamenii ostateci în tuneluri subterane controlate de mașini computerizate și în care evadarea spre suprafață e dorința supremă, pe cât de utopică pe-atât de periculoasă. Stilistic în afara trendurilor globalizate ale zilei, albumul poate fi util celor mai tineri care nu l-au prins pe Lemmy decât în Motörhead și-s curioși unde-a mai cântat...sau care vor pur-și-simplu să-i asculte după 40 +...ani pe pionierii inițiatori ai rock-ului spațial. Hawkwinds și spin-off-ul Hawklords n-au reușit dezvoltări ramificate numeroase ca marea familie pluri-continentală Daevid Allen/Gong, dar membrii supraviețuitori continuă odiseea și dacă privim aparițiile din ultimii ani, ele nu-s deloc puține, în această primăvară apărând și:

* Hawklords: „R:evolution” (ShellShock, 2016)
* Dave Brock: „Brockworld” (Hawkward Records, 2016)
Am trecut rapid peste aceste albume dar se remarcă imediat la Hawklords devieri de la normă, la vreo 2 piese, „Space Monkey” și „The Joker”, parcă...chiar am avut impresia că ascult ceva „post-punkish” cu...Johnny Lydon & P.I.L./Public Image Limited (!?)

...iar anii trecuți au fost lansate mai multe albume semnate de la fel de prolificul claviaturist Nik Turner, oricum component și în Hawklords. Albume de „familie” pe care le trecem la „recomandări și referințe”:

* Nik Turner (feat. Billy Cobham, Robby Krieger, Steve Hillage, John Etheridge, & John Weinzierl): „Space Fusion Odyssey” (Purple Pyramid/Cleopatra, 2015)
* Nik Turner (Hawkwind): „Space Gypsy” (Cleopatra, 2013)
* Space Invaders & Nik Turner Playing „The.Sonic.Noise.Opera” (Nasoni Records, 2014)

Intenționasem să-l includ în postare și pe clasicul excentric beatnic și hippiot Wulf Zendik, o mare descoperire muzicală recentă! Dar despre el și mica sa comunitate nomadă și despre deliciile festivalului de la Moers recent derulat, în postarea următoare.