* Jakob Skøtt: „All the Colours of the Dust” (El Paraiso, 2016)
„Age Of Isotopes”, „Iron Nebula” sunt 2 titluri sugestive care „vorbesc” despre turbulențe sonore pozitive și o frenezie ritmică debordantă în duelul claviaturilor sintetizatoarelor polifonice cu tobele bateristului danez din trupa Causa Sui care reușește aici un album cel puțin la nivelul ultimului cu colegii -„Return To Sky” (2016)- și superior anteriorului său solo: „Amor Fati” (Love of Fate) (2014). Artist vizual pentru El Paraiso Records, Jakob Skøtt are realizări anterioare și cu duoul Syntaks și a mai colaborat printre alții cu Tortoise, Eartless și Amon Düül II, ceea ce se „vede” pe noile materiale „cu sunete instrumentale mai abstracte” (conform „http://elparaisorecords.com/artists/causa_sui”)
Câteva cuvinte și despre Jonas Munk (a.k.a. „Manual”), liderul electronist și chitarist din „stoner rock band"-ul danez Causa Sui: acesta rămâne un mare fan al englezilor Slowdrive reuniți în 2014 (cu realizări notabile în anii '90 în stilul numit „indietronica”)...dar se inspiră mai nou și din krautrock-ul germanilor Can și din „fusion”-ul de pionierat al lui Miles Davis, așa încât întâlnim prin cronici încadrări stilistice „electronic, jazz, experimental, psychedelic rock". Este destul de probabil, deasemenea, ca germeni ai noilor albume să fie detectați încă de pe colaborarea celor 2 muzicieni din 2004, separat de albumele cu Causa Sui, respectiv Manual & Syntaks: „Golden Sun”.
* Guido Möbius: „Batagur Baska” (2016)
Electronică avangardistă „urbană” din Berlin a unui producător, D.J. și artist care și-a creat o marcă personală în branșă, genul acela de album, al 4-lea al lui G.M., la care nu ști la ce să te-aștepți, te ia pe nepregătite intrigându-te de la primele note și de la vorbirea ciudată încă din deschiderea-titlu și te provoacă apoi la noi reluări și ascultări în care tot descoperi ceva nou, de ex. la ciudata „Windsurfing Chile”, tânguitoarea „-Ing” sau în poliritmicele „Rowno Malin Ternopol” sau „Moloch”. Numele Möbius/Moebius obligă, dar n-am găsit vreo legătură de rudenie între Guido și regretatul pionier recent dispărut al krautrock-ului, Dieter Moebius (1944-2015).
* Jameszoo (Mitchel Van Dinther): „Fool” (Brainfeeder/Ninja Tune, 2016)
„Naive computer jazz" și-a definit olandezul muzica de pe albumul de debut, fără nicio conotație peiorativă legată de sensul lui „naiv” din vorbirea curentă, ci așa cum termenul a rămas, de exemplu, la pictura „naivă”. Nimic simplu sau simplist, așadar, ci inspirat și inventiv, componistic și în interpretare. Nici n-ar fi putut să iasă altfel, având în vedere cele 3 albume clasice pe care olandezul le-a avut în minte când s-a apucat de album: „Steve Kuhn” (1971’s Steve Kuhn), „Arthur Verocai” (1972’s Arthur Verocai), și „Rock Bottom” al lui Robert Wyatt (1974). Mai mult de-atât: tânărul D.J. olandez a cărui fotografie e prelucrată pictural pe copertă în manieră Hieronymus Bosch, a făcut ce-a făcut și i-a determinat pe 2 dintre idolii săi să se alăture demersului, așa încât au participat la înregistrări pianistul american Steve Kuhn („The Zoo”) și chitaristul brazilian Arthur Verocai („Flu”) care l-a adus cu el și pe vocalistul Carlos Dafé.
„Am încercat să creez ceva atât tradițional cât și modern, „fool”-ish („nebunesc”, în sensul bun), ceva de „spus” de pe ambele părți ale spectrumului. Dacă am rămâne ancorați în tradiție, n-ar mai exista evoluție”, zice undeva olandezul. Mie albumul îmi amintește foarte bine de realizările din anii '80 la complexul synclavier ale lui Frank Zappa și Adrian Belew, „Jazz From Hell” și respectiv, „Desire Caught by the Tail” (ultimul conectat tot la pictură, la celebre tablouri ale lui Pablo Picasso). Îmi rămâne un singur regret legat de acest album, lipsa dintre invitați a lui Robert Wyatt...
* British Theatre: „Mastery” (2016)
Album reușit de debut cu grupul cuplului Mike Vennart și Richard A. Ingram (a.k.a. Gambler) din Manchester, + bateristul Biffy Clyro, precedat de 2 EP-uri și urmând realizările de pe parcursul a 13 ani ale grupului subevaluat Oceansize desființat în 2011. Cei doi cărora nu le place pentru „Teatrul Britanic” termenul „project” și-au propus cu totul altceva decât înainte și au lucrat circa 4 ani la album până la lansare. Pentru Gambler albumul inițial electronic ascultat din colecția tatălui său a fost „Oxygène” a lui Jean Michel Jarre. „Am știut de-atunci că vreau să fac ceva care să sune ca ăsta”, zice artistul care și-a cumpărat un vechi keyboard Yamaha, magnetofon, microfon și alte devices-uri asociate setului. Detalii și amănunte, inclusiv din trecutul în Oceansize, aici:http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/music/features/british-theatre-mastery-album-stream-a7005886.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu