Peter „Principiu” (R.I.P...), Yowie, Yoko („Ono...& Only”) și „Pasărea-Furtună”

Basistul din Tuxedomoon, Peter Principle, a murit la 63 de ani pe neașteptate (atac de cord sau lovitură?...cauza nu-i prea clară), pe 17 iulie la Brussels, întro perioadă plină de pregătiri pentru un viitor turneu și un nou album și după turneul de anul trecut în care a fost recreat „live” albumul de debut „Half-Mute” (1980). Era cunoscut „principial” și în principal ca și component din trioul de bază al acestui grup americano-belgian de „cabaret no-wave , new-wave & post-punk experimental” (conform Wikipedia)...sau, cum mai plastic am găsit descris stilul undeva, „cabaret teatral electronic” sau „nouveau primitive punk modernist cabaret”. Grupul a fost fondat la San Francisco de Blaine L. Reininger (vln, voc, etc) și Steven Brown (sax, etc) și s-a relocat apoi în Belgia unde-a și rămas constant până-n prezent, cu toate convulsiile de personal și hiatusurile care-au urmat, „evadări” solo, colaborări în domeniul video, „art performances”-uri. Dacă poate ca și autor n-a atins amplitudinea celor doi co-fondatori, ca interpret rolul său ritmic și „pulsant” devenea cu-atât mai important întro formulă în care n-a existat niciodată baterist/percuționist (!).
Născut Peter Dachert, Principle („Principiu”) și-a luat numele de artist de la economistul, educatorul și „ierarhologul” canadian clasic Laurence J. Peter. În cartea sa din 1969 numită „Principiul lui Peter: De ce lucrurile merg întotdeauna greșit”, acesta a formulat o teorie în management, la concurență parcă cu faimoasele „Legi ale lui Murphy” (care circulau clandestin xeroxate și în România de sub dictatura ceaușistă a anilor '80), după ce a observat „cât de mulți manageri de corporații tind să-și atingă nivelul maxim al incompetenței lor”...
Tocmai mă ocupasem de Peter Scherer în postarea anterioară, iată acum dintr-un motiv trist și nedorit vine rândul altui Peter, care ca și ceilalți principali colegi din Tuxedomoon a avut și o carieră solo cu 4 albume fără compromisuri comerciale nu prea mult deviate stilistic de grupul-mamă și nici departe de realizările unui alt basist, britanicul Jah Wobble (ex-Public Image Ltd/PiL), respectiv:

* Peter Principle - Sedimental Journey (Made To Measure/Crammed Discs, 1985)
* Peter Principle - Tone Poems (Made To Measure, 1988)

* Peter Principle - Conjunction (Les Temps Modernes, 1990)

* Peter Principle ‎- Idyllatry (LTM, 2005)

Obsevați ce ingenios se folosesc, la primul și ultimul dintre titluri, asemănările de cuvinte „sentiment/sediment”, respectiv „idol/idilă„...eu însă l-am ales mai relevant pe cel de-al 2-lea album, cel mai poetic, cu 10 observații misterioase înregistrate în studio, acasă și în pădurile din regiunea Ardennes, de un autor inspirat de atracția sa către sunete psihedelice, tehnici de procesare derivate din muzica concretă și atmosfere suprarealiste, etalate solo la această gamă largă de instrumente:
„Electric Guitar, Acoustic Guitar, Bass, Drums, Percussion, Electronic Drums [Rythm Machines], Organ, Synthesizer [Moog], Voice. All music recorded [Home Recordings], composed & arranged by Peter Principle”.

Aș mai focaliza la finalul mini-portretului in memoriam Peter Principle și pe un așa-numit Tuxedomoon „side project” la care acesta a contribuit, puțin cunoscut și recenzat, un album ambiental/cinematic presat și lansat numai în Mexic și Rusia (!) ce s-a dorit poate prea militant de la primele acorduri și cuvinte din deschiderea „The Door/Viaje En La Sierra Madre”)....dar care a ieșit până la final, cum cu tâlc observa un fan, „mai mult ca o revelație decât revoluție”. Acest titlu tras cu formula extinsă prin alăturarea câtorva muzicieni mexicani uneori apare și în discografia oficială Tuxedomoon, alteori, mai frecvent, sub numele de grup „Joeboy”, în timp ce „https://www.discogs.com/Joeboy-Joeboy-In-Mexico/release/1039810” îi numește -e adevărat nu de pe coperți, ci din infos-urile adiacente de pe „inner sleeve”-, „The Explorers” (vezi mai jos numele decodificate). Asta legat de „numele autorului”, pentru că la „titlul albumului”, indubitabil e vorba de unul și-același „Joeboy In Mexico” (Opción Sónica, 1997) în care se mai remarcă suita în 2 părți „Zombie Paradise” și perechea „El Popo”, cu o chitară distorsionată în prim plan și vocea resemnată dinspre final, respectiv „Ambient Popo”, în care o vioară surprinzător de melodioasă „conduce” ostilitățile de-a lungul întregii piese .

„The Explorers:
- Cox (= Vincente Cox Gaitán)
- Esteban Café (= Steven Brown)
- Pandro Hocheval (= Peter Principle)
- Paco Rosebud (= Nikolas Klau)
- Ruan Rotterdam (= Juan Carlos López)
- Matt Pockoy (= Alejandro Herrera)
- Berliner Angelini (= Blaine L. Reininger)
- Polo Pavón (= Polo Pavón)
- Pancho Peru (= Unspecified)”

* Yowie (St. Louis/US) - Synchromysticism (SKiN GRAFT, 2017)...."instrumental math rock, no wave, noise rock, post-rock prog" 

* Yowie - Damning With Faint Praise (2012)

* Yowie - The Cryptooology (2004)

* Doomsday Student - A Self Help Tragedy -EP- (Three One G & SKiN GRAFT, 2016)

* Doomsday Student - A Walk Through Hysteria Park -EP- (2014)

* Chrome Jackson - Chrome Forest (2012)

* Arab On Radar - Yahweh or The Highway -EP- (2001)

* The Flying Luttenbachers - Revenge (1996)

* Athletic Automaton - A Journey Through Roman's Empire (2007) 

Tot setul de mai sus, incluzând cele 2 albume anterioare și cu trupe unde au mai activat sau încă mai cântă muzicienii, e subsumat și pregătitor noului material „Synchromysticism”, „...A modern musical wonder of the world...a fucking golden unicorn” (conform lui Patrick H. Win, MD)...„în care fiecare notă e planificată perfect și cântată din prima, fără duble”. Un album îndelung pregătit, minuțios aranjat și executat/interpretat „în mare viteză, cu rare repetiții, intensă disciplină, structură rigidă și forță focalizată”, de un „rock power trio” cu doar 2 chitare electrice și tobe (!). 
„Greu, dacă nu imposibil de imaginat” -zice și Diana Benanti de la Riverfront Times întro altă recenzie- „un program de computer capabil să compună un așa fel de „deranj cerebral” cum reușesc cei 3, compoziții grandioase structurate atât de minuțios încât termeni ca „tempo”, „ritm” și „melodie” devin total abstracți”.
Yowie:
 - Jeremiah Wonsewitz: electric guitar
 - Jimbo "Moppy" or "Lil' Pumpkin": electric guitar
 - Shawn "The Defenestrator" O'Connor: drums
Dacă vă place, mai aflăm de pe site-ul „www.yowie.bandcamp.com” că „Math Rock” de aceeași factură mai fac și alte trupe precum Hella, Tera Melos, Ahleuchatistas, Don Caballero și chiar grupul „Zeuhl” japonez Koenji Hyakkei.

* Yoko Ono Plastic Ono Band - Fly -2 CD- (1971, Remastered 2017)
* Yoko Ono - Approximately Infinite Universe (1973, Remastered 2017)
* Yoko Ono - Feeling the Space -2 CD- (1973, Remastered 2017)

Li se întâmplă cel mai frecvent clasicilor pe ipoctita planetă „mainstream”: de aceea văduva lui John Lennon se poate considera un artist privilegiat, pentru că e încă în viață și-și poate vedea vechile albume recondiționate/reeditate, după ce anul trecut, alături de noul ei „Yes, I'm A Witch Too” mai apăruse și Yoko Ono & John Lennon – Unfinished Music No.1: Two Virgins + No.2: Life With the Lions (1968/1969, Reissue 2016)

Prilej și acum de rememorări la o calitate sonică mai bună pentru cunoscători, de completări pentru cei cu lacune sau, pentru neinițiați, de luat contact cu un artist audio-vizual care n-a debutat sub „umbrela” celebrității numelui soțului ei, ea având deja, la acel moment romantic mult controversat din tinerețe cu Beatles-șii încă activi, câteva filme experimentale cu coloane sonore la activ. Cele 3 albume fac chiar această trecere cronologică de la cel mai avangardist/ermetic -„Fly”- spre faza mai comercială pop-rock post-The Beatles de pe „Feeling...” (între care zona mediană „aproximativă” a lui „so & so”). Nu-i inutilă nici comparația, la mai mult de jumătate de veac distanță, între „cele două” Yoko, de la 28-30 ani pe remasterizări și cea a lui „Și eu sunt o vrăjitoare” de 83-84, între care vocea cu tot registrul ei aferent a avut parte de cele mai puține schimbări!

* Oiseaux-Tempête (France) – AL-‘AN ! („And your night is your shadow/A fairy-tale piece of land to make our dreams”) (2017)
* Oiseaux-Tempête – ÜTOPIYA? (2015)....„Cinematic, political, dynamic and nuanced: this is post-rock at its best”
Din nou un nume de grup francez imposibil de ignorat, înseamnă parcă ”Pasărea-Furtună” în românește. Descrierea albumului 2015 la care s-ar mai putea adăuga și „free-jazz” sau „krautrock”-ul detectat mai ales în improvizații, mă cam scutește de alte detalii. Adaug doar flerul oriental mai pregnant -așa cum sugerează și titlul- de pe noul album „imersiv, aproape totemic” tras parțial la Beirut și dominat de piesele cu Tamer Abu Ghazaleh la voce, între care tema centrală „Through the Speech of Stars” de circa 17 minute (bazată, ca și anterioara “The Offering”, pe un poem al palestinianului Mahmoud Darwish) atinge accente și intensități tipice unor trupe ilustre de peste ocean ale idiomului post-rock, precum Godspeed You! Black Emperor sau The Swans. La baza acestor declamații intense au stat mai ales atentatele tragice din „anul de haos” 2016, în timp ce pe anteriorul „Ütopyia?” înregistrat în doar 3 zile la Lyon, pe care apare accentuând aspectul dramatic și fostul frontman din The Ex, vocalistul G.W. Sok, zonele vizate sau sugerate erau Grecia, Turcia și Sicilia. Trupa asta e atractivă și în prestațiile „live”, cum puteți vedea via YouTube în concertul integral de mai jos.

Don Li / Tonus Music, adică peste 15 ani de Zen-Funk minimalist elvețian

Bun venit în microuniversul Zen-Funk minimalist, reductiv și repetitiv creat de pianistul Nik Bärtsch și dezvoltat apoi intersectat sau în paralel de Don Li și „familia” sa de muzicieni via Tonus Music (casă de discuri din Berna devenită din 2012 Orbital Garden). O bună parte a catalogului pe care-am parcurs-o fugitiv în ultimele săptămâni e înșiruită mai jos, vă rog să observați instrumentele de bază notate la fiecare titlu și spre final -audio & video- extensia stilistică spre neo-clasic contemporan adusă mai ales de albumele artistului Zimoun (sculpturi sonore, instalații) și de auto-intitulatul „Stahlquartett” în care toți cei 4 muzicieni folosesc degetele mâinilor și arcușuri la un ingenios instrument-unicat din arcuri de oțel. Nu mai puțin interesant este și electro-acusticul Xala (III) mânuit cu grație dansantă de Ania Losinger, o platformă muzicală formată din 24 plăci din lemn de padouk și aluminiu lovită cu picioarele și cu 2 baghete mari.

                                       Stahlcello

                                       Stahlcello

                                                                       Xala III (X 3)

https://www.anialosinger.com/en/instruments/

Mai adaug setului la final și realizări dinafara lui Tonus-Music ale lui Peter Scherer, cel mai cunoscut dintre toți muzicienii datorită asocierii cu americanul Arto Lindsay în grupul Ambitious Lovers (de noul album al lui A. Lindsay m-am ocupat nu demult). Atrage atenția mai ales excelentul „Very Neon Pet” cu o distribuție ilustră de invitați, perfect sugerată de un titlu ca „So Many Constellations”.

„Don Li (*7 April 1971 in Bern, Switzerland, as Don Pfäffli) is a Swiss composer, musician (clarinet, saxophone) and music producer of reductive music”....(https://en.wikipedia.org/wiki/Don_Li_(composer/musician)

                 TONUS-MUSIC-RECORDS / Orbital Garden / Switzerland
                                 http://www.tonus-music-records.com/

* Don Li (clar, c-bass clar, p-no) - Trigon (2000)
* Don Li - Kun (2001)
* Don Li & Nik Bärtsch - Gen (2001)
* Don Li - 15 Squared (2004)
* Don Li - Out Of Body Experience (2006)
* Don Li - A Portrait Of Edith Piaf (2008)
* Peter Scherer (keybs & gtr), Don Li - That Land (2009)
* Mich Gerber (d-bass) - Tales Of The Wind (2004)
* Andreas Stahel (fl) - Helix Felix (2003)
* Mik Keusen (p-no) - Blau (2005)
* Mik Keusen's Blau - Nalu (2011)
* Katryn Hasler (bar-vln, electronics) - 11.58 (2008)
* Katryn Hasler - Plastik (2014)
* Ania Losinger (el-ac Xala III) - Xala (2001)
* Ania Losinger Tonus String Quartet - New Ballet For Xala (2004)
* Ania Losinger & Mats Eser (mar, vibr, Fender Rhodes & dr) - Fù (2014)
* Ania Losinger & Mats Eser - Shanghai Patterns (2014)
* Ania Losinger & Mats Eser - Scope (2015)
* Marcel Zaes (electronics) - Yellow Neon Letters (2014)
* Marcel Zaes, Sabrina Merz (c-bass, voc, perc) - Prairie Urbaine (2014)
* Andrea Manzoni (p-no, Fender Rhodes, moog) & Marcel Zaes - SJÖ (2014)
* Andrea Manzoni (p-no) & Marcel Zaes - SJÖ :Två (2016)

* Zimoun (Sound Sculptures) - Viskos (2003)
* Zimoun (with Don Li, Philipp Schaufelberger, Mik Keusen, Ben Loosli) - Nå (2005)
* Zimoun feat. Mik Keusen - Prepared I (2007)
https://vimeo.com/zimoun/videos/sort:plays

* Stahlquartett - Stahlquartett (2012)
    - Jan Heinke: Stahlcello, Alexander Fülle: Stahlcello, Michael Antoni: Stahlcello & Peter Andreas: Stahlcello





* Peter Scherer - Very Neon Pet (Musikszene Schweiz/Switzerland, 1994 / Metro Blue/US, 1995)
 Personnel:
 - Peter Scherer (guitar, piano, synthesizer, bass, lo gongs, samples, programming, special effects)
 - Sussan Deihim (vocals)
 - Arto Lindsay & Amedeo Pace (guitar)
 - Laurie Anderson & Mark Feldman (violin)
 - Christian Lechevretel (trumpet/flugelhorn)
 - Jun Miyake (trumpet)
 - Sebastian Steinberg, Melvin Gibbs & Fernando Saunders (bass)
 - Dougie Bowne (cymbals, drums)
 - Cyro Baptista & Naná Vasconcelos (percussion)
 - Joshua Selman (special effects)
 - Frank Genius (electronics)
 - Zeena Parkins (electric harp)









Alte recomandări:
* Peter Scherer & Arto Lindsay - Pretty Ugly (Crammed Discs, 1990)
* Peter Scherer - Cronologia (Tzadik/Film Music, 1996)

In memoriam Gregg Allman (Band): „Playin' Up a Storm” (1977) (II)

”Muzica este sângele vieții mele. Iubesc muzica și-mi place s-o cânt pentru oamenii care-o apreciază. Şi atunci când totul va fi fost spus și făcut, o să mă duc la mormânt şi fratele meu la care m-am gândit zilnic toată viața o să mă salute cu un „bine lucrat, fratele meu mai mic, ai facut totul cum trebuia”. Am spus acest lucru de un milion de ori, așa că dacă aș muri astăzi, sigur asta ar fi lovitura.”
(Gregory LeNoir „Gregg” Allman, 8 dec. 1947 - 27 mai 2017)

* „O lãsasem mai moale până la (o) furtună” ar fi încercarea de traducere în românește a titlului celui de-al 2-lea album Gregg Allman Band scos în perioada de circa 5 ani a mariajului lui G.A. cu flamboaianta Cher. L-am ales împreună cu amicul Laci Schutz (posesor al LP-ului original din vasta sa colecție personală) ca să-i aducem un modest tribut unuia dintre fondatorii „Southern Rock”-ului american, trecut recent în neființă, același muzician care a dus singur peste 4 decade, ca unic frate rămas în viață, povara renumelui de plural The Allman Brothers Band după mult prea prematura dispariție, la nici 25 ani în 1971, a lui Duane în accidentul de motocicletă ...Cei doi porniseră de jos, provenind dintr-o familie modestă, tatăl lor fiind împușcat de un autostopist pe care-l luase în mașină când băieții erau încă foarte mici. Ca urmare mama i-a crescut în condiții grele și deși Gregg dorea inițial să se facă dentist, muzica avea să-l captiveze din perioada gimnaziului („între femei și muzică, școala nu mai este o prioritate”) ca și pe Duane cu care a trecut în anii '60 prin mai multe trupe inițiatice în faza de apogeu a culturii hippy cu tot avatarul de tentații bune și rele incluzând diferite „addictions” și nebunia vitezei motoarelor ca la rebelii „Hell Riders”.
Capitolul major TABB al grupului cu mai multe reformări care a făcut istorie a fost completat cu timpul de realizări solo GA și sub titularura GAB.
Am reascultat după foarte mulți ani discul Gregg Allman Band lansat în mai 1977 și am remarcat aceeași eleganță a unui album care în ciuda relativ puținelor compoziții originale (4 din 9) fără amplitudinea și impactul unor „power play”-uri ca „Melissa” sau „Whipping Post”, rămâne totuși valoric sus plasat în discografia solo, cu diversitate melodică atractivă, aranjamente instrumentale inspirate și o interpretare impecabilă la care-au contribuit și numeroșii invitați (Dr. John, Victor Feldman, Bill Payne). Vocea „soul infected” a lui Gregg n-a sunat niciodată mai bine iar varietatea pieselor, depășind așteptările, expandează palierul stilistic uzual în care se situa separat muzica trupei principale TABB. Cu-atât mai mult rămâne important albumul în contextul momentului cu cât în decembrie același an avea să apară fără succes la critici și public singurul material al lui Gregg împreună cu Cher sugestiv numit „Two the Hard Way / 2 (oameni) (pe) drumul dificil” (al mariajului, s-ar subînțelege, deși Wikipedia oferă ca probabilă o altă sursă a titlului).
Coperta cu Gregg Allman la claviaturi, ceva între pictură și fotografie și cu un scris cam stângaci-școlastic, n-aș alege-o printre marile realizări grafice, dar asta nu afectează bineînțeles muzica. Vă sugerez să citiți și din „comments”-urile postării de pe YouTube a albumului integral din care mi-a plăcut asta: „aproape tot ce-a apărut asociat cu numele „Allman” înseamnă aur pur”.

P.S.:
Luați postarea asta ca pe o completare pentru că m-am mai ocupat de acest subiect într-una dintre primele 10 postări numerotate prin primăvara lui 2014. Atunci intrasem în detalii luând albumul piesă cu piesă și focalizând pe asemănările și deosebirile dintre două cronici profesioniste ale albumului. Sper să găsiți lucruri interesante în ambele abordări la 3 ani distanță una de alta, acum când vorbim de Gregg Allman la timpul trecut...

Inflație progresivă de primăvară pentru „proggsters”

Le-am ordonat pe țări și zone geografice. Sunt doar o parte din ce a apărut în ultimele circa 2 luni, plus câteva descoperiri mai vechi sau anterioare ale respectivilor. Extensia înțelesului semantic obișnuit pentru genul elastic „Prog Rock” e implicită, de ex. am inclus aici și unele albume care merg foarte bine încadrate la „electronica”.
Am „colorat” postarea și cu câteva coperți la albumele care mi s-au părut mai interesante. Atenție, aceasta e o postare mai ales de semnalare și întro mult mai mică măsură de recomandare, dată fiind superficialitatea cu care-am trecut peste multe albume bifate cu una singură bucată audiție integrală sau nici atât, doar citind câte ceva despre...sau bazându-mă pe unele analogii sau pe ce știam dinainte.
Cine e curios și vrea, o poate face selectiv focalizând mai amănunțit, orice semn de revenire pentru mine la albumul x sau y ca să schimbăm impresii ar fi bine-venit.


* Heroin in Tahiti (Italy) - Remoria (2017)
* Sonic Jesus (Tiziano Veronese Project) - Grace (2017)
* Il Bacio Della Medusa (Italy) - Deus Lo Vult (2012)
* Rob(U)rang (Belgium) - Ofò (2016)
* Electric Moon (Germany) - Stardust Rituals (2017)...."Stoner Rock, Psychedelic, Krautrock"
* Samsara Blues Experiment (Germany) - One with the Universe (2017)
* Son Of The Velvet Rat (Georg Altziebler/Netherlands) - Dorado (2017)
* TATRAN (Israel) - Soul Ghosts -Live Concert at Zappa Tel Aviv- (2015)....„Math Rock, Post-Rock/Prog Rock, Jazz Fusion”
* TATRAN (Dan Mayo, Offir Benjaminov, Tamuz Dekel/Israel) - Shvat (2014)

* Kikagaku Moyo (Japan) - House In The Tall Grass (2016)
* Kikagaku Moyo (Japan) - Stone Garden (2017)
* Phew (Japan) - Light Sleep -LP- (Mesh-Key, 2017)
* Acid Mothers Temple & The Melting Paraiso U.F.O. feat. Pika (Japan) - Astro Infinity Discotheque (2017)

* Solstafir (Island) - Berdreyminn (2017)

* Frutería Toñi (Spain) - Mellotron En Almibar (2014)
* Deep Limbic System (Mexico) - The Embryo -Extended Version- (2016)
* Parazit (Mexico) - Paradigm Paralysis (2017)
* POND (Australia) - The Weather (2017)

                 Solstafir - Berdreyminn

Scandinavia:
* Monsters and Puppets (Denmark/Norway) (Maria Kannegaard & Thomas Strønen) - S/T (Gigafon, 2011)
* Tusmørke (Norway) - Hinsides (2017)
* Tusmørke (Norway) - Fort Bak Lyset (2016)
* Tusmørke (Norway) - Elektriske Skrekkøgler og Forhistoriske Framtidsfabler (2015)
* Tusmørke (Norway) - Underjordisk Tusmorke (2012)
* Bjørn Riis (Norway) - Forever Comes to an End (2017)
* White Willow (Norway) - Future Hopes (2017)

* Shaman Elephant (Norway) - Crystals (2017)

* Ulver (Norway) - The Assassination of Julius Caesar (2017)

* Flowers Must Die (Sweden) - Kompost (2017)

* Rikard Sjöblom (ex-Beardfish) - The Unbendable Sleep (2016)
* Rikard Sjöblom's Gungfly (Sweden) - On Her Journey To The Sun (2017)
* Nad Sylvan (Hugh Eric Stewart/Sweden) - The Bride Said No (2017)
* Träd, Gräs och Stenar (Sweden) – Tack För Kaffet / "So Long" (2017)
...."The last recordings from the original band members"

* Onségen Ensemble (Finland) - Awalaï (2016)

                                                                  Monsters and Puppets

                                  Träd, Gräs och Stenar – Tack För Kaffet / "So Long"

USA:

* Adrenaline Mob - We The People (2017)
* Algiers - The Underside Of Power (2017)
* Dirtwire - Showdown (2017)
* Dream Machine - The Illusion (2017)
* Elder - Reflections of a Floating World (2017)

* Dreissk - To Nowhere (2017)
* Ulaan Passerine - Moss Cathedral (2016)
* Wear Your Wounds (Jacob Bannon) - Dunedevil (2017)
* Wear Your Wounds (Jacob Bannon) - WYW (2017)
* Jlin (Jerrilynn Patton) - Black Origami (Planet Mu, 2017)
* Entrance (Guy Blakeslee) - Book of Changes (2017)
* Morning Teleportation - Salivating for Symbiosis (2017)
* $hit & $hine ‎‎(Craig Clouse) – Total $hit! (2017)
* Oxbow - Thin Black Duke (2017)
* Taarka - Fading Mystery (2017)
* The Black Angels - Death Song (2017)
* Shadowgraphs - Venomous Blossoms (2017)
* Wolf Eyes - Undertow (2017)
* Blackfoot Gypsies - To the Top (2017)
* The String Cheese Incident – Believe (2017)
* Sun Araw (Cameron Stallones) - The Saddle of the Increate (2017)
* The Spirit of the Beehive - Pleasure Suck (2017)

* 3teeth (Canada) - shutdown.exe (2017)

                                                
                                                                                           Ulaan Passerine - Moss Cathedral


UK:
* Duncan Mackay, Georg Voros (South Africa/UK) - The Bletchley Park Project (2017)
* David Cross Band - Sign of the Crow (2016)
* Magic Bus - Phillip the Egg (2017)....„UK Canterbury Prog”
* Big Hogg - Gargoyles (2017)....„UK Canterbury Psych Folk”
* The Cosmic Dead (Scotland) - Psych Is Dead -CD/LP- (2017)
* The Physics House Band - Mercury Fountain (2017)
* Magenta - We Are Legend (2017)
* Forest Swords (Matthew Barnes) - Compassion (2017)
* The Caretaker (Jim Kirby) - Everywhere at the End of Time: Stage 2 (2017)
* Arca (Alejandro Ghersi/Venezuela/UK) - Arca (2017)
* Gnod – Just Say No to the Psycho Right-Wing Capitalist Fascist Industrial Death Machine (2017)

În umbra marelui Fripp: Andy Summers și Pat Mastelotto & Markus Reuter, cu bonus de la Penguin Cafe (post-Orchestra)

S-au adunat multe apariții discografice noi care-ar merita să fie comentate și în limba română dar n-am găsit semnale în mass media că melomanii și colecționarii de la noi și din diaspora ar fi interesați, bine-ar fi să mă înșel...Nu-s neapărat capodopere aceste albume, avem și compilații, reeditări și o ediție aniversară, dar e vorba de artiști și trupe MAJORE, pionieri veterani ai Pop-/Prog-/Kraut-/Blues- și Space-Rock-ului care au marcat evoluția acestor curente decenii întregi și continuă să se reinventeze, relevante în acest sens fiind titlurile Faust și Procol Harum „Aer Proaspăt” și „Novum”...sau lista lungă de invitați (vezi „back cover”) din toate generațiile ai prea puțin cunoscutului pe la noi „cavaler alb” Todd Rundgren:

* Ray Davies (The Kinks): „Americana” (2017)
* Todd Rundgren: „White Knight” (2017)

* Garland Jeffreys: „14 Steps to Harlem” (2017)
* Little Steven (Van Zandt): „Soulfire” (2017)
* John Mellencamp: „Sad Clowns & Hillbillies” (2017)
* Patti Labelle: „Bel Hommage” (2017)
* Robin Trower: „Time and Emotion” (2017)
* Procol Harum: „Novum” (2017)
* FaUSt: „Fresh Air” (2017)
* Hawkwind: „Into the Woods” (2017)
* Alphaville: „Strange Attractor” (2017)
* Kraftwerk: „3-D The Catalogue” -8 CD- (2017)
* Jethro Tull: „Songs From The Wood” (40th Anniversary Edition) -3 CD- (2017)
* Taj Mahal & Keb' Mo': „TajMo” (2017)
* Robert Cray: „Robert Cray & Hi Rhythm” (2017)
* Jan Akkerman: „The Golden Years Of Dutch Pop Music” -2 CD Compilation- (2017)

Există prea multă muzică interesantă însă și dincolo de aceste nume majore de care-ar trebui să se ocupe alții, eu focalizez pe acest blog pe unii din alte zone, denumite „out of mainstream” sau „no man's land”. Numai dacă-l știți pe Andy Summers doar de pe hiturile Police o să vă întrebați „ce caută aici așa jos și nu-i listat cu ceilalți mai sus?”...pentru că cine i-a urmărit cariera solo și colaborările știe deja că acolo-i vorba de cu totul altceva: albume instrumentale originale interesante, greu încadrabile în etichetele cunoscute „new age”, „crossover”, „art-rock” sau „fusion/jazz-rock”, deși nu ocolesc improvizația. M-aș gândi asemănând stilistic mai degrabă la un Phil Manzanera (Roxy Music), Steve Howe (Yes) sau Allan Holdsworth (Soft Machine, Gong, etc) solo, lângă care aș plasa inclusiv ultimele 2 noi albume recent descoperite apărute la o mic „label” american, mai mult ca sigur într-un tiraj nu prea mare. Desigur că nu l-am uitat pe Robert Fripp, vechiul prieten și coleg de școală a lui Andy, de unde și titlul postării de azi valabil mai ales celor 2 albume din 1982 și 1984, cel mai influențate de liderul-fondator de la King Crimson care-și răsfrânge aripile imaginare practic peste tot spectrul muzical al marii familii K.C. și dincolo de ea (vezi și Pat Mastelotto & Markus Reuter).

* Andy Summers: „Triboluminescence” (Flickering Shadow Productions/USA, 2017)

La exact 30 ani de la debutul solo cu „XYZ” (cel mai aproape stilistic de muzica trioului Police) apare acest nou „Triboluminescence” inspirat din călătoriile recente și experiențele de viață digerate pentru încercarea de a crea ceva nou și pentru care chitaristul a lucrat meticulos peste 6 luni. O muncă intensă cu atenție la detalii și potriviri la momentele de spontaneitate și inspirație, de ex. la multiplele „straturi” audibile în „Gigantopithecus” trecută prin multe schimbări până când Andy a spus: „OK, asta e, așa rămâne!”. „Plutitoarea Shadyland” și complexa temă-titlu (cea mai lungă piesă, de aproape 10 minute) sunt alte 2 „highlights”-uri de pe disc, iar influența Fripp-iană cea mai evidentă apare la final pe cosmica temă „Help From Jupiter”.

* Andy Summers: „Metal Dog” (Flickering Shadow Productions/USA, 2015)
Apărut la circa 30 ani distanță de „Metal Fatigue”-ul regretatului Allan Holdsworth, dar nu tot atât de îndepărtat stilistic. Diversitate atractivă și aici de tempos, tipuri de chitare și „moods”, mai ritmat ca „Triboluminescence”. Preferata mea: „Qualia”.
* Andy Summers & Fernanda Takai: „Fundamental” (2012).
Colaborare cu vocalista braziliancă din grupul Pato Fu pe un album de bossa nove bine temperate. A.S., deși scris primul pe copertă, rămâne secundar ca pe albumele cu Fripp.

* Andy Summers: „XYZ” (1987)
* Andy Summers & Robert Fripp: „Bewitched” (1984)
* Andy Summers & Robert Fripp: „I Advance Masked” (1982)

* Pat Mastelotto & Markus Reuter: „Face” (2017)
O singură suită mid-to-high tempo de circa 35 minute, fără pauze și părți, pe acest album pe care cei 2 muzicieni sunt secondați de o mulțime de invitați între care și Steven Wilson, doar aparent cu un rol minor...

* Penguin Cafe: „The Imperfect Sea” (2017)
Marea o fi ea imperfectă, muzica însă...dimpotrivă! Arthur Jeffes duce mai departe moștenirea tatălui său regretatul Simon, pe un album parcă și mai mult în spiritul fascinant al P.C. Orchestra decât anteriorul „The Red Book” (2014), începând de la primele acorduri ale deschiderii „Ricercar” și cu aceeași „joie de vivre” tipică dintotdeauna până la final. „Classical, minimalist, chamber & electronica” ar fi o înșiruire care cam acoperă tot spectrul sonor, „avant pop” fiind alta iar „classical”, cea mai scurtă, dar, după părerea mea și cea mai inadecvată, fie și cu un „neo” în față. Ca fan înrăit P.C. (O.), acesta va fi cu siguranță unul dintre albumele mele preferate de suflet ale acestui an, cu 9 teme dintre care 6 originale și 3 covers-uri, unul „Now Nothing” aparținându-i chiar regretatului său părinte Simon Jeffes a cărui umbră-i oricum prezentă peste tot...iar „Franz Schubert”-ul grupului Kraftwerk primind un asemenea tratament încât pare portivită „ca o mănușă” sonorității Cafenelei Pinguinului!

  


 Acest album este recomandabil mai ales celor cărora aceste titluri le spune ceva: „Perpetuum Mobile,” „Music for a Found Harmonium”, „Telephone and Rubber Band”, sau preferata mea...„ever”: „The Sound Of Someone You Love Who's Going Away And It Doesn't Matter”:

De la „Chamber Blues” la „Neo Classic”, cu miez picant de „Prog”

Blues-ul contemporan nu e o țintă a acestui blog, dar dacă se întâmplă lucruri interesante și în acest areal stilistic cred ele că merită punctate, cu-atât mai mult cu cât din ce-am observat, paginile de fani din Ro de pe Facebook ori puținele reviste care mai există, nu prea se ocupă de aceste apariții, ca să nu zic că le ignoră total...Păi mie simpla etichetă/asociere „blues cameral” -hibrid incitant și probabil unicat!- mi-a fost suficientă în a mă întreba despre ce-o fi vorba în formula chitaristului Siegel, ca să mai descopăr apoi în afară de noul album și alte 2 mai vechi, dovezi în plus că de fuziunea asta ingenioasă respectivul se ocupă de mult timp, de peste 4 decade (!):

* Corky Siegel's Chamber Blues - Different Voices -Blues Harmonica and Classical String Quartet- (Dawnserly Records, 2017)
* Corky Siegel's Traveling Chamber Blues Show (2005)
* Corky Siegel - Complementary Colors (1998)
Albumul nou este chiar o expandare stilistică a idiomului, posibilă datorită mai multor invitați gratulați sau nominalizați la Grammies în jazz și blues (Ernie Watts, Matthew Santos, Sam Lay) printre care și vocalista de R&B Marcella Detroit în versiunea la piesa-hit single pe care ea însăși o compusese odinioară pentru Eric Clapton, „Lay Down Sally”.

Interesante și tot din aceeași scenă:
* Daniel Eriksen - Narrative Boogie -Old School Delta Style: Blues, Gospel & Boogie-(2017)
* Blues Cousins (Russia/Levan Lomidze: gtr & voc) - KGB Blues (2011)
Nu e tocmai un album nou dar abia acum am descoperit trupa asta moscovită „Verii blues-ului”, se zice că ar fi cea-mai-cea...în acest gen din tot spațiul ex-sovietic.
* Big Bill Morganfield - Bloodstains On The Wall (2016)
Fiul legendarului Muddy Waters (voce și chitară „slide”), alături de trupa Mofro Party Band și alți invitați, a inclus pe acest al 7-lea album solo 4 teme originale și 8 „covers”-uri în spiritul și sound-ul studiourilor Chess din Chicago, deși albumul a fost înregistrat în mai multe orașe diferite. Ne reamintim și de fratele său vitreg mai mare, Mud, deasemenea orientat spre muzică după moartea tatălui în 1983. De atunci ambii frați vor să dovedească prin metode diferite faptul că nu sunt clone ale ilustrului lor părinte.
http://www.bluesblastmagazine.com/big-bill-morganfield-bloodstains-on-the-wall-album-review/

Trecerea spre rock-uri cât mai speciale e făcută, apropo de spirit, printr-un album tribut adus regretatului chitarist irlandez Gary Moore:

* Henrik Freischlader (gtr) - Blues for Gary (2017)
De ultimă oră, albume încă neascultate dar care promit mult având în vedere notorietatea protagoniștilor:
* Taj Mahal & Keb' Mo' - TajMo (2017)
* Robert Cray - Robert Cray & Hi Rhythm (2017)

Prog Rock scandinav cu accente metalic-psihedelice, mai pregnante în cazul exoticului titlu al finlandezilor și mai discrete în favoarea melodiei (de tip Marillion sau Porcupine Tree) pe al 2-lea efort solo al chitaristului vocalist norvegian din Airbag:
* Onségen Ensemble (Finland) - Awalaï (2016)
* Bjørn Riis (Norway) - Forever Comes to an End (2017)

Atenție și la următoarele, apropo de rock progresiv:
- The Cosmic Dead (Scotland) - Psych Is Dead -CD/LP- (2017)
- Big Big Train - Grimspound (2017)
- Deep Limbic System (Mexic) - The Embryo -Extended Version- (2016)
- Pontiak - Dialectic Of Ignorance (2017)
- POND - The Weather (2017)
- Forest Swords - Compassion (2017)
- Morning Teleportation - Salivating for Symbiosis (2017)

Muzici interesante ne vin și din Belgia, „Ofò” fiind un album influențat de ritualurile mistice centrafricane Yorùbá:

* Rob(U)rang (Gabriel Séverin / Belgium) - Ofò (Sub Rosa, 2016)
* TaxiWars (ex-dEUS & ex-Magnus) - Fever (Universal Music/Belgium, 2016)
* Stabat Stable (Jean-Luc Aimé / Univers Zéro) - Ultrissima On the Junk's Moon (rec 1982, rel 2016), extensie post-R.I.O. reactualizată a lui „Gainsaid Facts” -EP- (1982), creațiile unuia dintre componenții grupului de pionierat al curentului Rock In Opposition.

„Simply clever” (cum spune o reclama auto) mi se pare muzica de pe noile apariții ale unora dintre inovatorii curentelor alternative din anii '80, mai specific „as expected” aș zice în primele 2 cazuri confirmând așteptările și cu o mult mai puțină doză de experiment ca altădată -așa cum sugerează de fapt și titlul vizând rădăcinile- în cazul chitaristului din Sonic Youth:

* Teho Teardo & Blixa Bargeld - Fall -EP- (2017)

* Jarboe (ex-Swans) - As Mind Dissolves As Song Begins (2017)
* Thurston Moore (Sonic Youth) - Rock N Roll Consciousness (2017)

Reîntâlniri cu 2 cantautori consacrați care se dovedesc în formă bună pe noile:

* Mark Lanegan Band - Gargoyle (2017)
* Jesu & Sun Kil Moon (Mark Kozelek) - 30 Seconds to the Decline of Planet Earth (2017)

Noi albume neo-clasice cu formule recente ale veteranului violonist japonez pe care-l știu din 1992 de pe albumul „Hush” în duo cu Bobby McFerrin:

* Yo-Yo Ma, The Knights & Eric Jacobsen - Golijov: Azul (2017)

* Yo-Yo Ma, Chris Thile, Edgar Meyer – Bach Trios (2017)