09) City Boy...Băiatul de oraș ia cina de gală la Ritz Hotel

”Dinner at the Ritz” (Vertigo, 1976)

Un ”băiat de oraș” de provincie -Birmingham- își permite o cină de lux la Hotelul londonez Ritz. Nu-i nicidecum unul din obișnuiții localului: de la albumul de debut a trecut prea puțin timp ca să se adune ceva venit mai consistent din vânzări, iar criticile fuseseră împărțite, de la ”grandilocvent” la ”bombastic”. Numai unii jurnaliști atenți, întrun moment de explozie a punk-ului și ”new wave”-ului, observaseră sunetul mozaicat, armoniile fine și chitarele grele din cântece prog-rock de calitatea a ceea ce scoteau la acel moment Yes sau Queen (!), cu momente având chiar flerul și amplitudinile simfonice marca Alan Parsons Project.

”City Boy sunt rememorați pentru o puternică identificare cu rock-ul progresiv și funk-ul” scria The Gibraltar Encyclopedia of Progressive Rock.

Mergând în urmă în timp filiațiile stilistice ajung la The Beatles și E.L.O. (Electric Light Orchestra), dar cei mai mulți dintre puținii totuși care-au scris despre ei au făcut mai ales referire la grupul 10cc, 10 centimetrii cubi de ramură puternică în arborele art rock-ul britanic în anii '70. Analogiile aparent măgulitoare de acest gen pot avea și efect de bumerang: ești comparat cu un altul (mult) mai cunoscut, dar care acaparează piața și acoperă -inclusiv poate printrun număr mare de producții/albume- ”setea” fanilor acestui stil. Așa încât în loc de reacția de propulsie a curiozității și interesului unui public mai larg, te trezești de fapt cu reculul indiferenței. Nici singles-uri de impact primele 2 albume n-au avut, deși câteva încercări au fost. 

În schimb erau teme frumoase, dezvoltări complexe, unele chiar ”funny” și cu versuri inteligente și pe alocuri bizare. Fiecare cântec are propriul lui ”suflet”, vocile-s de nota 10, o deschidere în forță cu "Momma's Boy", o suită finală în 3 părți "State Secrets - A Thriller" garnisită cu de toate, dar preferatele mele coincid cu cele de pe ”www.progplanet.com” (vezi link-ul mai jos): "Dinner at the Ritz" și "The Violin", la ale căror texte am încercat traduceri în românește.

Mi-am pus de multe ori întrebarea ascultând ”Dinner....” ”oare ce se întâmpla dacă în locul lui Lol Mason la voce era Freddie Mercury, fie și doar ca invitat?” în piesa asta titulară parcă ruda apropiată a lui ”Seaside Rendezvous”, apărută în aceeași perioadă Queen a epicelor ”A Night at the Opera” și ”A Day at the Races”.

 ”City Boy au produs -este de părere Mike DeGagne de la AllMusic- puternice și exuberante tentacule muzicale implicând la bază synthesizer-ul și chitara, dar unind cele două pentru a forma cântece solide, compacte”, același critic recomandând celor care nu cunosc trupa asta versiunea remasterizată 2 CD-Set din 2008 a primelor 2 albume, ca ”un start perfect pentru oricine interesat de City Boy”.

Personnel:

Mike Slamer - Vocals, Guitar, Acoustic 12-string Guitar, Electric Guitar, Mandolin

Steve Broughton - Vocals, Guitar, Acoustic 6-string Guitar, Backing Vocals

Max Thomas  (founder of the group) - Vocals, Piano, Harmonium, Organ, Keyboards, Synthesizer, Backing Vocals

Chris Dunn - Bass

Tony Braunagel - Drums, Percussion

Lol Mason - Vocals, Backing Vocals

”Cină de gală la hotelul Ritz”

Tu crezi că am putea risca o seară la Ritz! 

O cameră la vreun alt hotel sărăcăcios mi-ar ataca egoul 

De aceea trebuie să ne întâlnim acolo! Să ne sărutăm în secret

Să te prefaci că nu observi că mi-ai făcut inima bucăți

Știu o mică cafenea unde putem să stăm să numărăm stelele

Până la ore mici, presupunând desigur că cei de-acolo ne permit

Și când ei vor cânta "As Time Goes By" amintirile parcă se ascund în melodie 

Iar când lumea va dormi adânc noi vom dansa eterna rumba

Nu vrei să mergi cu mine departe 

Să lași totul în urmă ?

E un sfârșit fericit pe undeva

Pe-aici printre versuri... 

Ceea ce ai putea să-mi mai ceri, ar fi încă o suită Penthouse!

Mult peste mărunțișul meu și sferturile de liră, să te strecuri pe furiș

La gusturile ei așa scumpe, buzunarele tale mai trebuie să aștepte, băiete

Și -apropos- pot să-ți spun că m-ai mințit, ești o tigroaică doar pe hârtie

Fără dimineți matinale de-acum în care să te mai privesc pierdut în ochi 

Fără săruturi ascunse și dezmierdări somnoroase...

Sunt conștient acum de lucrurile pe care nu le mai putem împărtăși

La clubul berzei, un mic pub șic pe care nu mi l-aș putea permite

Dar vreau să pot să-ți dezgolesc flerul tău ultra feminin 

Pentru accentul tău la evenimentele curente cinei, sunt disponibil la rezerve...

La o cină de gală la hotelul Ritz mi-ar fi plăcut să avem întâlnire

Aș fi acolo la ușa ta cu o oră înainte de aranjament...

   

 Vioara (Mason, Broughton)

O vorbă bună pentru prieteni și străini ea are, aproape pentru oricine întâlnește

O casă solitară la capătul drumului, plină de amintiri nebunești

Iar când localnicii râd de ea, se preface că nu-i vede

Simte ironia lor, dar nimeni nu realizează cu-adevarat cine este:

O batrână doamnă căruntă, afectată, singură și puțin eccentrică

Nimeni nu știe secretele-i ascunse întrun jurnal păstrat jos sub scări.

Corul:

Ea stătea în acea noapte pe scaun lângă foc, ascultând vioara lui

Lacrimi apăreau și-i izbucneau pe obraji când el mângâia fiecare coardă 

Până zorii apăreau și ochii-i oboseau, cărbunii pâlpâiau tot mai slab

Și când în cameră frigul se lăsa, ea-și reamintea fiecare părticică din el.

Germaine era doamna cu picioare lungi, destul de matură ca să știe cum

Să țină chiar un pumnal pe masă, era dificil dar reușea cumva

Ea l-a atras pe-acest pirat nocturn iar el a navigat până în inima ei 

Valentino al ei cânta la vioară până când era bine în noapte

Bucurându-i seara atât de mult, încât vai...uita chiar și să mănânce 

Astfel Cinderella noastră își pierduse pantoful unui Gigolo latin muzicant.

Corul:

El stătea în acea noapte de o parte a mesei, cântând la vioară

Lacrimi apareau în ochii lui Germaine când el mângâia fiecare coardă 

Se crăpa de ziuă, mesele erau curățate, ea încă acolo ascultând

Și se ridica să plece cu ochii închiși, însă totuși îl vedea 

Deși nu mai era nimeni acolo decât ea ce tristă își lua blana, și-l auzea...

Cu ochii puțin obosiți, dar zâmbind rătăcea spre casă...

Singură.

Apoi în fiecare seară se întorcea la masa ei de lângă geam...”

Restul carierei trupei e istoria unui declin, a unui destin potrivnic în ciuda succesului moderat al single-ului ”5.7.0.5” (aceeași piesă fusese anterior lansată, doar s-a umblat la text și s-a schimbat titlul inițial explicit prea religios ”Turn On To Jesus”) și a câtorva albume ceva mai bine vândute...

Doar despre chitaristul Mike Slamer se poate spune că și-a continuat cariera prin proiectele cu membrii trupei Kansas, cu Streets, solo, câteva colaborări și cu formula Seventh Key până la albumul de anul trecut, ”I Will Survive” (cu Billy Greer)

Recomandări și referințe:

City Boy

Young Men Gone West - 1977

Book Early - 1978

The Day the Earth Caught Fire - 1979

Heads are Rolling - 1980

It's Personal - 1981

http://en.wikipedia.org/wiki/City_Boy_(band)

http://www.sputnikmusic.com/review/56216/City-Boy-The-Day-the-Earth-Caught-Fire/

http://www.progplanet.com/reviews/cd-reveiw/2-cd/120-city-boy-dinner-at-the-ritz

8) Paul "Koss" Kossoff, eroul uitat...cu alți 3 membrii ex-Free: Kirke, Tetsu & ”Rabbit”

Nici dacă găseam această copertă la o definiție mai mare, n-aș fi preferat-o acesteia ”vintage”, relativ neclară...dar pe care o consider mai potrivită la modul figurat personajului în cauză, plasat pe un mai-mult-decât-onorabil loc 51 în panteonul revistei Rolling Stone al celor "100 Greatest Guitarists of All Time"
...Și care cunoscuse faima efemeră ca și chitarist la Free, cu frontman-ul vocalist Paul Rodgers, prin succesele majore pe singles ”Wishing Well” și ”All Right Now” și cu cel puțin un album de mare calibru, ”Fire and Water” (1970). 2 de ”Paul” așadar întrun singur grup, quartet britanic major de ”Power Blues, British R&B & Hard Rock”, ambii importanți și compozițional și interpretativ.
Dar care ”Koss” a părăsit timpuriu la nici 26 de ani această lume, sub o presiune și întro conjunctură despre care voi aminti ceva mai încolo, ca să se întâlnească acolo sus în ceruri cu idolul său Jimi Hendrix...
Deși coperta introductivă vine de la albumul-compilație ”Koss”, totuși subiectul postării de azi este ca deobicei un album de studio:  Kossoff, Kirke, Tetsu, Rabbit (ex-Free): ”Kossoff Kirke Tetsu Rabbit” (LP 1972/ CD Ork, Island, 2007...rereleased 2013)

Că s-a întâmplat nu doar o dată în istorie ca un material muzical de valoare să fie neglijat, superficial sau chiar eronat poziționat valoric, nu ne mai mirăm și e chiar un caz tipic pe acest blog...Cel mai frecvent s-a întâmplat astfel în perioadele revolute, de mare efervescență și emulație stilistică și artistică, când se făcea și multă muzică iar critica era și ea în formare și specializare, iar 1971-1972 a aparținut cu certitudine unei astfel de perioade, pentru cei de care ne ocupăm imediat după amintitul best-seller ”Fire and Water”...Întro ”beție” a succesului acestuia și după apariția eclatantă de la festivalul Isle of Wight, Free înregistraseră în mare grabă ”Highway” în sept. 1970....Cel mai greu a gestionat succesul și presiunea următoarelor piese de după ”All Right Now” chitaristul Paul Kossoff, pentru care ”frivolitatea” acesteia - (realizați de câtă exigență e vorba aici?) - îl va conduce la căutări de antidoturi (ex. A/04. ”Be My Friend”). Problemele sale emoționale se acutizează suplimentar: pe 18 sept. 1970 moare idolul său -și geniul inegalabil al chitarei electrice- Jimi Hendrix, de unde încep problemele sale cu dependența de drogurile sedative Mantrax...Nici single-ul ales "The Stealer" nu este cel mai inspirat, ca și coperta care nu pune numele trupei prea în evidență...iar marketingul nu iartă - așa încât pe fondul unor vânzări modeste Rodgers și Fraser se ceartă și despărțirea e iminentă...doar bateristul Kirke reușind pentru scurt timp să-i mai adune pe toți 4 în 1971-1973. Sunt greu finalizate ”Free at Last” și ”Heartbreaker” cu un Kossoff tot mai incert și sporadic...de câteva ori el adormind chiar în timpul ascultărilor înregistrărilor...iar între toate acestea se ”întâmplă” și ”Kossoff Kirke Tetsu Rabbit” cu claviaturistul american John "Rabbit" Bundrick pe post de principal compozitor.
Lipsea e-adevărat vocea lui Paul Rodgers, deja unul dintre majorii vocaliști ai vremii...dar asta este ceea ce 3 dintre cei 4 încearcă pe rând sau împreună să suplinească -de ex. în piesele 08. ”Dying Fire” și 09. "I'm On the Run" reușind chiar atractive ”a cappella”- iar calitatea pieselor la general nu suferă. Cu-atât mai puțin instrumentația și aranjamentele.
Kossoff primește în plus ajutor spre final de la ”steel” chitaristul B.J. Cole *, așa că una peste alta iese un album de nivel cel puțin mediu pentru discografia (ex-) Free. Unul bun și rar, chiar foarte rar și prețios la colecții ca LP vinil până la editarea pe CD prima dată abia in 1990 (vezi ”www.discogs.com.”)

Track listing:
01. "Blue Grass" (Bundrick) – 5:10
02. "Sammy's Alright" (Bundrick) – 4:08
03. "Anna" (Kirke) – 3:43
04. "Just for the Box" (Kossoff) – 3:33
05. "Hold On" (Kirke, Kossoff) – 5:26
06. "Fool's Life" (Bundrick) – 4:29
07. "Yellow House" (Bundrick) – 3:26
08. "Dying Fire" (Kirke) – 4:31
09. "I'm on the Run" (Bundrick) – 4:38
10. "Colours" (Elliott Burgess, Kossoff) – 4:47

Personnel:
Paul Kossoff – guitars, (vocal on ”Colours”)
John "Rabbit" Bundrick – electric piano, Mellotron, piano, organ, vocals
Tetsu Yamauchi – bass guitar
Simon Kirke – drums, vocals

Additional personnel *:
B.J. Cole – steel guitar on tracks 7 & 9
 (*) conform Wikipedia...Cole nu apare în cele 9 versiuni ale albumului de pe: http://www.discogs.com/KossoffKirkeTetsuRabbit-KossoffKirkeTetsuRabbit/master/297766


 


 


 Referințe și recomandări:
...De urmărit activitatea prolifică ulterioară a lui John ”Rabbit” Bundrick, inclusiv cele cu Crawler (**) apărute de pe benzi din colecția sa personală  (http://www.rabbitwho.com/ar_cv.php)
Bundrick: ”Broken Arrows” (1973)
Back Street Crawler: ”The Band Plays On” (Atlantic, 1975)...cu Paul Kossoff
Back Street Crawler: ”2nd Street” (Atlantic, 1976)...cu Paul Kossoff
Crawler (fără Paul Kossoff):
1977 - Crawler (Epic)
1978 - Snake, Rattle & Roll (Epic)
1997 - Pastime Dreamer (Live) (Red Steel; re-released 2003. Recorded 1977)**
2001 - Snake Bite (Live) (Pilot; recorded 1978)**
2002 - Crawler Live - Agora Club Ohio 1978 (Angel Air)

7) (Be happy with)...Happy the Man: ”Crafty Hands” (1978)

Happy the Man: ”Crafty Hands” (Arista Records, 1978...reissues: One Way, Musea)

Când am citit relativ recent în Wikipedia ”...it remains one of the most important albums in American progressive music” referitor la albumul de debut autointitulat ”Happy the Man”, mi se confirma după circa 30 de ani foarte buna impresie pe care mi-o lăsase în anii '80 muzica de pe o veche casetă audio ajunsă la Reșița unde locuiam, pe traseul de la New York via Germania, trimisă de George, un foarte amabil meloman emigrat în U.S. din Deva. Pe o casetă de 90 (2 X 45) minute, în era analogică a purtătoarelor de sunet, încăpeau frecvent 2 albume (LP-uri sau CD-uri mai scurte) și exact în acest caz ne aflam noi aici, având șansa de a savura -eu și cu o bună prietenă, melomană și ea- primele 2 albume integrale ale acestor prog-rockeri americani. De fapt era muzica ”crème de la crème” a acestui grup, format în 1973 de niște tineri americani care întâlnindu-se în Germania unde tatăl unuia dintre ei era ofițer detașat în trupele staționare NATO, își descoperă pe axa U.S./D./U.K. afinitatea comună pentru rockul progresiv britanic.
Stanley Whitaker (gtr) și Rick Kennell (bass) erau cei 2, Stanley activând deja întro trupă numită Shady Grove în care activa și claviaturistul David Bach. Întorși pe rând în Harrisonburg/Virginia, ei îi cunosc pe 2 dintre componenții trupei Zelda, pe Frank Wyatt (saxofonist și pianist) și pe clăparul Kit Watkins, fiul unui profesor de pian. Ken, fratele lui Stanley le dă ideea numelui de trupă ”Happy the Man”, inspirat de dialogul dintre Faust și Mefisto din ”Faust” de Goethe, din versul "Fericit omul care'și pune în jurul frunții coroana însângerată la ceasul orbitor al victoriei...", dar pentru că în perioada de început grupul interpreta ”covers”-uri precum Genesis  "Watcher Of The Skies", King Crimson "21st Century Schizoid Man" și Van der Graaf Generator "Man-Erg", este destul de probabil ca numele să aibă legătură și cu piesa Genesis ”Happy the Man” din perioada albumelor ”Foxtrott” și ”Nursery Cryme”, apărută pe un single alături de ”Seven Stones” și interpretată ”live” de obicei ca parte a suitei ”The Fountain of Salmacis” (deși pe ”Nursery Cryme” ea nu apare ca titlu explicit), pe mai multe bootlegs-uri -oficiale sau nu- , inclusiv dând numele unuia neautorizat dintre acestea, un concert la Shrine Auditorium Los Angeles Jan 24, 1975 (vezi coperțile).

Încep să apară și compozițiile proprii, cronologic prima cea mai importantă fiind suita ”Death's Crown” formată din 11 părți, apărută însă pe un CD de arhivă abia în 1999. Nucleul creativ WWW (Stanley Whitaker, Kit Watkins, Frank Wyatt) adaugă în compoziții  influențe și de la Yes și Gentle Giant, totuși trupa reușește să sune diferit față de aceste trupe, iar legat de ”image”, de vizual (coperți la albume, proiecții video și efecte multimedia de scenă, dans, etc) HTM se bucură de aportul mai multor oameni implicați, între care foarte important a fost profesorul de teatru Edward Kenestrick. Acesta va lucra cu membrii trupei circa 3 ani încearcând vremelnic să asocieze band-ul cu figura spânzuratului din cărțile de Tarot.
Urmează contractul cu casa Arista a lui Clive Davis și înregistrarea albumului de debut de către Ken Scott (care lucrase cu Mahavishnu Orchestra, Supertramp și David Bowie!) iar plecarea din trupă a vocalistului Dan Owen îi va orienta pe cei rămași spre un material predominant instrumental, mai ales piesele centrale 04. "Mr. Mirror's Reflections on Dreams" (Watkins) (8:54) și 09. "New York Dream's Suite" (Wyatt) (8:32), sound-ul distinctiv, marca specifică trupei fiind inscripționată chiar de la primele acorduri ale albumului pe 01. ”Starborne” (4:22). Ceva mai puțin reușite sunt considerate cele 2 piese cu vocalul lui Whitaker, un minus care avea să fie corijat pe al 2-lea album. Între timp în turneul manageriat de Bob Steinem, HTM deschide concerte pentru trupe/nume ilustre precum Foreigner, Renaissance, Stomu Yamash’ta sau Hot Tuna (derivată din Jefferson Airplane) în fața unor audiențe care atinge și aproape 10000 oameni, la Field House/ Long Island.
Apare în trupă în studio la tobe unul din embrionicii membrii The Cars, Ron Riddle, co-autor al piesei de deschidere a celui mai galonat album HTM, cel mai fin măiestrit și interpretat (nu'i așa ?), de ”mâinile îndemânatice”...dar Riddle pleacă înainte de primul ”gig” cu acest album ale cărui piese devin ”instant classics”...și nu selectiv ci toate în aceeași măsură, inclusiv 06. "Open Book" (4:53) din deocamdata abandonata suită "Death's Crown", amintită anterior. De data aceasta singura piesă cu vocal 05. "Wind Up Doll Day Wind" (7:06) se ridică la înălțimea restului unui material plin de finețuri și fără reproș.

Tracks:
"Service with a Smile" (Ron Riddle, Hawkes) – 2:44
"Morning Sun" (Kit Watkins) – 4:05
"Ibby It Is" (Frank Wyatt) – 7:50
"Steaming Pipes" (Stanley Whitaker) – 5:30
"Wind Up Doll Day Wind" (Watkins, Whitaker, Wyatt) – 7:06
"Open Book" (Wyatt) – 4:53
"I Forgot to Push It" (Watkins) – 3:08
"The Moon, I Sing (Nossuri)" (Watkins) – 6:16

Personnel:
Stanley Whitaker - six and twelve string guitars, vocals
Frank Wyatt - pianos, harpsichord, saxes, flute, words
Kit Watkins - pianos, harpsichord, Moog, fake strings, clavinet, 33, recorder
Rick Kennell - bass
Ron Riddle - drums, percussion

Standardul era însă prea înalt pentru un public mai larg, ceea ce nu va duce la vânzări care să conducă la prelungirea contractului și asta în ciuda inserărilor de piese noi în repertoriul ”live”. Chiar dacă material pentru un al 3-lea album exista deja în 1979, compus în principal de Kit Watkins, plecarea acestuia la mult mai cunoscutul grup britanic Camel va duce la dizolvarea HTM...Un caz asemănător în istoria genului s-a întâmplat cu o trupă apropiată și stilistic și geografic de HTM, e vorba de Pavlov's Dog-ul vocalistului David Surkamp, și acesta un grup...”lost in America” (ca să mă folosesc chiar de titlul unui album de al lor...iar ”Câinele lui Pavlov” ar putea fi oricând un posibil viitor subiect pe acest blog).
”Cult following”-ul provocat în cercurile mai selecte ale amatorilor de rock progresiv și datorat reevaluărilor, aparițiilor și reeditărilor ulterioare vor conduce la o reformare HTM în 2004 prin albumul ”The Muse Awakens”...și la activitatea solo sau în combinații ale principalilor artizani din perioada de referință: Kit Watkins rămâne cel mai prolific (vezi la ”recomandări” doar o parte a albumelor cel mai bine cotate pe site-ul Allmusic), iar Stanley Whitaker este cel mai actual, prin proiectele recente Six Elements și Oblivion Sun.

Puteți asculta albumul aici, iar dacă o faceți direct de pe YouTube, vă recomand să citiți și comentariile:

Recomandări adiționale:

Happy the Man: ”Death's Crown”, 1999 (unreleased material from 1974 and 1976)
Wyatt & Whitaker: ”Pedal Giant Animals” (2006, Crafty Hands)
Oblivion Sun (Whitaker & Wyatt): ”The High Places” (2013)
Six Elements (Stanley Whitaker): ”Primary Elements” (2012)
Kit Watkins: ”Sunstruck” (1990)
Kit Watkins: ”Circle” (1993)
Kit Watkins: ”Holographic Tapestries” (1995)
Kit Watkins: ”Thought Tones vol. II, 1992” (2005)

http://en.wikipedia.org/wiki/Happy_the_Man

6) The Gregg Allman Band: "Playin' Up A Storm" (1977)

The Gregg Allman Band: "Playin' Up A Storm" (Capricorn, 1977)

"Este albumul pe care ai voie să'l asculți întruna din următoarele 2 condiții: sau întrun bar la ora 3 dimineața când se întorc scaunele pe masa înainte de a se mătura și tu ești unul dintre ultimi clienți....sau când ajungi dimineața la ora 4 acasă și te așezi la masă un ultim pahar".
Luați de furtuna din titlu (eng. "storm") și în acest cadru nocturn sugerat de Laci Schütz, cadru încărcat cu imaginari sau reali aburi de fum și alcool, ne plasăm pentru abordarea celui mai reușit album din cariera lui Gregg separată de cea a grupului "mamă" The Allman Brothers și totodată o piesă grea din colecția mare de LPuri a amicului din Nürtingen/Germania.
Am spus "o piesă grea", deși în acest caz nu atât de rară și dificil de găsit precum alte titluri despre care puteți citi pe acest blog...dar asta nu'l face mai puțin interesant sau nedemn de a ocupa o poziție aici. Verdictul de "cel mai bun/reușit/valoros..." l'au dat mai mulți critici importanți: Chet Flippo de la revista Rolling Stone ne sfătuia chiar din startul recenziei sale din 1977 să uităm că'l ascultăm aici pe autorul "clasicelor" A.B.B. "Midnight Rider", "Melissa" sau "Whipping Post" și chiar să ignorăm că acest grup care a reprezentat "tot ceea ce a dat America mai bun", ar fi existat (!)...cu o singură excepție, piesa de introducere 01. "Come and Go Blues", parcă luată de pe "Wipe the Windows". Și asta cu toate că LP-ul include doar 2 noi "bluesy & torchy" compoziții ale lui Gregg, 04. "Bring It On Back" și 09. "One More Try", de parcă Gregg n'ar fi avut încredere în propriul său material și chiar în prestația sa vocală...Dar modul strălucit cum o face totuși în piesele preluate, atât ca abordare vocală cât și ca aranjament instrumental, compensează cu brio...de exemplu în 03. "Brightest Smile in Town" (Ray Charles) sau 06. "Sweet Feelin'" (Clarence Carter).
Stephen Thomas Erlewine, în cronica sa de pe AllMusic (Guide)  remarca că, "deși albumul e mai puțin fluent și marcat de genul Soul, este bine făcut și expert interpretat, ca melanj inspirat, direct și la obiect de blues-rock, soul-pop și "straight-ahead" rock & roll. Nu e vorba doar de vocea sa frumoasă abordând fiecare cântec cu încredere, ci și de suportul excelent al trupei incluzând "aștrii" precum  Dr. John/Mac Rebennack, Victor Feldman și Bill Payne. Toate atuurile sunt la Gregg în buzunar, sunetul e ispititor și efectul general bun. Nu e un album zguduitor, dar cu siguranță e unul pe placul fanilor ABB".
Chiar dacă sunt și diferențe între părerile celor doi, ambii critici cotează însă albumul aproape de maximal.
Eu i'aș mai adăuga între auditori și pe fanii lui Ray Charles și ai muzicii Soul în general, care vor fi încântați și de piesa cu un somptuos aranjament, 07. "It Ain't No Use" (Bernie Baum) sau de singura tema instrumentală, inspirat aleasă și inserată, 08. "Matthew's Arrival" (Neil Larsen).
Pe celelalte albume solo sau cu G. A. Band, Gregg nu va mai avea atâtea reușite, cu'atât mai mare fiind contrastul în favoarea acestui album față de Allman and Woman: "Two the Hard Way" (1977)...LP care deși apare în același an, a fost unanim considerat un eșec total muzical & comercial, aidoma celui al mariajului scurt și cu năbădăi cu cântăreața și actrița Cher cu care albumul -niciodată apărut pe CD- este interpretat în duo..."E greu de imaginat o combinație mai nepotrivită", scriau ziarele vremii.



 De urmărit și realizările basistului Willie Weeks din G.A. Band, muzician de studio cu experiență (vezi "http://en.wikipedia.org/wiki/Willie_Weeks") și omul de ajutor și de încredere a lui Eric Clapton în al său Crossroads Guitar Festival din 2006-2007.
Recomandări:
Gypsy (cu Willie Weeks): ”In the Garden” (1971)
Gregg Allman; ”One More Try: An Anthology 1” (1997)