6) The Gregg Allman Band: "Playin' Up A Storm" (1977)

The Gregg Allman Band: "Playin' Up A Storm" (Capricorn, 1977)

"Este albumul pe care ai voie să'l asculți întruna din următoarele 2 condiții: sau întrun bar la ora 3 dimineața când se întorc scaunele pe masa înainte de a se mătura și tu ești unul dintre ultimi clienți....sau când ajungi dimineața la ora 4 acasă și te așezi la masă un ultim pahar".
Luați de furtuna din titlu (eng. "storm") și în acest cadru nocturn sugerat de Laci Schütz, cadru încărcat cu imaginari sau reali aburi de fum și alcool, ne plasăm pentru abordarea celui mai reușit album din cariera lui Gregg separată de cea a grupului "mamă" The Allman Brothers și totodată o piesă grea din colecția mare de LPuri a amicului din Nürtingen/Germania.
Am spus "o piesă grea", deși în acest caz nu atât de rară și dificil de găsit precum alte titluri despre care puteți citi pe acest blog...dar asta nu'l face mai puțin interesant sau nedemn de a ocupa o poziție aici. Verdictul de "cel mai bun/reușit/valoros..." l'au dat mai mulți critici importanți: Chet Flippo de la revista Rolling Stone ne sfătuia chiar din startul recenziei sale din 1977 să uităm că'l ascultăm aici pe autorul "clasicelor" A.B.B. "Midnight Rider", "Melissa" sau "Whipping Post" și chiar să ignorăm că acest grup care a reprezentat "tot ceea ce a dat America mai bun", ar fi existat (!)...cu o singură excepție, piesa de introducere 01. "Come and Go Blues", parcă luată de pe "Wipe the Windows". Și asta cu toate că LP-ul include doar 2 noi "bluesy & torchy" compoziții ale lui Gregg, 04. "Bring It On Back" și 09. "One More Try", de parcă Gregg n'ar fi avut încredere în propriul său material și chiar în prestația sa vocală...Dar modul strălucit cum o face totuși în piesele preluate, atât ca abordare vocală cât și ca aranjament instrumental, compensează cu brio...de exemplu în 03. "Brightest Smile in Town" (Ray Charles) sau 06. "Sweet Feelin'" (Clarence Carter).
Stephen Thomas Erlewine, în cronica sa de pe AllMusic (Guide)  remarca că, "deși albumul e mai puțin fluent și marcat de genul Soul, este bine făcut și expert interpretat, ca melanj inspirat, direct și la obiect de blues-rock, soul-pop și "straight-ahead" rock & roll. Nu e vorba doar de vocea sa frumoasă abordând fiecare cântec cu încredere, ci și de suportul excelent al trupei incluzând "aștrii" precum  Dr. John/Mac Rebennack, Victor Feldman și Bill Payne. Toate atuurile sunt la Gregg în buzunar, sunetul e ispititor și efectul general bun. Nu e un album zguduitor, dar cu siguranță e unul pe placul fanilor ABB".
Chiar dacă sunt și diferențe între părerile celor doi, ambii critici cotează însă albumul aproape de maximal.
Eu i'aș mai adăuga între auditori și pe fanii lui Ray Charles și ai muzicii Soul în general, care vor fi încântați și de piesa cu un somptuos aranjament, 07. "It Ain't No Use" (Bernie Baum) sau de singura tema instrumentală, inspirat aleasă și inserată, 08. "Matthew's Arrival" (Neil Larsen).
Pe celelalte albume solo sau cu G. A. Band, Gregg nu va mai avea atâtea reușite, cu'atât mai mare fiind contrastul în favoarea acestui album față de Allman and Woman: "Two the Hard Way" (1977)...LP care deși apare în același an, a fost unanim considerat un eșec total muzical & comercial, aidoma celui al mariajului scurt și cu năbădăi cu cântăreața și actrița Cher cu care albumul -niciodată apărut pe CD- este interpretat în duo..."E greu de imaginat o combinație mai nepotrivită", scriau ziarele vremii.



 De urmărit și realizările basistului Willie Weeks din G.A. Band, muzician de studio cu experiență (vezi "http://en.wikipedia.org/wiki/Willie_Weeks") și omul de ajutor și de încredere a lui Eric Clapton în al său Crossroads Guitar Festival din 2006-2007.
Recomandări:
Gypsy (cu Willie Weeks): ”In the Garden” (1971)
Gregg Allman; ”One More Try: An Anthology 1” (1997)