39) Rare Earth, ”tărâmul rar” și complet alb de la Motown

Îl urmărim pe texanul Jerry LaCroix, regretatul muzician dispărut recent la 70 ani, fost în White Trash-ul lui Edgar Winter tratat în postarea anterioară...și devenit Jerry La Croix pe cele 2 albume pe care este principala voce din Rare Earth timp de circa 3 ani 1974-1976, respectiv pe albumele de studio ”Back To Earth” și ”Midnight Lady”. El ajungea să-și ”poarte crucea” (”la croix” în limba franceză) întrun moment de recul aici în trupa propulsată de Norman Whitfield -factor principal la Tamla Motown și creator de ”Motown Sound/Psychedelic Soul”- întrun grup cu Gil Bridges (flute, saxophone, perc, vocals) ca principal component și unic fordator rămas pe toată perioada existenței turbulente și cu foarte variate alcătuiri. Am zis recul, pentru că ”momentum-ul” trecuse, odată cu albumele de studio ”Get Ready”, ”Ecology” și ”Ma”, dar mai ales  după 2 LPul ”live” ”Rare Earth in Concert” (1971). Alchimia lui Whitfield făcuse ca "(I Know) I'm Losing You", "Get Ready" sau "What'd I Say" -ale căror variante cu Rare Earth, incluzănd solouri extinse- să depășească originalele mai simpliste lansate în anii  '60 de The Temptations, Smokey Robinson și Ray Charles. Prin urmare noul vocalist se instalează în trupa formată exclusiv din albi cu primul mare hit la casa de discuri profilată pe muzicieni de culoare, după ce ecourile marilor succese s-au stins, inclusiv la ale lor "I Just Want to Celebrate" și "Hey, Big Brother" din 1971. Deși ca album ”Ma” din 1973 se bucurase de cotații bune sau foarte bune, niciun hit de calibrul celor amintite nu avea să mai apară și asta ne dovedește argumentat și documentat Wikipedia...pe de altă parte însă iată că atotștiutorul Internet nu m-a mai ajutat acum după 40 +... ani să găsesc răspunsul la întrebarea de ce pe vechea mea casetă audio cu acest album  titlul apare ca ”Ma(sterpiece)”?...și e mai mult decât probabil că n-a fost o completare rebusistică de-a mea ci vreo recenzie măgulitoare a vremii care a făcut această alipire/analogie.
 Se știe însă foarte bine că trupa este ea cea care dăduse numele casei de discuri la care le-au apărut materialele până în 1975 la ”Back To Earth” inclusiv...iar dacă privim acest ultim titlu fără tentația comparațiilor cu altceva și cu succesul comercial anterior în sine, el stă bine ”pe picioare” ca și ulteriorul ”Midnight Lady” (Tamla Motown, 1976). Mai ales că urmărim, cum ne-am propus din start, vocalul lui Jerry  La Croix/LaCroix în principal.

Baladele blues ”It Makes You Happy (But It Ain't Gonna Last Too Long)” și ”Delta Lady”, respectiv mai dinamicele ”Keeping Me Out Of The Storm” și ”City Life” mi se par momentele cele mai reușite de pe ”Back To Earth”, în timp ce de pe ”Midnight....” aș remarca ”Do It Right” -cu trimiterile evidente la The Temptations și a lor ”Papa Was A Rolling Stone”-, respectiv lucrata temă finală ”Wine, Women And Song”.
Deși LP-urile au avut editări în destul de multe versiuni (conform ”www.discogs.com”, 11 respectiv 8), inclusiv în țări ca Venezuela și Columbia, e destul de bizară evitarea lansării lor pe piața britanică...În fine, mai sunt și alte neconcordanțe (de ex. dihotomia dintre ”Active: 1960s - 2010s”...”Disbanded: 1978”) iar o definire stilistică precum: ”Acid Rock, Rhythm & Blues, Psychedelic Rock, Funk, Blue Eyed-Soul, Soul, Contemporary Pop/Rock, AM Pop, Motown, Psychedelic/Garage”...mi se pare cam ”stufoasă”.
În 1969 grupul a contribuit la coloana sonoră a filmului ”Generation” (cu David Janssen și Kim Darby), dar datorită eșecului comercial al filmului LPul s-a retras după o cifră de vânzări minoră. Fața B cu piesele remixate a apărut pe următorul album ”Ecology” (1970) dar pentru că veriunile diferă, LPul ”Generation” neapărut vreodată pe CD a devenit o piesă rară de colecție și se vinde azi -inclusiv pentru calitatea muzicii de pe el- cu prețul via eBay de US $ 500 (!).

38) White Trash, "Gunoiul alb" cu reflexe multicolore al lui Edgar Winter

De la dispariția recentă a lui Johnny Winter din luna iulie, marcată de postarea:

21) Johnny Winter (R.I.P.): "Still Alive and Well" (1973)

...mi-am propus să mă ocup și de fratele său nu mai puțin texan și albinos. Aveam de unde alege: de la debutul din 1970 cu ”Entrance” (cu suita ”Winter's Dream” și cu varianta la tradiționala ”Tobacco Road”), Edgar avea să ”lupte” pe 3 fronturi: continuarea carierei solo, albume cu Edgar Winter's Group (cu Ronnie Montrose) și în paralel cu formula White Trash. ”Free Ride” și mai ales ”Frankenstein” -una dintre rarisimele piese pop-rock 100 % instrumentale ajunse No. 1 în topurile comerciale- au făcut ca The Edgar Winter Group's ”They Only Come Out At Night”(1972) să fie cel mai cunoscut și bine-vândut album din perioada de sa de ”heyday”. S-ar putea chiar ca lui ”Frankenstein” să-i aloc o postare separată, probabil unica datorată doar unei singure piese/single, respectiva având povestea ei suficient de interesantă și aducând multiple inovații tehnologice și de interpretare, cu ecouri și variante ”live” spectaculoase până în prezent.
Enciclopediile îl descriu ca ”fratele mai mic al chitaristului de blues-rock Johnny Winter” dar intrând în detalii observăm din start că Edgar nu numai că depășește granițele celor 2 mari domenii Blues și Rock, ci este un muzician ca instrumentist mai complex și mai eclectic decât regretatul său frate, respectiv claviaturist, chitarist, saxofonist, percuționist și în aceeași măsură vocalist.
Cea mai mare abatere stilistică de la Blues-Rock-ul bazic a avut-o în fruntea formulei White Trash/”Gunoi alb”, grup originar compus din muzicieni din Texas și Louisiana, de aceea ne oprim mai mult la debutul acestuia din 1971, eponimul ”Edgar Winter's White Trash” (Epic Records). Un grup dominat de voci cu 7 membrii de bază pe copertă -între care ”mâna dreaptă” a ambilor frați Winter, chitaristul (aici și producător) Rick Derringer și un vocalist excelent de R&B/Soul și co-autor, Jerry LaCroix- alături de numeroși invitați și invitate, pe un album care îl etalează încă de atunci din 1971 pe Edgar ca pe un excelent și surprinzător compozitor. ”Pure delight” (Rolling Stone), ”my pick for the greatest album of the year” (Circus), ” unforgettable album” sau ”the most impressive surprise masterpiece” (Playboy)...erau doar câteva dintre cronicile de la apariție alături de alte măgulitoare asocieri cu Chicago (pe atunci încă Chicago Transit Authority), Blood, Sweat & Tears, Sly and the Family Stone...sau cu nume ilustre din branșa britanică: Cream, Traffic, sau chiar cu cel dispărut ieri 22 dec. 2014, ”one & only” Joe Cocker...





















Versiunea la clasica  "I've Got News For You" a lui Ray Charles e un ”highpoint”, prelucrările din Gospel așișderea, corul de fete și saxofoniștii excelenți, vocile lui Edgar și Jerry în "Let's Get It On" și "Save the Planet" una mai bună ca cealaltă, "Dying To Live" o baladă superbă...chiar dansanta "Keep Playing that Rock and Roll" aleasă ca disc single nu coboară ștacheta unei mixturi mirifice de stiluri ”Black & White”.
Dar poate cea mai potrivită asociere a albumului a fost acea făcută datorită unei confuzii (!) aparținând unui critic care la prima audiție fusese convins că e vorba de una dintre producțiile Booker T. & the M.G.'s, grupul de casă de la Stax Records din anii '60, creatoarea de ”Southern & Memphis Soul” cu descinderi în Gospel, Funk, Jazz și Blues.

Tracklist:
A1 Give It Everything You Got    Written-By – Edgar Winter, Jerry LaCroix 4:30
A2 Fly Away     Written-By – Edgar Winter, Jerry LaCroix 2:59
A3 Where Would I Be    Written-By – Edgar Winter, Jerry LaCroix 3:57
A4 Let's Get It On    Written-By – Edgar Winter, Jerry LaCroix 5:03
A5 I've Got News For You      Guitar – Johnny Winter   Written-By – Ray Alfred*   3:55
B1 Save The Planet      Written-By – Edgar Winter, Jerry LaCroix 5:38
B2 Dying To Live     Written-By – Edgar Winter 4:00
B3 Keep Playin' That Rock 'N' Roll     Guitar – Rick Derringer    Written-By – Edgar Winter 3:45
B4 You Were My Light     Written-By – Edgar Winter 4:57
B5 Good Morning Music    Guitar [Solo] – Rick Derringer   Written-By – Edgar Winter, Jerry LaCroix 4:20

Credits:
Edgar Winter - organ, piano, celeste, keyboards, saxophone, vocals
Rick Derringer - guitar, vocals, producer
Johnny Winter - guitar, harmonica, vocals
Jerry LaCroix - harmonica, saxophone, vocals
Jon Smith - tenor saxophone, vocals
Mike McClellan - trumpet, vocals
Floyd Radford - guitar
George Sheck - bass guitar
Bobby Ramirez - drums
Ray Barretto - conductor, congas
Alfred Brown, Arnold Eidus, George Ricci, Gene Orloff, Emanuel Green, Max Pollikoff, Russell Savkas - strings
Carl Hull, Albertine Robinson, Tasha Thomas, Janice Bell, Maretha Stewart - vocals

Producer – Rick Derringer
Notes:  Introducing Jerry LaCroix

Liner Notes:
”Clad like a king, yet naked as a snake/ Îmbrăcat ca un rege dar gol ca un șarpe” a poetului francez François Villon este expresia atașată albumului, în timp ce un poem al divei punk-rock Patti Smith care apare tot pe ”back-cover” include chiar descrierea trupei ”liberă și nesăbuită” și a muzicii ”triunghiului de aur” Louisiana-Texas-Memphis: ”brațele unui înger, fața unui sfânt, gura de bandit, coiot cu dinții răsfirați, bunul și răul scuturându-se din strânsoare...ca o pasăre tremurândă, ca un țipăt de vultur, ca toate forțele energiei pozând la greu...ca dragostea, ca lumina”.

P.S. Jerry LaCroix a murit la 70 ani recent pe data 7 mai 2014 întrun cvasi-anonimat....Descoperindu-i unul dintre cele 2 albume solo am realizat cu ajutorul amicului Laci că el mai apare, ce-i drept cu numele puțin schimbat La Croix -”crucea” în limba franceză- în loc de LaCroix și pe 2 albume Rare Earth și că l-a înlocuit în Blood, Sweat & Tears pe vocalistul principal David Clayton Thomas...iar cum de aceste 2 trupe mari care merită loc pe acest blog încă nu ne-am ocupat, veți mai auzi de el.


Referințe și recomandări:
* Edgar Winter's White Trash: ”Roadwork” (live) [Epic, 1972]...cu varianta de peste 17 minute la ”Tobacco Road” (!)
* Edgar Winter: ”Entrance” (Epic, 1970)
* Jerry LaCroix: ”The Second Coming” (1974)
* Edgar Winter: ”Jasmine Nightdreams” (CBS/Blue Sky, 1975)
* Edgar Winter's White Trash: ”Recycled” (1977)

37) Chicken Shack...cu toate cele ”40 degete servite proaspete” la conservă și ”acceptat” în "Coliba (baraca) de pui" a lui Stan Webb

În vechi notații de pe carnețele personale, notam în urmă cu circa 40 de ani în urmă ”Chicken Shake” când trupa asta apărea difuzată la radio pe la ”Metronomul” Europei Libere sau Radio Luxemburg, crezând că numele înseamnă ”agitație de pui” sau ceva apropiat. Nu țin minte ca revista ”Săptămâna” -una dintre puținele, dacă nu singura sursă de informații pop-rock- să fi inclus vreun single al trupei în topul ei săptămânal...iar pe vremea aceea eram licean întrun oraș nord-estic la multe sute de km de Timișoara. În vestul țării unde deja operau filiere care aduceau muzici vestice pe LP-uri și singles, în același moment unii melomani mai norocoși țineau în mâini coperta cu conserva imaginând cele 40 degete albastre îndemânatice proaspăt împachetate și pregătite a fi servite, rezultate din suma 4X10 a tuturor membrelor cuartetului britanic Chicken Shack, de data asta cu numele corect semnificând ”Coliba/baraca de pui”. N-a fost singura dată când făceam confuzie -”shake” și ”shack” având pronunția în engleză aproape identica- bazat doar pe surse audio și-mi amintesc și de alte confuzii datorate atât fazei mele incipiente de învățare a frumoasei limbi a lui Shakespeare cât și uneori pronunției ambigue a prezentatorilor sau chiar a artistului. De aceea până n-am văzut scris titlul, am crezut ca David Bowie cântă ”This Is Not A Miracle” (în loc de ”This Is Not America”). multe greșeli survenind și la piese Queen, Elton John, Stevie Wonder, etc. Cu-atât mai valoroase deveneau aici în spatele ”cortinei de fier” și în era pre-Internet albumele cu coperțile și booklet-urile care ofereau mini-story-uri, recenzii sau recomandări ale aceluiași ”label” pe care le comentam și împărtășeam după 1976 cu noii amici din Timișoara și apoi din 1981 și din Reșița...iar printre ei și Laci care a avut câteva LP-uri cu acești britanici și împreună cu care ne-am oprit la debutul ”40 Blue Fingers, Freshly Packed and Ready to Serve” (1968) și la ”Accept Chicken Shack” (1970).
N-am să mă opresc prea mult la istoria grupului londonezului din Fulham Stan Webb (guitars, vocals), altfel cunoscută de interesați, voi puncta doar câteva idei și elemente caracteristice:
- trupa -care pe site-ul liderului ”http://www.stanwebb.co.uk”- apare și ca ”Stan Webb's Chikenshack” a cântat în perioada înfloritoare de succes a ”British Blues Boom”-ului și ”Rhythm & Blues”-ului britanic ale cărui baze au fost puse de școala lui John Mayall și Alexis Korner, cu un prim stagiu în Germania la Hamburg, desființată în 1974 vreo 2 ani și cu multiple reîncarnări după 1976 până azi.
- albumele cu o singură excepție n-au avut piesă-titlu și toate -tot cu o excepție- au fost un amestec de ”covers” americane cu piese originale.
- prețul minor pus pe discurile singles.
- analogii stilistice pe palierul ”straight-ahead blues-rock” cu Savoy Brown, (Peter Green s) Fleetwood Mac și (Alvin Lee s) Ten Years After -cu ai căror membrii s-a și interferat- ...dar și cu Foghat sau Canned Heat.
- ”memorabilia”: CDurile obținute via Ucraina cu toate albumele de studio importante ale trupei, multe grupate câte 2 LPs pe 1 CD de pe rafturile arhivei de la Radio Analog, anii 1999-2005...

”40 Blue Fingers, Freshly Packed and Ready to Serve” (Blue Horizon, 1968)

All songs written and composed by Stan Webb, except where noted. 

Side One:

1. "The Letter"   4:25

2. "Lonesome Whistle Blues"   3:02

3. "When the Train Comes Back" (Christine Perfect) 3:32

4. "San-Ho-Zay" (Freddie King, Sonny Thompson) 3:02

5. "King of the World"   4:59

Side Two:

1. "See See Baby"   2:22

2. "First Time I Met the Blues"   6:24

3. "Webbed Feet"   2:53

4. "You Ain't No Good" (Perfect) 3:35

5. "What You Did Last Night"   4:36

Personnel:

Chicken Shack:

Stan Webb – guitar, vocals

Christine Perfect/McVie – keyboards, vocals

Andy Silvester – bass guitar

Dave Bidwell – drums

Additional Personnel:

Alan Ellis – trumpet

Dick Heckstall-Smith – tenor saxophone

Johnny Almond – alto saxophone

”Accept” (Blue Horizon, 1970) vine după încă 2 albume și e interesant pentru că se îndepărtează de blues-ul ”pur” în direcția unui sunet ușor mai progresiv și psihedelic, dovada faptului că Webb & Company s-au pliat pe cerințele pieței și trendurile zilei...dar și în ideea evitării repetițiilor care le-ar fi adus obiecții de genul ”ăștia nu mai scot și ei ceva nou”, ceea ce vor încerca să evite și pe următoarele albume pe care mai apar invitați interesanți ca regretații  John Glascock -basist, fost la Jethro Tull- și Tony Ashton, claviaturist/vocalist de studio cel mai binecunoscut din colaborările cu Jon Lord.

36) Story cu adiere de...zefir ”înapoi în Colorado”, cu Candy (”bomboana”) Givens în prim plan

 Tommy Bolin (gtr) și John Faris (keybs) avuseseră un grup numit Ethereal Zephyr, iar un tren de pasageri de pe ruta San Francisco - Chicago via Denver se numea California Zephyr. Așa s-a ajuns la numele acestui grup din Boulder/Colorado, etichetat stilistic de ”hard rock, blues-rock, jazz fusion”, singurii membrii constanți pe toată durata cu intermitențe dintre 1968-1984 fiind soții Candy Givens (fostă Ramey): ”lead vocals, harmonica” & David Givens: ”bass, backing vocals”.
Pe Bolin l-am focalizat deja separat el fiind prezent pe primele 2 albume, ”Zephyr” (1969) și ”Going Back To Colorado” (1971)...așa încât personajul principal al acestei postări va fi ”bomboana” Candy: ”cireașa de pe tort” din 1972 care după 12 ani devine...”bomboana de pe colivă”.

Unele surse mass media o descriu ca pe o clonă a lui Janis Joplin dar intrând în amănunte descoperim că între regretatele vocaliste trecute ambele mult prea timpuriu în neființă (chiar din aceeași cauză, fatala supradoză de drog) au existat mai mult diferențe decât asemănări...Cea mai potrivită sursă găsită de mine sunt amintirile soțului și colegului ei de trupă David dintrun amplu interviu din arhivele lui Tommy Bolin, aici:

 http://www.tbolin.com/interviews/givens_volcano.html

Iată cu ce bagaj de cultură muzicală intra în scenă cu trupele Piltdown Philharmonic Jug Band și Brown Sugar frumoasa și talentata Candy, care-i ascultase în copilărie pe LPurile părinților pe Elvis, James Brown, Gene Vincent, Gene Pitney, Patsy Cline, Elvis, Little Richard, Little Anthony, Ben E. King, the Ronnettes...apoi pe Jimi Hendrix, The Rolling Stones, Bob Dylan, Stan Getz, Aretha Franklin, Otis Redding, Dionne Warwick, Pink Floyd, Paul Butterfield, The Doors, Stevie Wonder, the Miracles, the Temptations, the Beatles, George Gershwin, etc...pe mulți dintre aceștia ascultându-i și noaptea pe frecvența AM la postul de radio KOMA din Oklahoma City...Acolo unde l-a auzit și pe Little Walter Jacobs -muzicuțist de geniu în blues-, pe mai puțin cunoscuta cantautoare folk Morgana King și trioul de jazz vocal, Lambert, Hendrix and Ross. Mai ales pe vocalista Annie Ross, ale cărei cântece le știa și fredona. L-a avut ca model și pe B.B. (Bernie) Fielding, vocea principală cu un stil dramatic din trupa Black Pearl și pentru scurt timp chiar prietenul lui Janis Joplin. A existat chiar o întâlnire cu Janis întro seară și când aceasta, ascultând-o pe Candy întrun club, i-a plăcut...și oricum, Janis nu a lăsat niciodată să se înțeleagă că ar fi imitat-o.
Mai târziu s-a arătat interesată de jazz preferându-i pe Miles Davis, Pharoah Sanders, Wayne Shorter, Joe Zawinul, Herbie Hancock, Alice Coltrane și Leon Thomas.
Separat de Zephyr, Candy a cântat la muzicuță și vocal cu John Lee Hooker, Willie Dixon, James Cotton, Albert King și Freddie King...dar când unii dintre aceștia i-au propus să intre în trupele lor, deși s-a arătat flatată, a declinat ofertele.
Cu nimic mai prejos ca voce decât Janis sau Grace Slick de la Jefferson Airplane, Candy s-a ”pliat” fără evadări majore pe soarta grupului Zephyr care ar fi avut o soartă mai bună dacă autodidactul ”vrăjitor” Tommy Bolin nu pleca după primele 2 albume, managementul trupei ar fi fost mai bun și momentul (revoluta perioadă 1968-1972) mai favorabil...
 “Cross the River,” “Hard Chargin’ Woman,” “Sail On” sunt ”highlights”-urile care oferă pe albumul de debut un melanj inspirat de rock, blues și jazz. Vine apoi momentul memorabil al festivalului pop din Denver unde trupa e singura care susține 2 recitaluri, primul ca titulari pe afiș cu Candy salvând o situație aproape dramatică prin apelurile ei la calm la piesa ”St. James Infirmary” în care îi cheamă lângă ea să cânte împreună pe miile de spectatori ”turbulenți” în panica iscată de gazele împrăștiate brutal de forțele de ordine...iar al 2-lea un ”jam session” ziua următoare când Zephyr a înlocuit altă trupă, pe afișul unui festival cu Jimi Hendrix, Johnny Winter, Three Dog Night, Big Mama Thornton. Joe Cocker and the Grease Band, Iron Butterfly, the Mothers of lnvention....
 Obișnuita ciocnire de egouri pornite din chestiunea -chiar subconștientă- ”cine e nr. 1 în trupa asta” are loc și la Zephyr, dar abia după ”Going Back To Colorado” (1971) cu coperta contrastului ecologist disproporționat între smogul metropolei și pastoralul aerisit și sănătos al muntelui. Album pe care cei doi se înțeleg încă de minune oferind și cu aportul colegilor -vezi poza- piese și solouri solide: tema-titlu cu inflexiuni boogie-rock, balade majestuoase (”At This Very Moment”, ”Keep Me” sau ”Night Fades Softly” cu începutul ei psihedelic ca întro piesă Gong), ironii subtile către ”mainstream”-ul uniformizant (”The Radio Song”, ”Showbizzy”), ”salata” cu de toate -psihedelia ocupând de data asta partea de mijloc- din ”See My People Come Together” sau finalele ”middle-of-the-road” Take My Love” - cu John Faris ”Lead Vocal”- și ”I'll Be Right Here”, aceasta ultima, în ciuda titlului optimist și cu un debut ca la Bachman Tuner Overdrive, lăsând parcă o senzație de despărțire...Recitind înșiruirea observ că am lăsat afară doar titlul ”Miss Libertine” care nu-i cu nimic mai prejos...așa încât trăgând linie și însumând rezultă un album de la ”excelent” în sus chiar spre ”sublim”.
Jimmy Page -pe atunci cu Led Zeppelin în pregătirea albumului ”L.Z. II”- și producătorii Eddie Kramer și Bill Szymczyk sunt și ei implicați direct sau indirect în procesul de ”facere” a albumului.

”Sunset Rise” (1972) -albumul no. 3- ar fi fost mai bine în titlu cu un ”down” pentru că are cam aceeași soartă ca și efemerul grup Energy a lui Tommy Bolin, mult mai puțin ”jazzy” și care în ciuda recenziilor favorabile anticipa retragerea cuplului Candy & David sugerată de coperta lui ”Going Back...” pe un mic munte din Colorado numit Montrose (!)...Până când Candy a murit neașteptat cuplul a mai cântat covers-uri cu The 4-Nikators și a mai înregistrat 2 albume ”live” și ”Heartbeat” în 1982, intenționând în 1984 chiar un album de blues...dar, cum rememorează David, ”drogurile au deschis multe uși și totodată au ucis pe mulți dintre noi...ne-au făcut egoiști, egocentriști și antisociali în forma cea mai primară...Drogurile și cultura nu se amestecă, LSD-ul era totuși distractiv”.

http://www.classicwebs.com/zephyr.htm