36) Story cu adiere de...zefir ”înapoi în Colorado”, cu Candy (”bomboana”) Givens în prim plan

 Tommy Bolin (gtr) și John Faris (keybs) avuseseră un grup numit Ethereal Zephyr, iar un tren de pasageri de pe ruta San Francisco - Chicago via Denver se numea California Zephyr. Așa s-a ajuns la numele acestui grup din Boulder/Colorado, etichetat stilistic de ”hard rock, blues-rock, jazz fusion”, singurii membrii constanți pe toată durata cu intermitențe dintre 1968-1984 fiind soții Candy Givens (fostă Ramey): ”lead vocals, harmonica” & David Givens: ”bass, backing vocals”.
Pe Bolin l-am focalizat deja separat el fiind prezent pe primele 2 albume, ”Zephyr” (1969) și ”Going Back To Colorado” (1971)...așa încât personajul principal al acestei postări va fi ”bomboana” Candy: ”cireașa de pe tort” din 1972 care după 12 ani devine...”bomboana de pe colivă”.

Unele surse mass media o descriu ca pe o clonă a lui Janis Joplin dar intrând în amănunte descoperim că între regretatele vocaliste trecute ambele mult prea timpuriu în neființă (chiar din aceeași cauză, fatala supradoză de drog) au existat mai mult diferențe decât asemănări...Cea mai potrivită sursă găsită de mine sunt amintirile soțului și colegului ei de trupă David dintrun amplu interviu din arhivele lui Tommy Bolin, aici:

 http://www.tbolin.com/interviews/givens_volcano.html

Iată cu ce bagaj de cultură muzicală intra în scenă cu trupele Piltdown Philharmonic Jug Band și Brown Sugar frumoasa și talentata Candy, care-i ascultase în copilărie pe LPurile părinților pe Elvis, James Brown, Gene Vincent, Gene Pitney, Patsy Cline, Elvis, Little Richard, Little Anthony, Ben E. King, the Ronnettes...apoi pe Jimi Hendrix, The Rolling Stones, Bob Dylan, Stan Getz, Aretha Franklin, Otis Redding, Dionne Warwick, Pink Floyd, Paul Butterfield, The Doors, Stevie Wonder, the Miracles, the Temptations, the Beatles, George Gershwin, etc...pe mulți dintre aceștia ascultându-i și noaptea pe frecvența AM la postul de radio KOMA din Oklahoma City...Acolo unde l-a auzit și pe Little Walter Jacobs -muzicuțist de geniu în blues-, pe mai puțin cunoscuta cantautoare folk Morgana King și trioul de jazz vocal, Lambert, Hendrix and Ross. Mai ales pe vocalista Annie Ross, ale cărei cântece le știa și fredona. L-a avut ca model și pe B.B. (Bernie) Fielding, vocea principală cu un stil dramatic din trupa Black Pearl și pentru scurt timp chiar prietenul lui Janis Joplin. A existat chiar o întâlnire cu Janis întro seară și când aceasta, ascultând-o pe Candy întrun club, i-a plăcut...și oricum, Janis nu a lăsat niciodată să se înțeleagă că ar fi imitat-o.
Mai târziu s-a arătat interesată de jazz preferându-i pe Miles Davis, Pharoah Sanders, Wayne Shorter, Joe Zawinul, Herbie Hancock, Alice Coltrane și Leon Thomas.
Separat de Zephyr, Candy a cântat la muzicuță și vocal cu John Lee Hooker, Willie Dixon, James Cotton, Albert King și Freddie King...dar când unii dintre aceștia i-au propus să intre în trupele lor, deși s-a arătat flatată, a declinat ofertele.
Cu nimic mai prejos ca voce decât Janis sau Grace Slick de la Jefferson Airplane, Candy s-a ”pliat” fără evadări majore pe soarta grupului Zephyr care ar fi avut o soartă mai bună dacă autodidactul ”vrăjitor” Tommy Bolin nu pleca după primele 2 albume, managementul trupei ar fi fost mai bun și momentul (revoluta perioadă 1968-1972) mai favorabil...
 “Cross the River,” “Hard Chargin’ Woman,” “Sail On” sunt ”highlights”-urile care oferă pe albumul de debut un melanj inspirat de rock, blues și jazz. Vine apoi momentul memorabil al festivalului pop din Denver unde trupa e singura care susține 2 recitaluri, primul ca titulari pe afiș cu Candy salvând o situație aproape dramatică prin apelurile ei la calm la piesa ”St. James Infirmary” în care îi cheamă lângă ea să cânte împreună pe miile de spectatori ”turbulenți” în panica iscată de gazele împrăștiate brutal de forțele de ordine...iar al 2-lea un ”jam session” ziua următoare când Zephyr a înlocuit altă trupă, pe afișul unui festival cu Jimi Hendrix, Johnny Winter, Three Dog Night, Big Mama Thornton. Joe Cocker and the Grease Band, Iron Butterfly, the Mothers of lnvention....
 Obișnuita ciocnire de egouri pornite din chestiunea -chiar subconștientă- ”cine e nr. 1 în trupa asta” are loc și la Zephyr, dar abia după ”Going Back To Colorado” (1971) cu coperta contrastului ecologist disproporționat între smogul metropolei și pastoralul aerisit și sănătos al muntelui. Album pe care cei doi se înțeleg încă de minune oferind și cu aportul colegilor -vezi poza- piese și solouri solide: tema-titlu cu inflexiuni boogie-rock, balade majestuoase (”At This Very Moment”, ”Keep Me” sau ”Night Fades Softly” cu începutul ei psihedelic ca întro piesă Gong), ironii subtile către ”mainstream”-ul uniformizant (”The Radio Song”, ”Showbizzy”), ”salata” cu de toate -psihedelia ocupând de data asta partea de mijloc- din ”See My People Come Together” sau finalele ”middle-of-the-road” Take My Love” - cu John Faris ”Lead Vocal”- și ”I'll Be Right Here”, aceasta ultima, în ciuda titlului optimist și cu un debut ca la Bachman Tuner Overdrive, lăsând parcă o senzație de despărțire...Recitind înșiruirea observ că am lăsat afară doar titlul ”Miss Libertine” care nu-i cu nimic mai prejos...așa încât trăgând linie și însumând rezultă un album de la ”excelent” în sus chiar spre ”sublim”.
Jimmy Page -pe atunci cu Led Zeppelin în pregătirea albumului ”L.Z. II”- și producătorii Eddie Kramer și Bill Szymczyk sunt și ei implicați direct sau indirect în procesul de ”facere” a albumului.

”Sunset Rise” (1972) -albumul no. 3- ar fi fost mai bine în titlu cu un ”down” pentru că are cam aceeași soartă ca și efemerul grup Energy a lui Tommy Bolin, mult mai puțin ”jazzy” și care în ciuda recenziilor favorabile anticipa retragerea cuplului Candy & David sugerată de coperta lui ”Going Back...” pe un mic munte din Colorado numit Montrose (!)...Până când Candy a murit neașteptat cuplul a mai cântat covers-uri cu The 4-Nikators și a mai înregistrat 2 albume ”live” și ”Heartbeat” în 1982, intenționând în 1984 chiar un album de blues...dar, cum rememorează David, ”drogurile au deschis multe uși și totodată au ucis pe mulți dintre noi...ne-au făcut egoiști, egocentriști și antisociali în forma cea mai primară...Drogurile și cultura nu se amestecă, LSD-ul era totuși distractiv”.

http://www.classicwebs.com/zephyr.htm