„Pentru oricine-a râs vreodată de altcineva”: album rar și valoros, plus o pilduitoare lecție de modestie...

Randy Rice (US): „To Anyone Who's Ever Laughed At Someone Else” -2 LP- (Self-released, 1974)

„Celor interesați (sau celor dezinteresați care vor citi oricum):
Acest album este un „rara avis” - există doar 500 exemplare presate. Sunt sigur că întrebarea voastră imediată e ce intenționez să fac cu toate aceste extra copii?. Ca să fiu sincer, nu știu nici eu exact, oricum, înainte de a prezenta dedicația acestui album, aș vrea să vă precizez că piesele mele sunt simple. De fapt, v-ați putea trezi în vreo cafenea din oricare metropolă ca de ex. Davenport/Iowa cu cineva care vă oferă melodii mai complexe și avansate decât acestea ale mele de pe album. Oricum, am compus cântece care vorbesc despre ceea ce simt, sau ce-aș fi vrut să pot simți, despre mine și despre alții. Ascultându-l, veți afla multe lucruri despre mine, despre alții și, din fericire, câte ceva chiar despre voi înșivă. De fapt vă asigur că acest ultim aspect a fost motivul pentru care am decis să-mi împărtășesc cântecele. Și dedic astfel albumul oricărui ascultător: luptei voastre pentru fericire, pentru dragoste (sau asta o fi redundant?)...oricărui tânăr care se vrea mai bătrân, bătrânului ce se vrea tânăr, sau celui frustrat care n-ar mai vrea să existe deloc, celui cu frică de moarte sau reticent la viață...celui confuz de iubire sau deprimat de absența ei...celui furios pe întreaga societate pentru ce face sau nu face pentru el...și în sfârșit, dar cel mai important, celui care-a râs vreodată de altcineva, pentru când ai fost poate cel mai departe de a ajunge fericit și iubit așa cum ai fi putut fi.”
  August, 1974                                                           Randy Rice                                                                                                                      
„All songs and whatever by R.R.”

Aceste frumoase cuvinte ale autorului, la care se adaugă pe „back cover” și lista celor circa 15 prieteni cărora le-a mulțumit pentru investiția de talent, timp și bani (cuvântul „money” fiind totuși intenționat tăiat cu un „X”!), le-am găsit după ascultarea albumului și conturarea unei opinii...și au venit ca un generos bonus, o lecție de modestie și chiar de viață din partea unui cantautor de recomandat instantaneu oricui meloman sensibil la muzica unor Don McLean, Nick Drake, Tim Hardin, Tim Buckley sau chiar a altui mult mai cunoscut Randy, Randy Newman...Avem un dublu LP de 80 minute de voce, chitară, pian și aranjamente fine și inspirate, cu 3 suite ample din 5-6 părți, inserturi vorbite citând din jurnalul mamei, conversații despre religie, zodiac, feministe și mame vicioase, relații părinți-copii, glume între amici la cafenea, secvențe captate de pe stradă sau din media, referiri la scandalul Watergate și războiul din Vietnam...o largă paletă de subiecte tipice unui „loner” dificil și complex, solitar trubadur și mesager al realităților americane din 1974, zona Chicago. Una dintre foarte rarele cronici găsite despre acest album rar de colecție spune despre un „acid/ psychedelic folk” ca stil, remarcând, printre altele, chitara gen One St. Stephen, vocea autorului și atmosfera serenă ale unui „album plin de calități, clar peste media genului”:
http://www.popsike.com/Randy-Rice-2LP-Nod-PRIVATE-LonerDownerPsych-Folk/220202394122.html

Recomandare:
* One St. Stephen (Don Patterson): „One St. Stephen” (1975)

Post-Emerson: Serviți, vă rog, 2 delicioase savarine!

În lumea muzicală mică dar plină de comori a căutătorilor de producții inedite dincolo de orizontul ușor vizibil, savarina, cunoscuta prăjitură care ne-a îndulcit copilăria, are un corespondent uman: Julian Jay Savarin, muzician claviaturist, poet și scriitor S.F. de origine dominicană stabilit de copil cu familia din 1962 în UK. Cele 2 albume concept lansate de acesta pe la 27-28 de ani odată cu nuvelele lor aferente ca suport liric și conceptual-părți inseparabile dintro trilogie se pare muzical niciodată finalizată- au fost abia de curând descoperite de mine, prea târziu ca să-l fi inclus pe autor în postarea anterioară dedicată regretatului Keith Emerson și ecourilor lăsate de acest geniu al clapelor. Și așa cum voi încerca să vă conving, acest Julian ce apare ca scriitor S.F. mai ales cu numele „Julian J. Savarin” și activ mult timp de la apariția albumelor, chiar foarte cunoscut de ex. în Japonia (!)...este unul și același cu creolul francofon pretins descendent al triburilor mayașe și al vechilor locuitori din zona Caraibe, organist-compozitor pe nedrept prea puțin cunoscut și care merită un loc printre posibilii influențați, la ora apariției primului album, de Keith Emerson atunci încă în grupul The Nice sau de primele albume Rare Bird și Earth & Fire. U.S.A., Analogy și Victoria sunt alte trupe meteorice asociate stilistic în cele câteva reviews-uri găsite via Internet, una spre plăcuta mea surpriză venind din România de la Bogdan Olariu:
http://www.progarchives.com/album.asp?id=10874

...dar la Keith Emerson n-am găsit pe altcineva să se fi gândit până când acesta nu ne-a părăsit de curând, deși pasaje la melotron și la orga Hammond abundă pe ambele albume, sound-ul în gereral și tipul incisiv de atac al clapelor e comparabil și nici flerul prog-simfonic cu acea grandilocvență specifică ecourilor de catedrală nu-i deloc absentă, mai ales pe al 2-lea album care inclusiv prin vocalista Lady JoMeek m-a dus cu gândul imediat la Annie Haslam/Renaissance (după ce și pe primul apăruse o voce remarcabilă, australianca Cathy Pruden)...asociere care, de data asta, am găsit-o făcută și de alți melomani. 
Nicio astfel de paralelă n-ar trebui însă să influențeze pe cineva interesat pentru că dincolo de orice analogie, albumele cu toate piesele originale fără covers-uri se disting singure melodic, conceptual și interpretativ la modul că ambele merită ascultate și cunoscute, separat sau împreună, eventual deținute de împătimiți ca piese de colecție indiferent ediția reeditată sau formatul...oricum ele fiind rare și valoroase!
„Tratamentul” interplanetar fantezist a lui Julian în 12 capitole, populat de mituri, oracole și legende („Orașul fantomă”, „Turnul negru”, „Alda -megalomaniaca „Dark Lady”-, „Altarra -prințesa „Femeilor albastre”-, „Terran”, etc), pe scurt rezumate sub fiecare titlu, dezvoltă ideea că oamenii n-ar fi fost primii locuitori pe Terra ci ar mai fi existat și Altarra, singura supraviețuitoare umanoidă a dispărutei planete Alkon din constelația Centauri cu 2 sori gemeni...aceeași care, „într-un moment înainte de toate” l-ar fi lăsat pe „pământeanul” Terran cu o memorie ereditară afectivă indusă și atent selectată, ștergând ca măsură de precauție orice alte indicii ale originii umane până în momentul în care conștiința noastră se va maturiza îndeajuns pentru a face față la impactul adevăratului dezastru originar... 
  
* Julian's Treatment (UK): „A Time Before This” -2 X LP- (Young Blood Production, 1970), cu subtitlul „A Story...A Fantasy Story Set In Part Of Our Galaxy...A Story About The People Whom We Believe Live In This Galaxy...This Hidden Universe...Told In Music....In Words...In Sounds...Listen To It...Think About It...Enjoy It”  

Reeditări ulterioare ale albumului, de ex cea de la casa See For Miles din 1990, adaugă titlului „The Trilogy...plus”, respectiv ca bonus albumul al 2-lea aproape integral, minus -pentru a se încadra în cele 80 minute maxime ale unui CD- piesa „Dance Of The Golden Flamingoes”:

* Julian Jay Savarin: „Waiters On The Dance” (Young Blood Production, 1971...Akarma Records, 2001)
Componența trupei e aproape complet schimbată acum, doar basistul John Dover e același, printre „chelnerii la dans” apărând și o „chelneriță” nouă, vocalista Lady JoMeek (sau „Jo Meek”) despre care vă ziceam că amintește de Annie Haslam. Albumul înregistrat la Londra are ca suport literar tot o poveste cosmogonic-biblică cu un superstar negru al spațiului, „Cosmic Man” Jael Adaaman și aventurile sale în „G.O.D.” (Organizația Galactică și Dominioanele), exilul voluntar al lui Haven, moartea Aldei -personajul malefic din episodul trecut-, găsirea și decăderea lui Atlantis/Atlantida și creșterea agresiunii asupra Terrei...o poveste încheiată trist cu aceeași veche și ciclică reflexie-întrebare adresată zeilor de „soldații timpului”: „De ce ne-ați părăsit?”. Cu excepția unei părți mediane, nuvela S.F. e considerată de Joe Farren în comentariul de pe „back cover” de nivelul unor „Dune” sau „Foundation”, cunoscutul ciclu al lui Isaac Asimov. 
Iar muzical, eu n-am găsim aici nimic inferior „Tratamentului” anterior, dimpotrivă...discursul lui Julian J. („Jay”) are continuitate fie și cu altă voce feminină dar la fel de bună și deasemenea apărută de niciunde și dispărută ulterior (?!), plus toate celelalte ingrediente, solouri consistente de chitare, clape diverse, etc...incluzând acum și inserturile unei secțiuni de instrumente cu corzi. 

Dacă v-au plăcut cele 2 albume, vă recomand încă 2 trupe cu materiale foarte frumoase și rare:
* Victoria (U.S.): „S/T” (1971)

.....Debutul deja amintit al unui grup 4-tet dominant feminin cu Cheryl Simpson, Greg Ruban, Maureen Deidelbaum și Sharon Barton.

...și mai noul: 

* Mr. Sirius (Jazuhiro Miyatake/ Japan): „Barren Dream” (1987)

....proiect al unui multi-instrumentist cu interesanta Hiroko Nagai (a.k.a. Lisa Ohki) la voce. 

Revenind încă puțin la cele 2 „Savarine”: în postarea de mai jos din 2013 care oferă integral albumul al 2-lea al trilogiei „Lemmus”, găsim și termeni ca „Acid Rock”, „epic”, „beautiful” sau „sacred”...plus garnitura completă foarte greu de aflat:
„Line-up / Musicians: 
- Lady Jo Meek / vocals
- Julian Jay Savarin / story, arrangements, keyboards
- John Dover / bass
- Nigel "Zed" Jenkins / guitar
- Roger Odell / drums”
...iar din aceleași „comments”-uri mai aflăm și că bateristul a cântat ulterior în trupa Shakatak.

„In loving memory of Keith Emerson": Mugstar, Jean-Pierre Decerf, Matthew Bourne, Karel Appel, Qluster, Electric Eye și Violet Cold

Ca ecou la postarea dinainte cu preferatele lui David Bowie, mai ales LP-ul din 1962 de pionierat al celor 2 electroniști olandezi The Electrosoniks, îmi programasem o actualizare cu câteva apariții noi sau reeditări care mi s-au părut interesante din acest areal. Acum, aflând de dispariția lui Keith Emerson, parcă ceva nu mai e la fel....Am senzația că tot ceea ce a înseamnat în muzica rock „keyboards” are legătură mai mult sau mai puțin cu artizanul clapelor (orgă, pian, moog, melotron, etc) din rockul simfonic progresiv pe care l-a conturat, definit și îmbogățit pe la 25-30 de ani în The Nice și E.L.& P., când „jongla” impresionant pentru vârsta aia, alături de compozițiile proprii și de grup, cu lucrări clasice de Modest Mussorgsky, Alberto Ginastera, Leonard Bernstein, Béla Bartók, Leoš Janáček, J. S. Bach, Tchaikovsky, Prokofiev, Aaron Copland, etc conferindu-le noi fațete nemaîntâlnite și implicit expandând audiența cu legiunile de tineri din zeci de țări atrași de șourile spectaculoase și care n-ar fi pus niciodată altfel pe platanul pick-up-ului din casa părintească LP-urile cu aceste lucrări clasice...dar care mulți, fascinați de noile versiuni, au făcut-o, fie doar și pentru curiozitatea comparării!   
Melomanilor devotați și colecționarilor împătimiți le rămâne pentru eternitate creația sa: cele 9 albume de studio E, L & P -cu câteva dintre LP-uri adevărate bijuterii artistice ca realizări d.p.d.v. grafic și muzical- ...cele 5 + sesiunile „live” cu The Nice, albumele solo Emerson inclusiv coloanele sonore de film și nu în ultimul rând „așchiile” desprinse nu departe de „trunchi”: Emerson, Lake & Powell, „3” (Three) sau recenta ultimă formulă Keith Emerson Band.
Memoriei sale îi sunt dedicate următoarele:

* Mugstar (Liverpool): „Magnetic Seasons” -2 LP- (Rock Action Records, 2016)....
Scos la casa de discuri a trupei Mogwai, dublului set vinil i s-au asociat imediat prin cronici încadrări de genul „Kraut /Psych /Space/ Noise Rock” și exponenți ai acestora care i-ar fi influențat precum Oneida, Sonic Youth, Neu! sau Hawkwind. Trupa din Liverpool există din 2003 și s-a remarcat prin seturile intense „live”, primul disc single „Spotlight Over Memphis” fiind promovat de regretatul DJ descoperitor de talente John Peel, același cu care a fost înregistrată și ultima sesiune din îndelungata serie Peel Sessions.

* Jean-Pierre Decerf : „Space Oddities- 1975-1979” (Born Bad Records, 2015)
Un electronist parizian puțin cunoscut și retras care a influențat, conform Wikipedia, duoul Air, (deci ar trebui să fie mai notabil fie doar și pentru asta)...dar albumul de o „psihedelie pură de la un capăt la altul” (cum scria altundeva, apropo și de titlu și copertă) este unul progresiv cu mai toate ingredientele, inclusiv riffuri „freaky” de chitară, percuții „funky” și voce atractivă feminină...amintind oarecum de elegantul grup Ange (cu 2 albume relativ recente „ca în vremurile bune” ale anilor '70, „Le Bois travaille, même le Dimanche” (2010) și „Moyen-Âge” (2012).
Mă mai gândeam reascultând plăcuta și accesibila compilație și la ușurința de multe ori inadecvată cu care prea des se etichetează azi multe albume ca „psihedelice”...iar pe de altă parte, dacă nu cumva apariția și ascensiunea din intervalul 1975-1979 a unui alt Jean, mai numit și Michel Jarre, n-o fi uzurpat indirect piața francofonă a acestui tronson stilistic lăsând puține oportunități altor electroniști.

* Matthew Bourne (+ Michael England): „Moogmemory” (The Leaf, 2016)

Albumul acestui britanic vine după succesul turneului cu „Radioland: Radio-Activity” -reinterpretarea seminalului album al germanilor Kraftwerk la 40 ani de la apariție, o „experiență ”live” audio-vizuală viscerală” colaborare cu graficianul Michael England și cu Tom Rogerson din trupa de „noise-rock” londoneză Three Trapped Tigers. Bourne e cunoscut ca un pianist imprevizibil și explorator curajos al sunetelor sintetizatoarelor analogice, el colaborând și cu somități ca John Zorn, Annette Peacock, Nils Frahm, Nostalgia 77, Broadway Project sau Amon Tobin. „Dr. Bob (Rober Moog) ar fi mândru de acest album!” zice unul dintre componenții trupei 808 State, printre alte recenzii pozitive.
http://www.sounduk.net/events/moogmemory-matthew-bourne-michael-england/

* (Van) Karel Appel (NL): „Musique Barbare” (Philips LP, 1963)
Aici e vorba nu de cineva posibil influențat de Keith Emerson, ci dimpotrivă, de „Le Cavalier Blanc” (titlul unei piese de-ale sale), pictor și sculptor olandez, unul dintre fondatorii mișcării de avangardă Cobra, cel care prin acest unic și sonic dadaist LP cu 3 piese („Peisaj elecronic”, „Poem barbar” și numita „Cavalerul alb”) însumând sub 28 minute, a devansat toată pleiada de electroniști ai revoluționarei decade. Fundal ideal al picturii de pe copertă, albumul apărut în 1963 dar cu piese compuse chiar și mai devreme în anii anteriori, e unul de pionierat în ceea ce avea să devină arealul vast definit de Wikipedia „Electronic, Non-Music, Abstract, Musique Concrète, Noise, Experimental”. Și mai pare și o pereche perfectă pentru olandezii The Electrosoniks ai lui David Bowie din 1963!
https://www.discogs.com/Karel-Appel-Musique-Barbare/release/1511775

* Qluster (Hans-Joachim Roedelius, Onnen Bock & Armin Metz): „Echtzeit”(„Real Time”) (Bureau B, 2016)
* Qluster: „Tasten” [Bureau B, 2015]...„acoustic pure piano work”
După dispariția partenerului său Dieter Moebius (din misterioasele formule Cluster și Cluster & Eno) în 2010, veteranul H-J Roedelius a continuat proiectul alături de muzicieni mai tineri și cu numele puțin modificat, acest Qluster fiind a 3-a încarnare care prin ultimele 2 albume elegiac-contemplative, fără a atinge culmile atmosferic-transcedentale de altădată, duce cu brio mai departe tradiția solidă a krautrock-ului german, ultimul mai variat reapelând în „timp real” la un arsenal instrumental electronic vast.

* Electric Eye (Bergen/Norway): „Different Sun” (2016)
* Electric Eye: „Pick-up, Lift-off, Space, Time” (2013)
Nordicii nu puteau sta deoparte nici pe această plajă stilistică și „Ochiul electric” e doar una dintre dovezile recente de standarde înalte atinse, mai ales prin „Soarele diferit” care cu flerul său retro amintind de albume Eloy din partea a 2-a a anilor '70 are de-a face cel mai mult dintre subiectele postării de azi cu termenii „shoegaze” sau „post-Barrett Floydish”, prin urmare e un album și cu-adevărat „(neo) psychedelic/ krautrock/ cosmic rock” în multitudinea lui de sensuri, componistic, interpretativ, instrumental și ca producție...chiar dacă băieții ăștia -4 tineri norvegieni din Bergen care debutaseră în 2013- sunt conștienți că reciclează ce s-a mai cântat odată și n-au pretenții de inovatori de stil, cum se subânțelege dintr-un titlu de piesă ca „All Of This Has Happened Before And Will Happen Again”. Modești așadar și lăsând o portiță deschisă spre viitor, cum sugerează ultima piesă, „Part One”.
http://houseofprog.com/blog/2016/02/06/electric-eye-different-sun-2016/

* Violet Cold (Emin Guliyev): „Magic Night” (2016)
Muzică interesantă se face peste tot în lume dacă ai răbdarea căutărilor atente, circa 55 minute plutitoare de „noapte magică” oferindu-ne și acest muzician experimental din Baku/Azerbaijan despre care găsesc în ultimul moment știrea că e pregătit cu încă un material gata de lansare, dacă nu s-o fi întâmplat deja, tot un album de „atmosferic black metal, ambient, post-rock, etc” numit „Neuronaut”.

3 pepite din colecția lui David Bowie, cu Florence Foster Jenkins, Tucker Zimmerman și The Electrosoniks

Printre primele 25 LP-uri preferate din colecția  regretatului David Bowie dintro listă de care eu am aflat abia după dispariția „blackstar”-ului în ianuarie 2016, dar care apăruse de fapt în 2003, aici:
 http://scallemang.ca/bowie25albums/
....se află și următoarele 3 albume care mi-au atras atenția:

* Florence Foster Jenkins: „The Glory (????) of the Human Voice” (RCA Victor, 1970)
Este LP-ul unei soprane clasice americane din înalta societate, care a trăit între 1868-1944, o voce enigmatică și controversată rămasă în istoria muzicii cu puține piese înregistrate. După unii, a fost o vocalistă amatoare lipsită de calități interpretative („tone-deaf”), aceeași care spuneau ironic că este nevoie de ceva calități și ca să poți cânta așa prost (!). După alții, dimpotrivă, Florence era deținătoarea unei tehnici vocale „intenționat ambigue” incluzând note acute luate foarte înalt, cu posibilitatea imitării unor păsări exotice -cauzată se pare de sifilisul de care a suferit o perioadă și de medicația prescrisă de doctori înainte de inventarea penicilinei- tehnică ce a atras atenția unui anumit public dominant feminin bine selectat chiar de cântăreață pentru localuri mici unde arareori apărea întotdeauna fără critici profesioniști de față la concertele private susținute în compania exclusivă a pianistului Cosmé McMoon. Cu o singură excepție, concertul de la final de carieră de la majora sală Carnegie Hall/New York, din anul 1942.
Controverse și păreri opozite de unde și semnele de întrebare (glorie...sau anti-glorie?) din titlul albumului compilând 12 piese datate din anii '30-'40 care cu siguranță i-au plăcut unui Bowie aflat de partea celor de părere că lui F.F.J. i se pot alătura în timpurile moderne termeni stilistici ca „avant-garde” și „noise terror”, ea fiind văzută chiar ca o precursoare a lui Yoko Ono de la începuturile cu Plastic Ono Band -dacă văduva lui John Lennon tot e în actualitate cu al ei nou album „Yes, I'm A Witch Too”-...sau, după părerea unui fan, Florence Foster Jenkins era un fel de „Celine Dion făcută din anti-materie” (!).

http://rateyourmusic.com/release/comp/florence_foster_jenkins/the_glory________of_the_human_voice/

Tracklist:
A1 Mozart - Die Zauberföte - The Magic Flute: Arie der Königin der Nacht - Queen of the Night Aria -      Der Hölle Rache
A2 Liadoff - The Musical Snuff-Box
A3 McMoon - Like a Bird
A4 Delibes - Lakmé: Bell Song
A5 David - La Perle du Brésil: Charmant oiseau
A6 Bach-Pavlovich - Biassy
A7 Johann Strauss, Jr. - Die Fledermaus: Mein Herr Marquis - Adele's Laughing Song
      Jenny Williams and Thomas Burns - A Faust Travesty - "Faust" In English
B1 Gounod - Valentine's Aria (Ere I Leave My Native Land)
B2 Gounod - Jewel Song (O Heavenly Jewels)
B3 Gounod - Salut, demeure (Emotions Strange)
B4 Gounod - Final Trio (My Heart Is Overcome With Terror)

* Tucker Zimmerman: „Ten Songs (by Tucker Zimmerman)” (Regal Zonophone Records/EMI, 1969...expanded edition 2015).
Albumul de debut al cantautorului folk californian a fost unul fără noroc și recunoaștere pe măsura calității compozițiilor sale la momentul apariției, deși LP-ul scos în Anglia a fost produs de un alt expatriat american în UK, cunoscutul Tony Visconti...plus contribuția unei garnituri selecte de acompaniatori, incluzând nucleul viitorilor Spiders from Mars ai lui Bowie: Rick Wakeman (organ), Shawn Phillips (sitar, el-gtr), Aynsley Dunbar (dr), Tony Visconti (bass, six-string Spanish gtr). Dacă „obscur” e termenul cel mai uzual cu care curentul principal din industria muzicală -„mainstream”-ul insațiabil avid după profit-  îi „tratează” pe acești artiști deranjanți care ies din tipare, am citit undeva cu argumente aduse de la piesă la piesă că albumul se lasă bine comparat cu muzica din acea perioadă a unui alt Zimmerman, infinit mai celebru, zis și Robert Allen...zis și Bob Dylan (!), dincolo de calitățile strict vocale poate discutabile ale lui Tucker și în orice caz sub cele ale tizului său inimitabil. Cu siguranță acest Tucker format în scena folk din America anilor '60 l-a avut ca model de interpretare la chitară și muzicuță și pe marele Bob Dylan până într-atât încât, mai în glumă mai în serios, el se erijează cu titlul de „văr” a lui Robert/Bob Dylan pe single-ul „4th Hour of My Sleep" din 1971 pe care l-a compus pentru meteoricului grup al chitaristului Mick Ronson numit Ronno și care i-a anticipat pe „Păianjenii de pe Marte”.
Reeditarea anul trecut a „lost album”-ului cu 7 piese-bonus -din care 4 niciodată apărute înainte- versiune care s-ar fi putut numi foarte bine „Seventeen Songs”, la casa Cherry Red’s RPM Records, îi cam dă dreptate lui David Bowie să-l plaseze așa sus între preferințele sale, inclusiv pe motivul că alți critici l-au găsit mai apropiat pe Tucker -eu zic că deloc mai puțin măgulitor!- de cantautorii Judy Collins și Tim Buckley. Perechea Tony Visconti/Tucker Zimmerman a înregistrat circa 80 de demos-uri până la „Ten Songs”, T.Z. folosind și alte pseudonime în turneele din Europa.

      Tracklist:
1 Bird Lives
2 October Mornings
3 A Face That Hasn't Sold Out
4 The Roadrunner
5 Children Of Fear
6 The Wind Returns Into The Night
7 Running, Running From Moment To Moment
8 Upsidedown Circus World
9 Blue Goose
10 Alpha Centauri
      Bonus Tracks:
11 The Red Wind (Stereo)
12 Moondog
13 La Rinascente
14 Non C'e Niente Mai
15 En Memoire De Jean Genet
16 Les Visions De Rimbaud  (featuring Marie Claire)
17 The Red Wind (Mono)

* The Electrosoniks (Tom Dissevelt & Kid Baltan): „Electronic Music: A New Concept Of Music Created By Sonic Vibrations” (Philips, 1962)
Un artist inovator cameleonic și mereu înaintea trendurilor ca David Bowie era la curent și cu realizările muzicale făcute cu noile tehnologii și primele tipuri de sintetizatoare, subtitlul descriptiv al acestui LP vorbind de la sine cam despre ce e vorba pe albumul a 2 pionieri atunci încă nedefinit ca „muzică electronică” la ora înregistrărilor acestor olandezi vizionari clasici, Tom Dissevelt (1921 - 1989) și Kid Baltan (a.k.a. Dick Raaijmakers, 1930 - 2013). Care duo mai are un album-pereche inițial apărut tot în 1962 și reeditat anul trecut, „Song of the Second Moon: The Sonic Vibrations of Tom Dissevelt & Kid Baltan” (1962/1968, reissue Fifth Dimension, 2015) pe care probabil David Bowie n-a mai apucat să-l adauge colecției sale...
Pentru unii mai superficiali ar putea fi doar o aglomerare de teme/schițe relativ scurte pline de efecte „primitive”...alții atenți și mai avizați vor descoperi armonii și melodie printre erupțiile și zgomotele electronice, orchestrații ample de jazz, fundal de filme „horror”, subtile ritmuri latino, pop, elemente tipice din stilul „exotica”, etc...și vor face conexiuni cu muzica concretă, cu majori în domeniu ca Pierre Henry și Karlheinz Stockhausen sau, venind mai încoace în timp, vor asocia albumele cu sound-ul unor trupe ca The Silver Apple sau Hawkwind.
Mi-a plăcut expresia pe care n-o s-o traduc (fiind lesne de înțeles și pentru că „sună” mai bine în engleză):
„an open mind expanding experience...made by visionaries for visionaries”.

http://www.numusi.de/r_d_burman/hara_rama_hare_krishna_vinyl/folkrock/5346/en/