* Christy Moore (Ireland) – Lily (2016)
Veteranul bard irlandez, fostul frontman al grupului Planxty, e considerat cel mai valoros interpret folk al pieselor altora, la voce și la chitară, aici el celebrând 50 ani de carieră cu un set de piese cu subiecte politice (Peter Gabriel’s ”Wallflower”, Mick Blake’s ”Oblivious”), nostalgii și piese de suflet ale unor artiști ca Declan O’Rourke, John Spillane, Paul Doran. Singura piesă personală semnată de Moore e tema-titlu, un tribut adus orașului său de baștină Newbridge.
* Nuala Kennedy – Behave the Bravest (2016)...."acoustic, celtic, folk"
Mult mai puțini ani, doar 10 de carieră și 4 eforturi solo împlinește în 2016 irlandeza Nuala Kennedy stabilită în Scoția, vocalistă și interpretă la flaut. Noul album cu 10 compoziții proprii sau teme tradiționale rearanjate a fost înregistrat cu 2 grupuri distincte -U.K. Band și U.S. Band- în circa 6 luni pe 3 continente, la Sydney, Los Angeles și Edinburgh, majoritatea balade inspirate, cum sugerează și titlul, de eroine curajoase din istoria Irlandei precum ‘Fair Annie of the Loch Royanne’, piesa centrală și cea mai lungă de pe acest prim album apărut la casa sa proprie de discuri, Under the Arch Records.
http://www.nualakennedy.com/bio/
* Saqqara Mastabas - Libras (Joyful Noise Recordings, 2016)
Colaborare interesantă cu nume exotic între Matthew Friedberger din Fiery Furnaces și, respectiv, Bob D’Amico din Sebadoh, doi muzicieni dornici de experimente muzicale noi. Influențele din free jazz ale acestui album instrumental care încearcă atât muzical cât și prin titluri și grafica de pe copertă să creeze o conexiune între oameni și natură, îl fac pretabil și blogului paralel VicTimofJazz.http://www.nualakennedy.com/bio/
* Saqqara Mastabas - Libras (Joyful Noise Recordings, 2016)
* Fantastic Negrito - The Last Days Of Oakland (2016)
Blues-ul e cuvântul de ordine pentru descrierea acestui album al unui interpret cu un nume real de botez complicat -Xavier Dphrepaulezz- și cu o viață tumultoasă incluzând până la 20 ani un contract ca artist R&B la o casă de discuri majoră dar și un accident auto aproape fatal care l-a ținut câteva luni în comă (!). A supraviețuit și iată-l într-un amestec de hard rock și blues punând întrebări pertinente de genul ”cum s-a ajuns în America de azi ca să trebuiască să ai 3 joburi doar pentru a-ți plăti taxele?”...
* Train - Does Led Zeppelin II (2016)
Nu m-am ocupat pe-aici de trupe-tribut sau albume-tribut, dar fac acum o excepție pentru a evidenția acuratețea până la identificare în binomul ”master & servant” sau original și copie la interpretarea albumului zeppelian ”clasic” cu nr. 2 de către grupul din San Francisco avându-l ca frontman pe vocalistul Pat Monahan. Disputa despre oportunitatea sau nu a unui astfel de material e în toi în mass media cu argumente diverse pro și contra, dar cei din a 2-a categorie e bine să știe că grupul pe albumul anterior a dovedit că are și piese proprii.
* Kaleo (Island/U.S.) - A/B (Elektra/Atlantic Records, 2016)
* Kaleo (Island) - Kaleo (2013)
Remarcabil debut american -un instant candidat pentru „debutul anului”- cu „A/B” (Elektra/Atlantic Records, 2016) pentru islandezii Kaleo relocați de anul trecut în Austin/Texas și care-au luat deja cu asalt prin câteva piese („No Good”, „Way Down We Go”) clasamentele „Adult Alternative” concurând practic orice se poate înscrie în arealul -conform Wikipedia- „indie pop, rock, folk, blues”!
Legat cel puțin de blues, cei 4 tineri muzicieni merg pe linia vâscoasă, „dirty” -în sensul cel mai pozitiv și creativ, cu chitara fuzată și tușeuri „garage & post-punk”- a unor The Black Keys sau Jon Spencer Blues Explosion...cam așa aș descrie eu de la prima audiție stilul trupei având un vocalist/chitarist absolut terifiant, J.J. Julius Son (Jökull Júlíusson), cu un timbru când rugos-eclatant în piesele up-tempo, când unul unduit și moale remarcabil în balade precum „Vor í Vaglaskógi” (în limba islandeză) sau „I Can't Go On Without You”...unde se simte că și Hard Rock-ul și Southern Rock-ul american melodios tip „vintage” anii '60-'70 sunt și ele genuri bine fixate în ADN-ul grupului care a păstrat circa jumătate din piesele debutului islandez auto-intitulat „Kaleo” din 2013, cizelându-le ușor pe câteva pentru raportul „A/B” pe care-l promovează în prezent și-n lunile următoare în „WAY DOWN WE GO 2016 TOUR”.
http://www.officialkaleo.com/
https://www.youtube.com/watch?v=yVlI3mz5uZ0
* [MIIIIM] - S/T (2016)
* RLYR – Delayer (2016)
* Train - Does Led Zeppelin II (2016)
Nu m-am ocupat pe-aici de trupe-tribut sau albume-tribut, dar fac acum o excepție pentru a evidenția acuratețea până la identificare în binomul ”master & servant” sau original și copie la interpretarea albumului zeppelian ”clasic” cu nr. 2 de către grupul din San Francisco avându-l ca frontman pe vocalistul Pat Monahan. Disputa despre oportunitatea sau nu a unui astfel de material e în toi în mass media cu argumente diverse pro și contra, dar cei din a 2-a categorie e bine să știe că grupul pe albumul anterior a dovedit că are și piese proprii.
* Kaleo (Island/U.S.) - A/B (Elektra/Atlantic Records, 2016)
* Kaleo (Island) - Kaleo (2013)
Remarcabil debut american -un instant candidat pentru „debutul anului”- cu „A/B” (Elektra/Atlantic Records, 2016) pentru islandezii Kaleo relocați de anul trecut în Austin/Texas și care-au luat deja cu asalt prin câteva piese („No Good”, „Way Down We Go”) clasamentele „Adult Alternative” concurând practic orice se poate înscrie în arealul -conform Wikipedia- „indie pop, rock, folk, blues”!
Legat cel puțin de blues, cei 4 tineri muzicieni merg pe linia vâscoasă, „dirty” -în sensul cel mai pozitiv și creativ, cu chitara fuzată și tușeuri „garage & post-punk”- a unor The Black Keys sau Jon Spencer Blues Explosion...cam așa aș descrie eu de la prima audiție stilul trupei având un vocalist/chitarist absolut terifiant, J.J. Julius Son (Jökull Júlíusson), cu un timbru când rugos-eclatant în piesele up-tempo, când unul unduit și moale remarcabil în balade precum „Vor í Vaglaskógi” (în limba islandeză) sau „I Can't Go On Without You”...unde se simte că și Hard Rock-ul și Southern Rock-ul american melodios tip „vintage” anii '60-'70 sunt și ele genuri bine fixate în ADN-ul grupului care a păstrat circa jumătate din piesele debutului islandez auto-intitulat „Kaleo” din 2013, cizelându-le ușor pe câteva pentru raportul „A/B” pe care-l promovează în prezent și-n lunile următoare în „WAY DOWN WE GO 2016 TOUR”.
http://www.officialkaleo.com/
https://www.youtube.com/watch?v=yVlI3mz5uZ0
* [MIIIIM] - S/T (2016)
* Alto! - LP3 (2016)
* Landing – Third Sight (2016)
Am parcurs fugitiv și prea superficial aceste 4 albume cu un spectru sonor care să mă pregătească de fapt pentru al 5-lea, unul dublu și nou cu majorii new-yorkezi:
* Swans - The Glowing Man -2 CD- (2016)...”lebedele” fiind în formula de revenire de după 2010 a fondatorului multi-instrumentist Michael Gira și încadrate de Wikipedia în seria descriptivă ”experimental rock, no wave, post-punk, noise rock, industrial, art rock, post-rock, neofolk, gothic”. Plăcuta mea surpriză a fost includerea în grup a bateristului Bill Rieflin despre care nu mai știam nimic de la colaborările din anii 1999-2001 cu scoțianul Chris Connelly (Ministry, Revolting Cocks, etc) și cu Robert Fripp & Trey Gunn de la King Crimson (din care chiar Riflin a făcut și el sporadic parte). 82 puncte din 100 maxim posibile obținute ca medie a celor 19 recenzii la Metacritic, înseamnă o ”aclamare universală”, adică undeva între ”foarte bine” și ”excelent” pentru albumul de aproape 2 ore ce include câteva teme lungi de peste 20 minute cu lungi improvizații (tema-titlu, "Cloud of Unknowing", ”Frankie M.”).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu