Dr. Z, produs de Patrick Campbell-Lyons (Nirvana/UK)

* Dr. Z: ”Three Parts To My Soul (Spiritus, Manes Et Umbra)” (Vertigo, 1971, remastered 1991, 1994, 1995, 2001, 2003)....produced by Patrick Campbell-Lyons (NIRVANA / UK)

Istoria rockului în ceea ce privește un artist/trupă, un album sau uneori chiar o întreagă carieră, respectiv o discografie, e plină de mistere, imprevizibil, întorsături ale sorții -acele ”twists of fate” cum spun anglo-saxonii, asta apropos și de numele casei de discuri "swirl" Vertigo- ”vertijul” acționând în ambele sensuri, de la agonie la extaz sau invers...dar a avut parte și de unele fenomene inexplicabile. Acestora din urmă le aparține și ”Doctorul Z” și singurul album ”pierdut” al grupului galez, un trio condus de profesorul universitar claviaturist (piano, harpsichord, organ) și vocalist Keith Keyes, cu Bob Watkins / drums & percussion și Rob Watson / bass guitar. Și ca la mărcile filatelice vechi și rare, la acest album/LP valoarea a crescut odată cu timpul, deși nimeni n-a putut răspunde la întrebarea de ce un disc atât de bun s-a vândut așa modest la apariția întrun tiraj oricum modest ? (80 de unități zic unele surse, de 1000 bucăți își amintește producătorul Patrick Campbell-Lyons). Dar numai în aceste circumstanțe s-a ajuns la unul dintre cele mai rare și valoroase piese de colecție purtând eticheta casei Vertigo, un album-concept/LP cu coperta principală realizată de graficianul grupului de ”cosmic-rock” Hawkwind amintind de grafica ”Brain Salad Surgery”-ul trioului Emerson, Lake & Palmer (dar devansându-l pe acesta cu circa 2 ani), cu o inimă-fereastră în flăcări decupată ingenios în carton, ilustrare a mesajului părții suitei cu titlul ”Burn In Anger”. Din fericire albumul s-a reeditat pe CD de câteva ori, în Germania, Corea de Sud, Japonia, Rusia și Italia...receptarea și recenziile favorabile respective focalizând pe un foarte valoros material discografic și ridicând spre 1000 £ (!) valoarea de catalog a LP-ului ediției originale. Fără aceste reeditări e mai mult ca sigur că în vastul ”ocean” muzical planetar, n-aș fi aflat niciodată despre el...
http://the-void.co.uk/music/top-10-valuable-vinyl-records-512/




















Track list:
    1. Evil Woman's Manly Child (4:47)
    2. Spiritus, Manes et Umbra (11:51)
    3. Summer for the Rose (4:32)
    4. Burn in Anger (3:25)
    5. Too Well Satisfied (5:49)
    6. In a Token of Despair (10:31)
 Bonus tracks on CD release:
   7. Lady Ladybird (2:46)
   8. People in the Street (3:08)

Natura umană și fenomenele oculte precum viața de după moarte au mai constituit subiecte ale unor albume de rock progresiv (de ex. Black Widow: ”Sacrifice”), dar Keith Keyes e singurul care a imaginat sufletul uman divizat post-mortem în 3 părți cu denumiri latinești: ”Spiritus” -partea care pleacă spre cer-, ”Manes” (dimineața devreme) -partea condamnată să ia drumul Iadului- și ”Umbra”, fracțiunea care rămâne pe Pământ pentru a bântui pentru eternitate pe cei în viață...Transpunerea muzicală a lui Keith Keyes urmărește aceste părți sufletești pornind pe 2 voci din deschiderea "Evil Woman's Manly Child/ ”Bărbățelul” femeii rele” - care e un fel de revers al celor 10 Porunci biblice- trecând prin tema-titlu centrală cu un refren captivant cu un mare potențial de ”Power Play”...apoi traversând prin ”Vara pentru trandafir” cu ecouri psihedelice ale decadei anilor '60...se ajunge la ”Arde în furie” -o baladă pianistică cu vocea declamând teatral, parcă anticipându-l pe Fish din prima perioadă Marillion-, apoi sacadata ”Prea satisfăcut” (cu ecouri E, L & P)...și încheind solemn și trist ”În semn de disperare” pe acordurile aceluiași harpsicord și a unui pasaj jazzistic ritmat al pianului spre final, textul vorbind despre acea parte a sufletului rămasă pe Pământ...un final care mi-a amintit de înălțătoarele momente -gen "The Black Widow", ”Steven” sau "Escape"- ale viitoarei capodopere a lui Alice Cooper, ”Welcome To My Nightmare” (1975). 
Ce-i deasemenea interesant e că cele 2 piese-bonus ale reeditărilor, single-ul cu ”Lady Ladybird” și ”People In The Street” (Fontana, 1970) -piese pop ”ușurele” prin comparație, cu aer optimist ale aceluiași Keith Keyes- nu anticipau deloc tipul de mesaj ocult al celor ”3 părți ale sufletului meu”, intenționat oricum făcut să sune ”evil”. O cronică a albumului preciza că muzica nu-i pe placul tuturor amatorilor de rock progresiv incipient, mai ales a fanilor Yes sau Genesis...dar are de-a face prin casa Vertigo și conexiunile producătorului venit din Nirvana cu arealul stilistic și sound-urile Traffic, Spooky Tooth, Small Faces (folosirea mult a efectul de ”flaging” din ”Itchycoo Park”) sau Jade Warrior din prima fază...preluând de la Nirvana duo aranjamentele în stil cameral baroc al amestecului de rock psihedelic, melodic pop, folk, jazz, clasic și elemente latino, etc...plus desigur ideea de album-concept al grupului care în octombrie 1967 lansa primul material de acest gen din istoria rockului, ”The Story of Simon Simopath”. 
...și-așa am ajuns la ceea ce-ar fi trebuit să fie postarea propusă azi și despre ”UK Nirvana” sub pretextul acestui album de pionierat, al unuia dintre următoarele sau eventual al solo-ului ”Me and My Friend” (1974) a lui Patrick Campbell-Lyons, legătura făcând-o acest muzician-producător pe albumul Dr. Z și totodată jumătatea duoului...rămas singur după despărțirea amiabilă de partenerul grec Alex Spyropoulos în 1971, dar redevenind coechipieri după reformarea din 1985 și vestitele procese pentru paternitatea numelui cu deja celebrul grup sinonim de ”grunge” american din Seattle. ...”Nirvana UK” sau ”Nirvana I” ”prog-folk duo” merită însă o abordare separată, fie și numai pentru că activitatea a implicat nume de artiști ca Salvador Dali, Spooky Tooth, Kurt Cobain's Nirvana, etc...sau colaboratori, aranjori, producători, ingineri sau mixeriști care au lucrat și pentru 'alde David Bowie, Moody Blues, Manfred Mann, The Beatles, The Rolling Stones, Roxy Music, Mott The Hoople, Pink Floyd, U2, INXS... 
Coperta albumului nr. 2: 

Monoswezi = MOzambique, NOrway, SWEden & ZImbabwe

Monoswezi: ”Monoswezi Yanga” (Riverboat Records, 2015)..."Afro-Scandinavian World Jazz"
Monoswezi: ”The Village” (Riverboat Records, 2013)

Îmi scăpase debutul ”The Village”, album cu multe recenzii măgulitoare la apariție și probabil bine clasat în ”poll”-urile anuale de profil ”World Jazz"...dar am recuperat ”Satul” (devenit global) acum cu ocazia noului ”Monoswezi Yanga”.
Și după câteva ore, ce poveste frumoasă mi-am dat seama că reprezintă deja muzical și liric, după doar 2 albume, mitingul emisferic nord-sud, respectiv insolitul grup afro-scandinav rezident acum la Oslo!
4 băieți cu o fată în centru -vocalista mozambicană și una dintre puținele interprete la mbira (instrument tradițional cu predilecție folosit de artiști-bărbați), pe numele ei Hope (”Speranță”!) Masike- formează trupa care s-a născut din ideea saxofonistului clarinetist Hallvard Godal....cel care, beneficiind de o bursă a guvernului norvegian, a lucrat și cântat cu localnici timp un an în capitala Mozambicului, Maputo. Iar la întoarcerea în Norvegia i-a cooptat pe Putte Johander (bas), Erik Nylander (tobe & percuții), pe amintita Hope și pe co-naționalul acesteia, Calu Tsemane (voce & percuție), pentru a înregistra în liniște cel mai adesea pe o insulă nordică în casa-studio a unuia dintre componenți.

”Mbira” nu-i doar un instrument ci e folosit și ca termen stilistic ”mbira songs” specific zonal, îl regăsim în descrierea acestui melanj între minimalismul nordic tributar maeștrilor americani Philip Glass și Steve Reich, -dar departe totuși de ”sound”-ul altor saxofoniști cunoscuți ca de ex. Jan Garbarek- și muzica foarte vie africană, mai ales a temelor tradiționale din Zimbabve adoptate, adaptate și revitalizate la înaltele standarde scandinave. Hope cântă pe cele 2 albume la mai multe tipuri de mbira diferite inspirată de una dintre pioniere pe nume Stella Chiweshe iar la voce în dialectul Shona cântă sau ne povestește despre mituri și legende, se roagă pentru protecția familiei și a prietenilor, deplânge ororile războiului și ale bolii SIDA, imploră la protejarea mediului, celebrează mariajul, iubirile prezente sau pierdute, laudă bogăția celor ce au parte de afecțiune, invocă spiritele ploii sau morților, jocurile copilăriei, sărbătorirea culegerii recoltei și prepararea berii speciale pentru petrecerea respectivă, etc...iar Calu o secondează sau adaugă și el alte câteva teme proprii cântate mai ales în dialectul mozambican matern Ronga.
Mesajul este dominant optimist, pozitiv și plin de demnitate, ca de exemplu în ”Ndineve” (”nu contează suferințele, vom fi fericiți bucurându-ne de viață”) sau în ”Povo m’povo” și ”Nhetembo” (”trebuie să luptăm pentru ce ne aparține și ce ne dorim”).



Cât e partea de ”World Music” și cât jazz, care e dozajul de Afro și care cel scandinav...asta mai bine deliberează fiecare ascultând cele circa 95 minute însumate ale albumelor unei trupe despre care booklet-ul albumului de debut ne mai spune că a demolat nu doar bariere stilistice și geografice Nord-Sud....dar și pe cele dintre audiență și ”performer”: pentru că la show-urile ”live” delimitarea celor 2 entități tinde de multe ori să dispară, cei mai entuziaști spectatori din public fiind invitați să cânte și să danseze împreună cu Hope și cu ceilalți membrii ai grupului.

Anneli Drecker, din nou acasă la Tromsø/Norvegia pe "Rocks & Straws"

* Anneli Drecker: "Rocks & Straws" (Rune Grammofon, 2015)

La nici 20 de ani vocalista Anneli (Marian) Drecker originară din Tromsø devenea cu trioul ei ”electronic dream pop” Bel Canto o concurentă puternică pentru deja cunoscutele Lisa Gerrard/Dead Can Dance și Liz Frasier/Cocteau Twins în ceea ce în anii '80 s-a definit stilistic ”Dark Wave/Gothic Rock/Post Punk” -ca parte din scena europeană ”indie/alternative”- prin prestațiile de pe albumele ”White Out Conditions” (1987) și ”Birds Of Passage” (1989) scoase cu distribuție internațională la casa belgiană Crammed Discs și care i-au adus 3 premii Grammy norvegiene. După alte 4 albume cu trupa, 2 solo și multiple colaborări -între care cea mai recentă de peste 10 ani cu grupul Røyksopp- iat-o pe Anneli la 46 ani întorcându-se acasă tematic și melodic în regiunea arctică printre ”pietre și paie” pe noul album, prin 11 piese dominant acustice, toate fiind compoziții proprii pe versurile poetului de cult Arvid Hanssen. Materialul e bazat pe tehnicile de înregistrare din anii '70 și s-a realizat cu acompaniamentul unor invitați majori: chitaristul Eivind Aarset, bateristul Rune Arnesen, basistul Ole Vegard Skauge și cunoscuta orchestră The Arctic Philharmonic din Tromsø. Anneli, pe lângă voce, cântă și la pian și orgă fiind totodată producătoarea albumului lansat pe 24 aprilie și de pe care din ”prima” am remarcat 02.”Circulating Light”, 06.”Ocean's Organ” și 10.”Waiting For The Boat”.

Wikipedia amintește că a compus și cântat și muzică pentru teatru și film, a fost membră în juriul emisiunii TV ”Pop Idol” și a însumat colaborările ei foarte diverse, cu Motorpsycho, Jan Bang, Savoy, A-Ha, Röyksopp, Jah Wobble, Ketil Bjørnstad, Simon Raymonde, Mental Overdrive, Illumination și cu regretatul Hector Zazou (albumul ”Sahara Blue”,1992). 
În luna martie 2015 la ediția curentă a festivalului Vossajazz, a cântat piesa ”Little Tree” de pe noul album împreună cu fiica ei Luna de 9 ani.
Dacă vă place Anneli Drecker, iată discografia ei solo, cu Bel Canto și 2 apariții ca invitată pe cele mai consistente colaborări:  

Anneli Drecker - Tundra (2000)
Anneli Drecker - Frolic (2005)
Bel Canto - White Out Conditions (Crammed Discs, 1987)
Bel Canto - Birds Of Passage (Crammed Discs, 1989)
Bel Canto - Shimmering, Warm and Bright (Crammed Discs, 1992)
Bel Canto - Magic Box (1996)
Bel Canto - Rush (1998)
Bel Canto - Dorothy's Victory (2002)  
Tsunematsu Matsui featuring Anneli Marian Drecker - Song of Joy (1989)
Foreign Affair (Belgium) - East on Fire (1989)

Man: cu galezii, ”înapoi în viitor”

 Man, grupul galez de legendă la al cărui rock obligatoriu trebuiesc atașate prefixele ”prog, psychedelic, pub, hard & jam”, ce subiect generos! În plus și unul de actualitate datorită unui nou album de studio lansat în februarie 2015, ”Reanimated Memories” (și care, în ciuda titlului, e cu piese noi nu cu reluări).
Site-ul fanilor trupei ”www.manband-archive.com/” însumează fără pretenția de a epuiza subiectul 412 produse în care apare numele trupei, scoase la 71 case de discuri din 24 țări: avem de-a face cu o adevărată instituție a rockului britanic...și asta neincluzând secțiunea ”Family and Friends releases”, cu alte sute de materiale discografice separate.
Ceea ce la titanii anilor '60 The Beatles și The Rolling Stones a însemnat doar o fază pasageră prin albumele ”Sargent Pepper's Lonely Hearts Club Band” și respectiv ”Their Satanic Majestic Request”, la galezii derivați în principal din foștii The Bystanders și cu anul de naștere același 1962, a devenit o regulă, o dominantă stilistică pe toată durata carierei trupei, altfel  cu mare fluctuație de personal și cu un singur hiatus în intervalul 1976-1983 impus de explozia punk & new-wave. Asta în ce privește fațeta psihedelică de sorginte britanică, pentru că referitor la ”hard” și ”jam”-urile lungi improvizatorice, cea dintâi asociere care-mi vine în minte ca termen de comparație, incluzând factorul de intervenție și ”coloratură” al drogurilor ușoare asociate muzicii pe fondul contraculturii generației hippy, ideilor lui Timothy Leary și a lui "The Summer of Love", trece oceanul până la San Francisco Bay Area de reședință a pionierilor genului, Grateful Dead.
3 dintre muzicienii de bază de la Man ne-au părăsit în ultimii ani la vârste de 63, respectiv 66 ani...dar trupa a știut să ducă tradiția mai departe și iată-i încă activi în 2015 fără nici un membru fondator în ”line-up” dar cu același spirit viu care a debordat deja pe primele 2 albume și apoi s-a amplificat sub contract la casa americană U.A./United Artists în intervalul de grație 1970-1975.
Cele 76 minute ale dublului set ”Back Into The Future” (2 LP, septembrie 1973) domină poll-urile valorice de clasificare încercate în media rock, dar pentru că vorbim de un ”peak” ce a durat câțiva ani voi evidenția aici mai întâi "2 Ozs of Plastic with a Hole in the Middle/ 2 Uncii de plastic cu o gaură la mijloc" (sept. 1969) a cărui ”Preludiu” și ”Furtună” și tot restul i-l datorez inițial lui Cornel Chiriac și prezentării sale radiofonice pe cât de candide pe atât de profesioniste de la ”Metronomul” Europei Libere via SW. Sau nu mai puțin la albumul ”Be Good To Yourself At Least Once A Day/Fii bun cu tine însuți cel puțin o dată pe zi” cu toate cele 4 piese de peste 7-8 minute și care titlu plecând de la muzică mi s-a ”lipit” în 1973 atât de tare de suflet în acei ani de liceu precum un epitaf, o celebră maximă filozofică sau proverb înțelept (și pe care mi-l aminteam mereu de ex. când îl auzeam sau citeam pe acela cu ”un măr pe zi îl ține pe doctor la distanță”). Ar fi o impietate să departajez valoric albumele acelei perioade din istoria Man, chiar dacă voi spune că le consider -necuantificabil!- ”unul mai bun ca altul”.

Mai adăugăm rețetei ca ingredient puțin din "Kerosene"-ul albumului ”Rhinos Winos + Lunatics” (1974) cu nimic mai prejos, apoi cu încetinitorul (”Slow Motion”, 1974) ajungem la ”Welsh Connection” pentru a puncta, alături de eponimul ”Man” din 1971 principalele albume de studio, interferate de multe ”live”-uri, altfel dominante din anii '80. 
Nu-l pot omite bineînțeles nici pe ”Revelation”-ul de debut din 1969 cu acea ”Erotica” simulând orgasmul sexual, piesa primind o perioadă interdicție de difuzare în U.K. de la puriștii BBC-ului. ”Revelația” avea să se dovedească întrun interval de timp de doar 5-6 ani un titlu profetic ”pentru cel mai bun produs muzical rock din Țara Galilor”, așa cum îl găsim măgulitor denumit de-atunci întro sumedenie de enciclopedii, cataloage, recenzii și alte surse media tipărite sau vitruale, audio sau video...Și apropos, există conform aceluiași ”www.manband-archive.com/” nu mai puțin de 11 video/DVDuri cu Man.
P.S. ”Last but not least”:
Porecla de o viață a amicului ex-reșițean stabilit în Germania Ladislau/Laci Schutz cu care am demarat acest blog este...ați ghicit: ”Man” (!)....iar despre Germania trebuie precizat că le-a fost dintotdeauna tuturor celor implicați în Man ca țara de adopție.

Van Morrison: "Duets: Re-Working The Catalogue" (2015)

...Nu-l mai văzusem de la apariția vocală în ”Comfortably Numb”, parte din capodopera ”The Wall”, ”Zidul” dărâmat muzical din nou de Roger Waters (& Guests) în Berlinul noii Germanii unificate, în ”live”-ul memorabil din vara lui 1990...și nu-l mai auzisem de pe albumul său ”Keep It Simple” din 2008. Ce-i drept a mai existat între timp și un album ”jazzy” ”Born To Sing: No Plan B” (Blue Note, 2012) care mi-a cam scăpat din vedere, așa încât era cu-atât mai mare curiozitatea și nerăbdarea pentru noul Van Morrison: ”Duets: Re-Working The Catalogue” (2015). Dilema mea majoră înainte de-al asculta era ce pondere va păstra bardul veteran nord-irlandez în propriile sale piese ”clasice”, majoritatea din anii '80 și '90, acum ”împărțite” vocal cu invitații/invitatele reprezentând genuri atât de diverse? Se va plia el mai mult după stilul fiecăruia, sau aceștia, cei mai mulți somități în domeniu -Georgie Fame, George Benson, Bobby Womack, Taj Mahal, etc-, după al său?...ori va fi vorba de un fin echilibru al respectului reciproc?...Sau presupusul balans se va tot schimba de-a lungul celor 16 piese?. Nu voi putea afla răspunsuri decât parcurgând noul album, al 35-lea de studio al lui ”Van The Man” care pe 31 august la împlini 70 ani.Și poate nu vor fi toate satisfăcătoare, dar de un lucru cel puțin sunt sigur: 75 minute cu muzica Van Morrison n-au cum să...”dăuneze sănătății” iar albumul, prin apariția în piesa ”Whatever Happened To P.J.Proby?” a respectivului cantautor și actor american, mă va conduce să reascult și rememorez după mult timp ceea ce l-a făcut pe P.J. Proby cât-de-cât cunoscut: colaborarea sa din 1978 cu excelenții olandezi Focus de pe ”Focus con Proby”, album difuzat atunci la apariție la Europa Liberă la ”Metronom”, în prezentarea lui Radu Teodor.

 "https://www.youtube.com/embed/Mu56P4BDpf0"

• 
  
• 
  
• 
  

  
  

  
  
•  Concluzie după audiție: Van Morrison: ”Duets: Re-Working The Catalogue” (2015) e un album tipic...Van Morrison!
• 
  

Vanilla Fudge: ”Spirit of '67” (2015)

Veteranii americani Vanilla Fudge nu mai ”psihedelizează” în aceeași măsură piesele altora lungindu-le și de 3-4 ori cum făceau în anii '67-'70 la "You Keep Me Hangin' On" sau "Season Of The Witch, Part 1 & 2", devenite emblematice...Așa că ”Spiritul lui '67” nu e întocmai reprodus pe acest nou album 2015 ca odinioară când trupă născută în 1966 în Long Island/New York devenea prin escapadele improvizatorice și dezvoltările simfonice printre părinții fondatori -”godfathers”,da (!)- ai rock-ului progresiv și ai ”heavy metal”-ului. Dar asta nu face albumul mai puțin interesant, dincolo de schimbarea tratamentului în sine a celor 10 piese devenite clasice din rock-ul anului cu pricina, remodelate și rearanjate foarte inspirat și ingenios: de exemplu la ”Break on Through (To the Other Side)” a lui The Doors accentul e pus pe instrumentație -pentru că orice vocalist e condamnat să piardă ”lupta” în comparație cu Jim Morrison, nu-i așa?- în timp ce la ”Whiter Shade of Pale” a lui Procol Harum, dimpotrivă: piesa se concentrază pe vocal și pe tot restul, cu excepția soloului greu de egalat la orgă Hammond din versiunea originală. Sau la “For What It’s Worth” a lui Buffalo Springfield: s-a renunțat aproape complet la tobele militare din prima parte, tempoul devine mai moale, ”jam”-ul este mai pregnant. Descoperiți voi singuri schimbările și noile adaptări și a celorlalte hituri: The Rolling Stones: “Ruby Tuesday” , The Who: “I Can See For Miles”, Spencer Davis Group: “Gimme Some Lovin'”, The Monkees/Robert Wyatt: ”I m A Believer”, Smokey Robinson: “The Tracks of My Tears”, The Box Tops: “The Letter”, Marvin Gaye (Norman Whitfield/Barrett Strong): “I Heard It Through The Grapevine”...ultimele fiind 3 piese ”clasice” de top ale casei de discuri (Tamla) Motown.
Doar Tim Bogert (bass & vocals) din quartetul original lipsește din această ultimă reîncarnare Vanilla Fudge, Pete Bremy (bass & vocals) i-a luat locul -cum s-a mai întâmplat după 2002- iar piesa finală “Let’s Pray For Peace” e singura compoziție originală de pe album, o militantă baladă semnată de Mark Stein (lead vocals, keyboards). Vince Martell (guitar, vocals) și Carmine Appice (drums, vocals) sunt ceilalți doi componenți.
Jurnalista Beverly Paterson numește grupul Vanilla Fudge ”one of the greatest and most influential bands ever” (nu traduc pentru că ”sună” parcă mai bine în engleză), observă că spiritul muzicii lor n-a dispărut de fapt niciodată și e convinsă că Stone-șii și The Who vor fi mulțumiți de variantele mai ”jazzy” și cu reflexe mai ”acid & gotic” la pieselor lor. Cronica integrală, aici:
http://somethingelsereviews.com/…/vanilla-fudge-spirit-of-…/

Steve Hackett: “Wolflight” (2015)

Steve Hackett: “Wolflight” (2015)
Să întoarcem pe toate fețele fie și doar virtual noul album al fostului chitarist din Genesis, primul cu material 100% original de la ”Beyond the Shrouded Horizon” (2011) și eliminând orice suspiciune a unui eventual ”Genesis Revisited III”...

MOMENTUL: La 40 de ani de la apariția primului album solo, ”Voyage to the Acolyte”, după câțiva ani de reciclare a pieselor Genesis -mai ales cele din perioada când chitaristul făcea parte din grup- cu turnee numeroase de promovare a dublului set ”Genesis Revisited II” (2012), perioadă în care a mai participat la câteva colaborări: cu maghiarii Djabe pe albumele ”In The Footsteps of Attila and Genghis” -2 CD live- (2012) și ”Down and Up” (2013), cu Squackett (Chris Squire & Steve Hackett) pe ”A Life Within a Day” (2012), și în proiectul implicând membrii din Focus, Genesis și King Crimson numit Lifesigns (featuring Thijs Van Leer, Steve Hackett & Jakko Jakszyk) cu eponimul ”Lifesigns” (2013).

TITLUL și COPERTA (cu fotografia reală!): inspirat de ”Odiseea” lui Homer, de acel moment al orei dintre noapte și primii zori ai dimineții, preferat de lupi pentru vânătoare. Nimic aici însă legat de cruzimea instinctelor, ci dimpotrivă: idea de libertate și relația de apropiere dintre aceste animale și omul primordial devine totemul pentru acest album, autorul experimentând asta ”pe pielea lui” întro zi din vara anului trecut când, invitat de o pereche de amici fotografi întro rezervație de pe colinele din vecinătatea Romei, a intrat în grațiile masculului alfa și astfel s-a împrietenit cu o mică haită de câteva frumoase exemplare de lupi aduși din munții Cehiei. Scena e imortalizată cu haita înconjurându-l pe Steve pe fotografia coperții albumului (mai puțin fundalul ”fotoshopat”, dinadins accentuat gotic). Tot orele dimineții timpurii -când, așa cum spune recent Hackett întrun interviu pentru Guitar World, ”eram cu un picior încă în lumea viselor”- au fost cele de inspirație maximă în care a compus și notat pe hârtie cea mai mare parte a materialului. Nu-i chiar o surpriză asta dacă rememorăm titlul ”Spectral Mornings” (1979), așa că fac o primă analogie la “Wolflight”,care poate fi, cel puțin din acest punct de vedere, asociat cu ”Dimineți Spectrale”, preferatul meu din anii ‘70.

STILUL, INFLUENȚE, DESCRIERE: Rock progresiv vocal-instrumental amplu orchestrat și cu fler baroc, cu influențe din hard rock, R&B, blues, jazz, flamenco, ”chanson” francez și clasic (mai ales de la preferații săi Tchaikovsky și Grieg), având ca particularitate un mai mare impuls venit acum din direcția ”world music”, mai ales din Grecia, Maroc și Arabia...cu trupa, invitații și instrumentele lor adecvate tradiționale: tar, duduk, didgeridoo.
Tema-titlu ați înțeles-o ca mesaj, muzical definindu-l perfect pe anteriorul muzician Hackett. Complexa ”Love Of A Vampire” folosește tensiunea pentru o dramă domestică nerezolvată și bizarul mit al vampirului care reprezintă pentru Steve o metaforă a relațiilor abuzive, muzical cu ecouri din albumul ”Please Don't Touch!(1978).”The Wheel’s Turning” de care autorul e mândru este prima piesa extrasă pe single cu videoclip și cu reminiscențe în progresiv pop-ul marca Electric Light Orchestra. E vorba în text de rememorarea nostalgică a unei firme ”Fun Fair” din Londra zona Battersea pe care în copilărie micul Steve o vedea pe geamul dormitorului clădirii unde locuia, aflată vizavi...stația ”Battersea Power Station” devenind celebră ulterior datorită apariției pe coperta albumului ”Animals” a lui Pink Floyd. ”Oare cât de palpitant ar fi fost dacă aș fi mers să lucrez în anii ‘60 acolo când eram copil?” se întreabă retoric chitaristul azi...
Partea a 2-a începe liniștit cu instrumentala “Earthshine”, intro pentru acustica “(Carry me to the) Loving Sea” cu armonii de tip Crosby Stills and Nash în care Hackett se dovedește încă odată un foarte bun lider vocalist cu un ”sound” unic al său. ”Black Thunder” evocă mizeria și opresiunile sclavilor de altădată, părțile dinamice la tobe à la Led Zeppelin etalând calitățile bateristului Gary O’Toole și momente din anteriorul ”Out of the Tunnel's Mouth” (2009). Penultimă piesă ”Dust and Dreams” începe liniștit și se încheie cu riffuri ”hard & heavy” à la…Deep Purple sau Rainbow. E o piesă originală, fără legărură cu un titlu identic de odinioară al trupei Camel. Un album până la urmă profund personal, reflectând -vezi de exemplu piesa eclectică ”Corycian Fire” în 2 părți, cu cor vocal simfonic la final- trăiri mai vechi cum am arătat, dar și evenimente mai recente precum vacanța din Grecia cu soția sa Jo căreia această ”Heart Song” îi este dedicată, cu versul final ”Love will find a way” și cu armonii vocale acum parcă desprinse dintro piesa a supergrupului Asia...

PIESELE ȘI COMPONENȚA:

1. Out of the Body (2.29)
2. Wolflight (8.00)
3. Love Song to a Vampire (9.18)
4. The Wheel's Turning (7.24)
5. Corycian Fire (5.47)
6. Earthshine (3.20)
7. Loving Sea (3.22)
8. Black Thunder (7.32)
9. Dust and Dreams (5.33)
10. Heart Song (2.51)

Total Time 55:36
Muzicienii:
- Steve Hackett / electric guitar, acoustic guitar, Arabian lute, twelve string, lead vocals
- Roger King / keyboards & programming
- Rob Townsend / sax, duduk
- Nick Beggs / bass & stick
- Amanda Lehmann / harmony vocals
- Gary O'Toole / drums
Muzicienii invitați:
- Malik Mansurov / tar
- Sara Kovacs / didgeridoo
- Chris Squire (Yes) / bass (3)
- Hugo Dagenhardt / drums (9)

Cu recenzii incipiente foarte măgulitoare și complex cel puțin precum albumul ”A Midsummer Night s Dream” din 1997 (cu The Royal Philarmonic Orchestra), “Wolflight”, lansat pe 5 formate diferite, este ceea ce Steve Hackett a creat, fără a fi nevoit să mai demonstreze ceva în plus după prodigioasa sa carieră solo de exact 4 decade, turneul de celebrare ”Voyage to...Wolflight” fiind schițat pentru această toamnă.