G.F. Fitz-Gerald / Sam(uel) Gopal

G.F. Fitz-Gerald: "MOUSEPROOF" (UK 1970 LP)

Gerald Frazer Fitz-Gerald este un frizer, alchimist britanic și chitarist autodidact întâlnit întro selectă înșiruire alături de Fred Frith și între timp deja clasicii Derek Bailey și Hans Reichel pe un album chitaristic avangardist de improvizație liberă numit ”Guitar Solos 2” din 1976....el apărând acolo cu o singură piesă -”Brixton Winter 1976”- care e a 2-a cea mai lungă de pe album  (9:40). 
Mai are la activ 2 colaborări în care face pereche cu saxofonistul Lol Coxhill (vezi recomandările de la final), dar principala sa realizare rămâne debutul ”Mouseproof”, LP ale cărui copii originale au ajuns evaluate la sume fabuloase între colecționari. Descrierea e făcută pe coperta din spate a reeditării pe CD din 2006 pe care o puteți vedea și citi în limba engleză mai jos, ușor de înțeles așa încât n-o s-o mai traduc, o să adaug doar din opiniile câtorva cronicari ce detectau în muzica albumului urme de la Frank Zappa, Captain Beefheart, Bonzo Dog (Doo Dah) Band, Soft Machine, Sha-na-na sau...Bob Dylan și Ray Connif. Desigur că piesa de rezistență e cea mai lungă și care apare la final, ”Opal Pyramid Drifting Over Time” (pe alta lăudată întro cronică și numită "Factory Sample Not For Resale" n-am găsit-o pe acest album...)

Tracklist:

April Affair (Lead Guitar – Rod Herman)   5:22

New Lodger   1:12

Country Mouse (Steel Guitar – Brian Cole*

                      Vocals, Lead Guitar – Alan Place)    2:12

It Takes More Than A Clear Day To See It    0:31

May Four    2:56

Ashes Of An Empire / The End    3:50

Under And Over The Waterfall    2:57

A Movement Lost In Twilight Stone    2:10

Political Machine   2:50

Opal Pyramid Drifting Over Time   8:40

Credits:

Alto Saxophone, Tenor Saxophone, Flute – Geoff Leigh

Backing Vocals – Almond Valley Peoples' Choir, Martin Rushent, Roger Watson, Steve Moyce

Bass Guitar – Rick Kenton

Double Bass, Bass Guitar, Mellotron, Synthesizer [Moog] – Ian Andrews 

Drums – Ted Tetlon, Tony Turnbull

Tabla – Sam Gopal

Vocals, Lead Guitar, Acoustic Guitar, Banjo [Electric], Piano, Bass, Performer [Gifflid],  Percussion, Synthesizer [Moog] – G.F. Fitz-Gerald*

Basistul Rick Kenton ajunge ulterior la Roxy Music, tabla-istul Sam Gopal e subiect tratat separat mai jos, mai rămâne să-l subliniez ca acompaniator important al chitaristului titular al albumului pe saxofonistul Geoff Leigh care are și el un pedigree muzical select, apărând în arealul ”avant-prog/R.I.O.” pe albume Slap Happy, Henry Cow, Hatfield & The North, în duoul Ex-Wise Heads, recent prin 2010 în Radar Favourites, etc...și chiar în această vară 2015 îl regăsim activ în trupa The Artaud Beats (după titlul unei compoziții faimoase ”Living In The Heart Of The Beast” a legendarilor Henry Cow)...plus cu câteva colaborări interesante cu Yumi Hara, Frank Wuyts și Cathy Williams, tripletă de albume atât de diverse încât merită oricând o dezvoltare pentru o postare separată. 

Geoff Leigh / Frank Wuyts: ”From Here to Drums” (No Man's Land, 1988)
Geoff Leigh & Cathy Williams: ”Mirage” (Hard World, 2006)
Geoff Leigh & Yumi Hara (Henry Cow): ”Upstream” (MoonJune, 2009)

Samuel Gopal
Sam Gopal's Dream 
Sam Gopal: "ESCALATOR" (Stable Records/UK, 1969), cu Ian Fraser Killmister, celebrul viitor Lemmy, frontman-ul basist de la Motörhead.

Malaezian de origine, Samuel Gopal ajunge în 1962 în Anglia, singurul album cu trupa înființată în 1968 fiind ”Elevator/Liftul” înregistrat în luna noiembrie a acelui an, un material încadrat stilistic ”rock psihedelic” și în care titularul excelează la tabla indiană și alte percuții în timp ce la voce și chitară apărea viitorul celebru Lemmy, cel care și compune jumătate dintre piese. Dintre excepții, se distinge varianta la ”Season Of The Witch” a scoțianului Donovan. Există circa 13 variante reeditate ale albumului pe LP și CD, dintre care nu mai puțin de 4 au fost lansate în Germania. 

Recomandări și referințe:

* G.F. Fitz-Gerald & Lol Coxhill: ”Echoes of Duneden” [Reel Recordings, 1975]
...."Three Fairy Dance Duets for Electric Guitar & Soprano Saxophone"

* G.F. Fitz-Gerald & Lol Coxhill featuring Ian Hinchcliffe: ”The Poppy Seed Affair” -DVD/2 CD- (Reel Recordings, 2011)...Solo Electric Guitar, Tape Collage & Loops The Team
....Drums, Vocals [Chicken Clucks] – Robert Wyatt 
....Limited numbered edition of 500 copies. Double gatefold card sleeve

* Lady June (June Campbell Cramer): ”Lady June's Hit And Myth” (Gas Records, 1996)
.....13. "Let's Blame It All On God" (6:12)
         Bass Guitar, Drum Machine: Tony Waite
         Guitar: Gerry "Mouseproof" Fitgerald*
* Radar Favourites (Fr): ”Radar Favourites” [Reel Recordings, 2010]

William D. Drake, ce descoperire....asculți și-l uiți pe Nick Drake!

Dacă ați crezut că singurul muzician cu acest nume din folk-rock-ul contemporan este regretatul cantautor englez de cult (Nicholas Rodney) ”Nick” Drake (1948-1974), această postare va dovedi că nu și că acest nume ilustru care parcă obligă e purtat cu brio și de William D. care duce mai departe o moștenire de neprețuit și pe care o îmbogățește continuu prin ”tușa” sa personală, plenar etalată pe noul:
* William D. Drake (ex-Cardiacs): ”Revere Reach” (Onomatopoeia, 2015)...”available from June 15th on CD, vinyl and download”.
A nu se înțelege greșit titlul postării descriind o senzație de moment, nu o comparație: baladele intimist-nihiliste ale clasicului Nick reverberează de peste 40 ani influențând generații de folk-iști, pe cînd contemporanul William D. are doar vreo 12 ani de carieră solo. Dar asta n-a diminuat cu nimic revelația pe care am avut-o descoperindu-l și ascultându-l abia în 2015!...
Să începem cu partea vizuală a noului album, ”front & back covers”:

Continuăm cu ”rădăcinile” acestei muzici eclectice (excluzând faza ca claviaturist în Cardiacs, grupul lui Tim Smith): 2 albume solo anterioare pe post de ”vioara I-a” componistic & interpretativ, etichetate stilistic de enciclopedii ”Progressive Rock/Psychedelic”...3 cu trupa de tip Bigband N.R.S.O. a lui Craig Fortnam în care a compus câteva piese și a făcut parte din corul vocal masculin, plus un side-project Cardiacs predominant vocal coral feminin cu un album eponim:
* William D. Drake: ”The Rising Of The Lights” (2011)
* William D. Drake: ”Briny Hooves” (2007)
* North Sea Radio Orchestra: ”I A Moon” (2011)... Music By, Vocals, Guitar, Organ [Chamber],
Piano – Craig Fortnam
* North Sea Radio Orchestra: ”S/T” (Oouf! Records,  2006)
* North Sea Radio Orchestra: ”Birds” (Oouf! Records,  2008)
* The Sea Nymphs (Cardiacs Project): ”S/T” (1992)

”Folclor cult, simfonic” aș zice eu întro primă încercare de descriere a muzicii asociată cu nume grele în recenzii ca Gentle Giant, Robert Wyatt, Peter Hammill. Pe care le-am citit după câteva ascultări ale albumului, nu înainte pentru a nu fi influențat. Acum după, recunosc că nu e nici o exagerare: sunt momente care amintesc de cei 3 și nu numai! Nu devine cel puțin interesant, chiar pentru cine n-a ascultat măcar o notă cu William D. Drake? O reverență adusă bogăției sonore, m-aș juca eu cu cuvintele din titlul albumului ca să vă fac o idee de acest album al unui erudit muzical (vezi lista lungă de instrumente), o idiosincrazie care de la teme medievale, cântece marinărești scoțiene, valsul elegant în tema-titlu...până la muzica de circ, operă sau cabaret, traversează o multitudine de genuri și ne induce tot atât de numeroase stări și dispoziții, o panoplie de 13 teme relativ scurte formând o coerentă simfonie-concept, ”...a unique English vista of keyboard maestro...a musical landscape that's vivid and intoxicating”.
http://louderthanwar.com/william-d-drake-album-review-ex-cardiacs-man-in-brilliant-new-album/
”Nu ezita să arăți spontaneitate”, repetă autorul spre finalul lui 04. ”Be Here Steryear”, ceea ce și reușește până la final, cu toată echipa sa de 7 muzicieni:

Tracklist:
01. Distant Buzzing (3:26)
02. In Converse (4:18)
03. Lifeblood (2:58)
04. Be Here Steryear (4:48)
05. A Husk (5:41)
06. The Blind Boy (2:49)
07. Clack Dance (0:44)
08. Heart Of Oak (4:37)
09. The Catford Clown (2:49)
10. Liferaft (1:03)
11. Castaway (4:09)
12. Revere Reach (5:50)
13. Orlando (2:17)
          Total Time: 45:35
Personnel:
William D. Drake (ex-Cardiacs) -  voice box, piano, sheltone, television organ, pianorgan, harmonium, toy piano, tambourine, mellotron, optigon, glockenspeil, whirly tube
Nicky Baigent – clarinet, bass clarinet, alto, tenor and baritone saxophone, flute
Jon Bastable – bass
Stephen Gilchrist – drums
Andrea Parker – voice box, glockenspiel, miniature tambourine
James Larcombe – voice box, hurdy gurdy, television organ, harmonium, celeste, dulcitone
Richard Larcombe – voice box, acoustic and electric guitars
With:
Rhodri Marsden - musical saw (11)
Mario Castronari - double bass (11)
Chris Powell - percussion (1)

Alte albume interesante apărute recent:
* Various Artists (feat. P.T., Alfie Boe, Billy Idols, Phil Daniels): "Pete Townshend's Classic Quadrophenia" -2 CD- (2015), with The Royal Philarmonic Orchestra conducted by Robert Ziegler, orchestrated by Rachel Fuller.
Clasica operă-rock a chitaristului din The Who, re-orchestrată și re-aranjată după peste 40 ani cu autorul prezent și vocalistul Alfie Boe înlocuindu-l pe Roger Daltrey.

* Florian Fricke & Popol Vuh: "Kailash: Pilgrimage to the Throne of Gods/ Piano Recordings" -2 CD- (2015)..."Krautrock meets Jazz"
* Sunset in the 12th House: "Mozaic" (2015)
Eliza Carthy & Tim Eriksen: "Bottle: A Game for 2 Players" (2015)..."spirited, experimental folk duo".
* Flo Morrissey: "Tomorrow Will Be Beautiful" (2015)...debutul "jazzy-pop" al unei tinere vocaliste britanice comparată cu Kate Bush și Bjork (!).
* Malinky (Scotland): "Far Better Days" (2015)..."Celtic Folk"
* Terakaft (Mali): "Alone" (2015)..."Blues/World" al unui grup aflat la concurență cu mai cunoscuții Tinariwen.
* Richard Thompson: "Still" (2015)...Fostul chitarist din Fairport Convention cu albumul solo nr. 26.
* Rickie Lee Jones - The Other Side Of Desire [2015]

* Neil Young & Promise of the Real - The Monsanto Years (2015)

Nume de cod: Michael Quartermain

"Crossing The Line / Trecând linia"

”Când ești la strâmtoare, există încă o șansă
Privește atent și totul poate reîncepe
Viața ta se poate restarta
Dacă treci linia prin poartă...ce-ar fi de spus?
Demonul îți taie respirația
Dar ascultă-ți inima, nu-ți fie frică
Trecând înapoi prin timp...

Întoarce-te pe scara șerpuită
Dincolo de ușa ce nu mai există
Ai ajuns nu știi unde
Trecând înapoi prin timp
Ai mers pe-un drum îngust
Pe care năluca a abandonat
Poți prinde firul timpului
Dacă treci linia...

Împlinește-ți un vis
Posibilităţi care nu sunt ce par a fi
Respinge-le...și orice altă alegere te va elibera
Dacă treci linia...”

Nu vi se pare că ”The Line/Linia” acestei poezii are încărcătura plină de sensuri a metaforei lui ”The Doors/Ușile” inconfundabilului Jim Morrison & comp? Mie așa mi s-a părut și pentru că și muzica acestei balade a rămas fixată din 1976 ca una dintre preferatele mele în ceea ce-l privește pe Steve Winwood, am pornit pe urmele descifrării apariției ei. Numele Michael Quartermain nu-mi spunea inițial nimic. L-am descoperit recent ca factor comun al următoarelor albume în ordine cronologică:
* Stomu Yamash'ta: ”Go” (1976)
* Stomu Yamash'ta, Steve Winwood, Michael Shrieve, Klaus Schultze, Al Di Meola: ”Go: Live from Paris” -2 LP- (1976)
* Stomu Yamash'ta: ”Go Too” (1977)
* Ange: ”Par les Fils de Mandrin” (1977)
* Bernard Szajner / Zed: ”Some Deaths Take Forever” (1980, Remaster 2009)

Cum albumele percuționistului japonez sunt cel mai bine apreciate din toată discografia sa iar al 5-lea album al francezilor Ange (”Înger”) are și el referințe de la moderate spre foarte bune cam peste tot în recenziile din media muzicală, mi-am zis: ”ia pune-te tu Victore pe reascultat trilogia lui Stomu Yamash'ta (scris frecvent mai simplu și ”Yamashta”) și albumul Ange pentru că merită, mai completează pe la discografii lor cu ce nu cunoști, cercetează apoi cine-i respectivul M.Q. și ce-a făcut el pe-acolo și caută și albumul electronistului francez Bernard Szajner de care nu știi pe moment nimic”.
Care va-să-zică omul nostru ar fi fost semnatar de ”lyrics” cu japonezul, după informațiile de pe coperți, ba chiar ”composer” alături de titular cum ne zice site-ul AllMusic (Guide) la majoritatea pieselor, contribuție consistentă repetată și pentru albumul Ange, M.Q. apărând în dreptul tuturor titlurilor ca și (co)”writer” -e drept, doar pe reeditarea casei Musea din 2003, acolo unde e omis însă în lista de la ”Credits” (?!) - iar la ultimele 2 piese apare în plus creditat și cu ”vocals” (07- ”Atlantis les Geants de la 3e Lune” și, respectiv 08- ”Hymne a la Vie”).
”http://www.discogs.com/Ange-By-The-Sons-Of-Mandrin/release/2485809”

Trecând la francezul Bernard Szajner & Zed, îi mai putem auzi vocea, mai exact -”chant, sur ressurector, textes”- și în cea mai lungă piesă B1.”Ressurector”, iar la 2 dintre cele 3 piese la care mai contribuie pe același album electronic experimental ”Some Deaths Take Forever”, prima și ultima încadrând albumul, respectiv pe 01.”Welcome To Death Row” și pe 07.”A Kind Of Freedom”, Michael Quartermain e autor al textelor celor 2 piese reproduse pe ”back cover” ca suport al dedicării albumului de către toată echipa Zed condusă de puțin cunoscutul Bernard Szajner organizației Amnesty International” (vocea în aceste piese e însă a lui Klaus Blasquiz, invitat din trupa Magma). La ambii contributori vocali când spun ”vocals/voce”, așteptați-vă de fapt mai mult la vocalize, la acel gen de pasaje cu intervenții ca la Gong sau Magma tipice muzicii recent dispărutului Daevid Allen, respectiv albumelor stil ”Prog-Rock/Zeuhl/R.I.O”.
Cum din alte surse (www.rateyourmusic.com, www.progsor.com, etc) nu numai că n-am mai aflat prea multe detalii ajutătoare dar am întâlnit chiar și informații contradictorii, să dăm credit celor de la Discogs care l-au mai detectat pe Michael Quartermain ca autor de versuri la 2 piese de pe ”Kathak” -albumul lui Trilok Gurtu/The Glimpse (1998)- și contribuind cu ”instruments & performance” pentru trupa Pinkwind la albumul ”Festival Of The Sun” (1995) pe care nu l-am găsit nicicum, deci nu-l cunosc.
Mai mult intuitiv decât bazat pe surse certe credibile, sunt de părere că acest poet-muzician a înglobat în ”writing & arrangement”-ul celor 5 albume din startul postării, fără a fi titular, și o parte componistică efectiv muzicală.
P.S.: Al Di Meola e în actualitate cu un nou album -”Elysium” (inakustik Label Group, 2015- motiv în plus și o încântare să-i reascult și mai atent pasajele consistente, solourile chitaristice cu care a participat la cele 3 albume ale lui Stomu Yamash'ta studio & live în cea mai prolifică și inspirată fază a carierei sale post-Return To Forever.

Dr. Z, produs de Patrick Campbell-Lyons (Nirvana/UK)

* Dr. Z: ”Three Parts To My Soul (Spiritus, Manes Et Umbra)” (Vertigo, 1971, remastered 1991, 1994, 1995, 2001, 2003)....produced by Patrick Campbell-Lyons (NIRVANA / UK)

Istoria rockului în ceea ce privește un artist/trupă, un album sau uneori chiar o întreagă carieră, respectiv o discografie, e plină de mistere, imprevizibil, întorsături ale sorții -acele ”twists of fate” cum spun anglo-saxonii, asta apropos și de numele casei de discuri "swirl" Vertigo- ”vertijul” acționând în ambele sensuri, de la agonie la extaz sau invers...dar a avut parte și de unele fenomene inexplicabile. Acestora din urmă le aparține și ”Doctorul Z” și singurul album ”pierdut” al grupului galez, un trio condus de profesorul universitar claviaturist (piano, harpsichord, organ) și vocalist Keith Keyes, cu Bob Watkins / drums & percussion și Rob Watson / bass guitar. Și ca la mărcile filatelice vechi și rare, la acest album/LP valoarea a crescut odată cu timpul, deși nimeni n-a putut răspunde la întrebarea de ce un disc atât de bun s-a vândut așa modest la apariția întrun tiraj oricum modest ? (80 de unități zic unele surse, de 1000 bucăți își amintește producătorul Patrick Campbell-Lyons). Dar numai în aceste circumstanțe s-a ajuns la unul dintre cele mai rare și valoroase piese de colecție purtând eticheta casei Vertigo, un album-concept/LP cu coperta principală realizată de graficianul grupului de ”cosmic-rock” Hawkwind amintind de grafica ”Brain Salad Surgery”-ul trioului Emerson, Lake & Palmer (dar devansându-l pe acesta cu circa 2 ani), cu o inimă-fereastră în flăcări decupată ingenios în carton, ilustrare a mesajului părții suitei cu titlul ”Burn In Anger”. Din fericire albumul s-a reeditat pe CD de câteva ori, în Germania, Corea de Sud, Japonia, Rusia și Italia...receptarea și recenziile favorabile respective focalizând pe un foarte valoros material discografic și ridicând spre 1000 £ (!) valoarea de catalog a LP-ului ediției originale. Fără aceste reeditări e mai mult ca sigur că în vastul ”ocean” muzical planetar, n-aș fi aflat niciodată despre el...
http://the-void.co.uk/music/top-10-valuable-vinyl-records-512/




















Track list:
    1. Evil Woman's Manly Child (4:47)
    2. Spiritus, Manes et Umbra (11:51)
    3. Summer for the Rose (4:32)
    4. Burn in Anger (3:25)
    5. Too Well Satisfied (5:49)
    6. In a Token of Despair (10:31)
 Bonus tracks on CD release:
   7. Lady Ladybird (2:46)
   8. People in the Street (3:08)

Natura umană și fenomenele oculte precum viața de după moarte au mai constituit subiecte ale unor albume de rock progresiv (de ex. Black Widow: ”Sacrifice”), dar Keith Keyes e singurul care a imaginat sufletul uman divizat post-mortem în 3 părți cu denumiri latinești: ”Spiritus” -partea care pleacă spre cer-, ”Manes” (dimineața devreme) -partea condamnată să ia drumul Iadului- și ”Umbra”, fracțiunea care rămâne pe Pământ pentru a bântui pentru eternitate pe cei în viață...Transpunerea muzicală a lui Keith Keyes urmărește aceste părți sufletești pornind pe 2 voci din deschiderea "Evil Woman's Manly Child/ ”Bărbățelul” femeii rele” - care e un fel de revers al celor 10 Porunci biblice- trecând prin tema-titlu centrală cu un refren captivant cu un mare potențial de ”Power Play”...apoi traversând prin ”Vara pentru trandafir” cu ecouri psihedelice ale decadei anilor '60...se ajunge la ”Arde în furie” -o baladă pianistică cu vocea declamând teatral, parcă anticipându-l pe Fish din prima perioadă Marillion-, apoi sacadata ”Prea satisfăcut” (cu ecouri E, L & P)...și încheind solemn și trist ”În semn de disperare” pe acordurile aceluiași harpsicord și a unui pasaj jazzistic ritmat al pianului spre final, textul vorbind despre acea parte a sufletului rămasă pe Pământ...un final care mi-a amintit de înălțătoarele momente -gen "The Black Widow", ”Steven” sau "Escape"- ale viitoarei capodopere a lui Alice Cooper, ”Welcome To My Nightmare” (1975). 
Ce-i deasemenea interesant e că cele 2 piese-bonus ale reeditărilor, single-ul cu ”Lady Ladybird” și ”People In The Street” (Fontana, 1970) -piese pop ”ușurele” prin comparație, cu aer optimist ale aceluiași Keith Keyes- nu anticipau deloc tipul de mesaj ocult al celor ”3 părți ale sufletului meu”, intenționat oricum făcut să sune ”evil”. O cronică a albumului preciza că muzica nu-i pe placul tuturor amatorilor de rock progresiv incipient, mai ales a fanilor Yes sau Genesis...dar are de-a face prin casa Vertigo și conexiunile producătorului venit din Nirvana cu arealul stilistic și sound-urile Traffic, Spooky Tooth, Small Faces (folosirea mult a efectul de ”flaging” din ”Itchycoo Park”) sau Jade Warrior din prima fază...preluând de la Nirvana duo aranjamentele în stil cameral baroc al amestecului de rock psihedelic, melodic pop, folk, jazz, clasic și elemente latino, etc...plus desigur ideea de album-concept al grupului care în octombrie 1967 lansa primul material de acest gen din istoria rockului, ”The Story of Simon Simopath”. 
...și-așa am ajuns la ceea ce-ar fi trebuit să fie postarea propusă azi și despre ”UK Nirvana” sub pretextul acestui album de pionierat, al unuia dintre următoarele sau eventual al solo-ului ”Me and My Friend” (1974) a lui Patrick Campbell-Lyons, legătura făcând-o acest muzician-producător pe albumul Dr. Z și totodată jumătatea duoului...rămas singur după despărțirea amiabilă de partenerul grec Alex Spyropoulos în 1971, dar redevenind coechipieri după reformarea din 1985 și vestitele procese pentru paternitatea numelui cu deja celebrul grup sinonim de ”grunge” american din Seattle. ...”Nirvana UK” sau ”Nirvana I” ”prog-folk duo” merită însă o abordare separată, fie și numai pentru că activitatea a implicat nume de artiști ca Salvador Dali, Spooky Tooth, Kurt Cobain's Nirvana, etc...sau colaboratori, aranjori, producători, ingineri sau mixeriști care au lucrat și pentru 'alde David Bowie, Moody Blues, Manfred Mann, The Beatles, The Rolling Stones, Roxy Music, Mott The Hoople, Pink Floyd, U2, INXS... 
Coperta albumului nr. 2: 

Monoswezi = MOzambique, NOrway, SWEden & ZImbabwe

Monoswezi: ”Monoswezi Yanga” (Riverboat Records, 2015)..."Afro-Scandinavian World Jazz"
Monoswezi: ”The Village” (Riverboat Records, 2013)

Îmi scăpase debutul ”The Village”, album cu multe recenzii măgulitoare la apariție și probabil bine clasat în ”poll”-urile anuale de profil ”World Jazz"...dar am recuperat ”Satul” (devenit global) acum cu ocazia noului ”Monoswezi Yanga”.
Și după câteva ore, ce poveste frumoasă mi-am dat seama că reprezintă deja muzical și liric, după doar 2 albume, mitingul emisferic nord-sud, respectiv insolitul grup afro-scandinav rezident acum la Oslo!
4 băieți cu o fată în centru -vocalista mozambicană și una dintre puținele interprete la mbira (instrument tradițional cu predilecție folosit de artiști-bărbați), pe numele ei Hope (”Speranță”!) Masike- formează trupa care s-a născut din ideea saxofonistului clarinetist Hallvard Godal....cel care, beneficiind de o bursă a guvernului norvegian, a lucrat și cântat cu localnici timp un an în capitala Mozambicului, Maputo. Iar la întoarcerea în Norvegia i-a cooptat pe Putte Johander (bas), Erik Nylander (tobe & percuții), pe amintita Hope și pe co-naționalul acesteia, Calu Tsemane (voce & percuție), pentru a înregistra în liniște cel mai adesea pe o insulă nordică în casa-studio a unuia dintre componenți.

”Mbira” nu-i doar un instrument ci e folosit și ca termen stilistic ”mbira songs” specific zonal, îl regăsim în descrierea acestui melanj între minimalismul nordic tributar maeștrilor americani Philip Glass și Steve Reich, -dar departe totuși de ”sound”-ul altor saxofoniști cunoscuți ca de ex. Jan Garbarek- și muzica foarte vie africană, mai ales a temelor tradiționale din Zimbabve adoptate, adaptate și revitalizate la înaltele standarde scandinave. Hope cântă pe cele 2 albume la mai multe tipuri de mbira diferite inspirată de una dintre pioniere pe nume Stella Chiweshe iar la voce în dialectul Shona cântă sau ne povestește despre mituri și legende, se roagă pentru protecția familiei și a prietenilor, deplânge ororile războiului și ale bolii SIDA, imploră la protejarea mediului, celebrează mariajul, iubirile prezente sau pierdute, laudă bogăția celor ce au parte de afecțiune, invocă spiritele ploii sau morților, jocurile copilăriei, sărbătorirea culegerii recoltei și prepararea berii speciale pentru petrecerea respectivă, etc...iar Calu o secondează sau adaugă și el alte câteva teme proprii cântate mai ales în dialectul mozambican matern Ronga.
Mesajul este dominant optimist, pozitiv și plin de demnitate, ca de exemplu în ”Ndineve” (”nu contează suferințele, vom fi fericiți bucurându-ne de viață”) sau în ”Povo m’povo” și ”Nhetembo” (”trebuie să luptăm pentru ce ne aparține și ce ne dorim”).



Cât e partea de ”World Music” și cât jazz, care e dozajul de Afro și care cel scandinav...asta mai bine deliberează fiecare ascultând cele circa 95 minute însumate ale albumelor unei trupe despre care booklet-ul albumului de debut ne mai spune că a demolat nu doar bariere stilistice și geografice Nord-Sud....dar și pe cele dintre audiență și ”performer”: pentru că la show-urile ”live” delimitarea celor 2 entități tinde de multe ori să dispară, cei mai entuziaști spectatori din public fiind invitați să cânte și să danseze împreună cu Hope și cu ceilalți membrii ai grupului.

Anneli Drecker, din nou acasă la Tromsø/Norvegia pe "Rocks & Straws"

* Anneli Drecker: "Rocks & Straws" (Rune Grammofon, 2015)

La nici 20 de ani vocalista Anneli (Marian) Drecker originară din Tromsø devenea cu trioul ei ”electronic dream pop” Bel Canto o concurentă puternică pentru deja cunoscutele Lisa Gerrard/Dead Can Dance și Liz Frasier/Cocteau Twins în ceea ce în anii '80 s-a definit stilistic ”Dark Wave/Gothic Rock/Post Punk” -ca parte din scena europeană ”indie/alternative”- prin prestațiile de pe albumele ”White Out Conditions” (1987) și ”Birds Of Passage” (1989) scoase cu distribuție internațională la casa belgiană Crammed Discs și care i-au adus 3 premii Grammy norvegiene. După alte 4 albume cu trupa, 2 solo și multiple colaborări -între care cea mai recentă de peste 10 ani cu grupul Røyksopp- iat-o pe Anneli la 46 ani întorcându-se acasă tematic și melodic în regiunea arctică printre ”pietre și paie” pe noul album, prin 11 piese dominant acustice, toate fiind compoziții proprii pe versurile poetului de cult Arvid Hanssen. Materialul e bazat pe tehnicile de înregistrare din anii '70 și s-a realizat cu acompaniamentul unor invitați majori: chitaristul Eivind Aarset, bateristul Rune Arnesen, basistul Ole Vegard Skauge și cunoscuta orchestră The Arctic Philharmonic din Tromsø. Anneli, pe lângă voce, cântă și la pian și orgă fiind totodată producătoarea albumului lansat pe 24 aprilie și de pe care din ”prima” am remarcat 02.”Circulating Light”, 06.”Ocean's Organ” și 10.”Waiting For The Boat”.

Wikipedia amintește că a compus și cântat și muzică pentru teatru și film, a fost membră în juriul emisiunii TV ”Pop Idol” și a însumat colaborările ei foarte diverse, cu Motorpsycho, Jan Bang, Savoy, A-Ha, Röyksopp, Jah Wobble, Ketil Bjørnstad, Simon Raymonde, Mental Overdrive, Illumination și cu regretatul Hector Zazou (albumul ”Sahara Blue”,1992). 
În luna martie 2015 la ediția curentă a festivalului Vossajazz, a cântat piesa ”Little Tree” de pe noul album împreună cu fiica ei Luna de 9 ani.
Dacă vă place Anneli Drecker, iată discografia ei solo, cu Bel Canto și 2 apariții ca invitată pe cele mai consistente colaborări:  

Anneli Drecker - Tundra (2000)
Anneli Drecker - Frolic (2005)
Bel Canto - White Out Conditions (Crammed Discs, 1987)
Bel Canto - Birds Of Passage (Crammed Discs, 1989)
Bel Canto - Shimmering, Warm and Bright (Crammed Discs, 1992)
Bel Canto - Magic Box (1996)
Bel Canto - Rush (1998)
Bel Canto - Dorothy's Victory (2002)  
Tsunematsu Matsui featuring Anneli Marian Drecker - Song of Joy (1989)
Foreign Affair (Belgium) - East on Fire (1989)

Man: cu galezii, ”înapoi în viitor”

 Man, grupul galez de legendă la al cărui rock obligatoriu trebuiesc atașate prefixele ”prog, psychedelic, pub, hard & jam”, ce subiect generos! În plus și unul de actualitate datorită unui nou album de studio lansat în februarie 2015, ”Reanimated Memories” (și care, în ciuda titlului, e cu piese noi nu cu reluări).
Site-ul fanilor trupei ”www.manband-archive.com/” însumează fără pretenția de a epuiza subiectul 412 produse în care apare numele trupei, scoase la 71 case de discuri din 24 țări: avem de-a face cu o adevărată instituție a rockului britanic...și asta neincluzând secțiunea ”Family and Friends releases”, cu alte sute de materiale discografice separate.
Ceea ce la titanii anilor '60 The Beatles și The Rolling Stones a însemnat doar o fază pasageră prin albumele ”Sargent Pepper's Lonely Hearts Club Band” și respectiv ”Their Satanic Majestic Request”, la galezii derivați în principal din foștii The Bystanders și cu anul de naștere același 1962, a devenit o regulă, o dominantă stilistică pe toată durata carierei trupei, altfel  cu mare fluctuație de personal și cu un singur hiatus în intervalul 1976-1983 impus de explozia punk & new-wave. Asta în ce privește fațeta psihedelică de sorginte britanică, pentru că referitor la ”hard” și ”jam”-urile lungi improvizatorice, cea dintâi asociere care-mi vine în minte ca termen de comparație, incluzând factorul de intervenție și ”coloratură” al drogurilor ușoare asociate muzicii pe fondul contraculturii generației hippy, ideilor lui Timothy Leary și a lui "The Summer of Love", trece oceanul până la San Francisco Bay Area de reședință a pionierilor genului, Grateful Dead.
3 dintre muzicienii de bază de la Man ne-au părăsit în ultimii ani la vârste de 63, respectiv 66 ani...dar trupa a știut să ducă tradiția mai departe și iată-i încă activi în 2015 fără nici un membru fondator în ”line-up” dar cu același spirit viu care a debordat deja pe primele 2 albume și apoi s-a amplificat sub contract la casa americană U.A./United Artists în intervalul de grație 1970-1975.
Cele 76 minute ale dublului set ”Back Into The Future” (2 LP, septembrie 1973) domină poll-urile valorice de clasificare încercate în media rock, dar pentru că vorbim de un ”peak” ce a durat câțiva ani voi evidenția aici mai întâi "2 Ozs of Plastic with a Hole in the Middle/ 2 Uncii de plastic cu o gaură la mijloc" (sept. 1969) a cărui ”Preludiu” și ”Furtună” și tot restul i-l datorez inițial lui Cornel Chiriac și prezentării sale radiofonice pe cât de candide pe atât de profesioniste de la ”Metronomul” Europei Libere via SW. Sau nu mai puțin la albumul ”Be Good To Yourself At Least Once A Day/Fii bun cu tine însuți cel puțin o dată pe zi” cu toate cele 4 piese de peste 7-8 minute și care titlu plecând de la muzică mi s-a ”lipit” în 1973 atât de tare de suflet în acei ani de liceu precum un epitaf, o celebră maximă filozofică sau proverb înțelept (și pe care mi-l aminteam mereu de ex. când îl auzeam sau citeam pe acela cu ”un măr pe zi îl ține pe doctor la distanță”). Ar fi o impietate să departajez valoric albumele acelei perioade din istoria Man, chiar dacă voi spune că le consider -necuantificabil!- ”unul mai bun ca altul”.

Mai adăugăm rețetei ca ingredient puțin din "Kerosene"-ul albumului ”Rhinos Winos + Lunatics” (1974) cu nimic mai prejos, apoi cu încetinitorul (”Slow Motion”, 1974) ajungem la ”Welsh Connection” pentru a puncta, alături de eponimul ”Man” din 1971 principalele albume de studio, interferate de multe ”live”-uri, altfel dominante din anii '80. 
Nu-l pot omite bineînțeles nici pe ”Revelation”-ul de debut din 1969 cu acea ”Erotica” simulând orgasmul sexual, piesa primind o perioadă interdicție de difuzare în U.K. de la puriștii BBC-ului. ”Revelația” avea să se dovedească întrun interval de timp de doar 5-6 ani un titlu profetic ”pentru cel mai bun produs muzical rock din Țara Galilor”, așa cum îl găsim măgulitor denumit de-atunci întro sumedenie de enciclopedii, cataloage, recenzii și alte surse media tipărite sau vitruale, audio sau video...Și apropos, există conform aceluiași ”www.manband-archive.com/” nu mai puțin de 11 video/DVDuri cu Man.
P.S. ”Last but not least”:
Porecla de o viață a amicului ex-reșițean stabilit în Germania Ladislau/Laci Schutz cu care am demarat acest blog este...ați ghicit: ”Man” (!)....iar despre Germania trebuie precizat că le-a fost dintotdeauna tuturor celor implicați în Man ca țara de adopție.