Lozul câștigător, din 9 încercări: Tindersticks, „The Waiting Room”

Îmi propun deunăzi să „baleiez” repede peste o serie de noi albume lansate în ianuarie, încadrabile în linii mari zonei „indie-pop”-ului dominant american, mai mult sau mai puțin ademenitoare la prima vedere ținând cont mai ales de orizontul de așteptare inerent care apare apriori urmare a reușitelor trecute dar și de „forma” arătată în ultima perioadă de protagoniști (în plan secundar mai adaug ca elemente de prioritizare și semnificațiile titlurilor, anvergura diferită pe care o au deja pentru mine casele de discuri respective și eventual ca și „cârlig” vizual, gradul de atractivitate al coperților):

* Field Music: „Commontime” (2016)
* Shearwater: „Jet Plane and Oxbow” (2016)
* Spacin': „Total Freedom” (2016)....„psychedelic rock"
* Jesu & Sun Kil Moon: „Sun Kil Moon/Jesu” (2016)
* Bonnie “Prince” Billy (Will Oldham): „Pond Scum” (2016) (John Peel's Sessions)
* Tindersticks: „The Waiting Room” (2016)
* Tortoise: „The Catastrophist” (2016)
* Half Japanese: „Perfect” (2016)
* Lucinda Williams: „The Ghosts of Highway 20” -2 LP/2 CD- (2016)

Și pentru că sunt circumspect de regulă cu titluri extreme de tip „Perfect” sau „Catastrofal”, încep cu englezii Tindersticks, alias Stuart (A.) Staples & comp., altfel cam dezamăgitori pentru mine în ultimii ani. Albumul cel nou cu nr.10 (după alte surse ar fi nr. 11), la aproape 25 ani de carieră, este „Camera de așteptare”. Ceva e adecvat din start: cam așa m-am simțit și eu raportat la grupul acesta, într-o lungă așteptare în tentativele de regăsire a gloriei trecute. Comparațiile măgulitoare cu Nick Cave și Leonard Cohen de la primele 2 albume „1st” și „2nd” din '93 și '95 (cu piese memorabile ca „Tiny Tears", „El Diablo En El Ojo", etc) nu cred că i-au făcut neapărat bine „frontman”-ului, mai discret vocal și mai puțin inspirat componistic în anii noului mileniu, indiferent configurația în care apărea: cu trupa -trecută și prin mai multe schimbări de personal, mai ales după plecarea omului nr. 2, Dickon Hinchliffe în 2006-...pe albumele solo, în muzica de film sau în câteva „side project”-uri.
Albumul „Across Six Leap Years” (2013) cu 10 cântece vechi rearanjate nu mi-era cunoscut și oricum nu aducea piese noi, dar „The Something Rain” (City Slang, 2012) și mai ales coloanele sonore de film „Les Salauds/„The Bastards" (O.S.T.) (2013) și Tindersticks (Stuart Staples & Dan McKinna): „Ypres” (2014) în care vocea lui Staples era rar prezentă....fuseseră destul de departe de vraja „chamber pop/ lounge-jazz & low-key soul”-ului atractiv de pe primele albume, cum astfel s-a încercat în presă încadrarea stilistică.

Și iată-l pe Staples din nou inspirat acum, vocea sa baritonală regăsindu-și aplombul și păstrând catifelarea de narator sensibil, cu o sofisticare și o intimitate plină de mister împins chiar până la claustrofobie (de ex. pe instrumentala „Fear of Emptiness”)...cu ceva mereu incert, un pericol difuz parcă plutind în aer...un microcosm cu relaxări minimaliste dar și cu crescendouri melodramatice când mesajul o cere („Help Yourself”)...pentru varietate cu 2 partenere inspirat alese pentru cuplu vocal, prima Jehnny Beth -vocalista din Savages- în „We Are Dreamers”...iar a 2-a, regretata texano-mexicancă devenită legendă canadiană, Lhasa de Sela -răpusă de cancer de sân pe 1 ianuarie 2010 la numai 37 ani...-în dialogul dintr-o piesă păstrată din 2009 „Hey Lucinda” -un „highlight” incontestabil al albumului- în care Stuart n-o poate convinge pe cea care i-a fost bună prietenă și în afara scenei să danseze, Lhasa fiind de cealaltă parte a tejghelei barului (iar metaforic spus, retrospectiv privind azi, de cealaltă parte chiar și a vieții...)
Așteptarea din antecameră emanând gravitate a cvintetului condus de „maestrul poetic reținut al emoției umane” -cum îl numea o cronică- se încheie la fel de incert și difuz cu dilema filozofică „So where do we go?”...(fără răspuns ca și întrebarea pe care mi-o pun așa, ca o curiozitate secundară: „o fi Staples cel de pe copertă cu capul de măgăruș având nasul ciudat decorat?”).
Fără dubii rămâne instrumentația, tipică la Tindersticks („Bețe de chibrituri”): de la cea minimală a vocii acompaniată de 1-2 instrumente până la pasaje somptuoase cu un arsenal bogat specific arealului „chamber pop-rock”, incluzând Rhodes piano, glockenspiel, accordion, vibraphone, violin, trumpet, trombone, clarinet, bassoon, Hammond organ, etc.

...După o asemenea satisfacție vecină cu revelația, restul pachetului albumelor propuse spre ascultare a rămas într-un plan secundar. Sunt în mod cert lucruri interesante pe-acolo, de ex. ar fi de urmărit cum frontmen-ii vocaliști din Jesu și Sun Kil Moon -Justin Broadrick și respectiv, Mark Kozelek- coabitează și își împart rolurile pe albumul în comun „Sun Kil Moon/Jesu” (pe care mai apare ca invitat și Bonnie „Prince” Billy, a.k.a.Will Oldham, titularul pe „Pond Scum”)...Cum mai sună acum după circa 2 decade maeștrii Tortoise ai lui John McEntire din Chicago definitori ai post-rockului?...pe „Catastroficul” cărora apar niște covers-uri insolite (și asupra cărora s-au focalizat, exagerat de mult zic eu, marea majoritate a cronicilor)...Sau dacă și cum noile albume Field Music, Shearwater sau Lucinda Williams (cantautoarea expertă în genul hibrid „americana”) se apropie de nivelul altora din trecut satisfăcând sau nu orizontul de așteptare al fanilor?...Pe moment mie mi-a ajuns și-mi răsună încă în urechi „Hey Lucinda” cuplului Staples/Lhasa, iar noul Half Japanese cu emfază numit „Perfect” mi se pare prea mult vorbit și prea puțin interesant cântat...în timp ce „psychedelic rock"-ul celor de la Spacin': ”Total Freedom” (2016) e cam prea puțin psihedelic și prea mult...rollingstonesc, intrând în marea masă a producțiilor contemporane pentru care etichetarea asta de „psihedelic”este folosită prea des și de prea multe ori inadecvat, pierzându-și din sensurile inițiale de la finele anilor '60....

https://www.youtube.com/watch?v=XxZS7uXSvEU

David Bowie 69!

Motto: e 8 ianuarie, îl tot reascult iar și iar și nu-mi vine să cred că nu-i un album a lui Scott Walker/Engel...

* David Bowie: „Blackstar” (RCA/Columbia, 2016)
Anticipat de piesele rearanjate „Sue (or In a Season of Crime)" și „'Tis a Pity She Was a Whore", cu prima apărută în original pe compilația „Nothing Has Changed” (2014), noul „Blackstar” lansat azi pe toate formatele principale CD, LP vinyl și „digital download” chiar în ziua de naștere a lui David Bowie (69 ani!), începe cu tema-titlu, cea mai lungă de pe album, circa 10 minute. Fanii o știau din luna noiembrie când apăruse ca single chiar puțin scurtată de la o durată și mai lungă și în plus însoțită de videoclipul filmat parțial la București...Moment când, odată cu alte detalii dezvăluite, toți cei interesați realizau că va fi vorba despre un viitor album puternic orientat spre jazz.
Odată „digerată” această prima piesă complexă, restul până la final, respectiv celelalte 6 teme, reprezintă un test mult mai ușor de trecut chiar pentru ascultătorul mai puțin avizat, inclusiv „Lazarus”, lansat ca al 2-lea single pe 17 decembrie. Trebuie să te numești David Bowie ca să ai curajul să spargi canoane greu de clintit în „mainstream pop-rock” alegând total atipic ca singles cele mai lungi piese ca durată, deloc pe placul stațiilor de radio comerciale și în plus ambele apelând la subiecte provocator-religioase cu simboluri mai mult sau mai puțin mesianice, cu-atât mai incitant azi în actualul context sensibil și complicat european: prima inspirată dintr-un cântec gregorian cu trimiteri în videoclip la „Biblia neagră” a lui Aleister Crowley -unde însuși Bowie joacă rolul unui preot orb contemplându-și propriul coșmar (ori poate propria moarte?)- iar a 2-a „Lazarus” (care dă  și titlul unui „musical” cu piese de-ale sale ce se joacă în U,S.) referindu-se desigur la ucenicul Lazăr din Betania din Biblie, cel înviat din morți de însuși mântuitorul Isus. Alte titluri ne aduc în actualitate la religia preferată a industriei muzicale, cea a...banului („Dollar Days”), tipic pentru un rockstar de notorietate mondială iubit de generații întregi de fani și admiratoare („Girl Loves Me”). 
Pe lângă producătorul Tony Visconti, cu intermitențe alături de starul britanic de la începutul carierei de pe epicul „Space Oddity”, participă la albumul -căruia i s-au atașat stilistic etichete ca „art rock/ avant-garde jazz/ jazztronica/ acid house”- un grup al tenor-saxofonistului Donny McCaslin de pe ultimul său album „Fast Future” (Greenleaf Music, 2015), incluzându-i pe „Young Americans” Jason Lindner: keyboards; Tim Lefebvre: bass; Mark Guiliana: drums...și în plus pe chitaristul Ben Monder, foarte apreciat pentru albumele de la Sunnyside Records și pentru noul „Amorphae” (ECM, 2015). Cu excepția lui Lefebvre, restul sunt muzicieni despre ale căror realizări recente am scris pe blogul meu de jazz, așa încât puteți citi sau reciti despre fiecare dintre ei, aici:
http://victimofjazz.blogspot.ro/

Deocamdată website-ul Metacritic a sintetizat 10 cotații de reviews-uri pozitive, albumul obținând un excelent rating al criticilor de 84 (din maximum 100), chiar peste anteriorul „The Next Day” (2013) cu 81.
Mai jos, vedeți coperțile -diferite, opozite, complementare ca la Yin & Yang!- al formatelor CD, respectiv LP, cu fragmentele stelare formând ingenios cuvântul „Bowie”:

„Pielea sensibilă” a lui Kimmo Pohjonen

Dacă doriți un tratament dermatologic acustic reconfortant după sărbători, vă recomand:
Kimmo Pohjonen: „Sensitive Skin” (Octopus, 2015)

Serafic și plutitor noul album al lui Kimmo Pohjonen...fin, sensibil și delicat precum pielea bebelușului de pe copertă lesne de presupus ca aparținând chiar autorului, inovativul acordeonist finlandez de 51 de ani care ne-a încântat la Gărâna în 2014. Am retrăit ca stare indusă de aceste melodii vraja unor momente frumoase de odinioară de pe albume Kitaro, Andreas Vollenweider sau Peter Baumann, deși n-avem nici un „cover” aici, toate fiind compoziții noi ale titularului, secondat de fiica sa Saana (lucru cert, menționat în „booklet”), de Inka -cealaltă fiică a sa, sau poate soția (?)- și, printre alții, de Kronos Quartet, cunoscutul grup de coarde american cu care Kimmo colaborează de prin 2003 de la albumul „Uniko”. Cei care-l cunosc pe Pohjonen din aparițiile atletice din concerte vor fi poate surprinși de lipsa acelei incisivități tipice augmentată și de efecte vizuale de scenă, dar asta nu face albumul acesta de studio mai puțin interesant sau trenant: tempourile alternează dibace iar claviaturile, chitara, efectele, corzile și vocile de ambele sexe colorează „discursul” de la „Ciclonul” introductiv până la tema-titlu stategic plasată la final. Între timp fuseseră parcurse „Lamina”, „Anemone”, „Emissio” și „Serenity”, piese cu titluri pe cât de scurte pe atât de sugestive melodic și docil „supuse” conceptului general de transpunere audio într-un adevărat tratament dermatologic sonor al „pielii sensibile”.
Ceea ce lipsește, sau mai bine zis nu e prezent într-o doză mai mare cum poate s-ar fi așteptat fanii săi cei mai exigenți, e acel experimentalism care-l ridica pe autor în opiniile unor critici la statutul măgulitor de „Jimi Hendrix al acordeonului” sau la comparații cu Laurie Anderson...dar regăsim în schimb suficient de multe elemente pe care le întâlneam pe proiectul KTU -pronunțat ca „K 2”!- cu King Crimson-ienii Pat Mastelotto și Trey Gunn.
De remarcat și contribuția consistentă ca multi-instrumentist (bas, sintetizator, clopote tubulare, etc), mixerist și producător a lui James Spectrum (a.k.a. Jari Salo), fost în trupa finlandeză Pepe Deluxé.

Regal prog-rock dominant francez: Rêve Général, La STPO, Magnesis, etc

Lăudam nu demult o trupă americană cu un album instrumental foarte inspirat, de fapt un supergrup cu membri din 4 trupe diferite și total necunoscute mie dinainte:
* Monobody (ex-The Para-Medics, Loose Lips Sink Ships, Renaissance Sound, The Soft Greens) - S/T (2015)....„US progressive jazz-rock" (Conor Mackey: gtr, Collin Clauson: krybs, Steve Marek: el-bass, Al Costis: upright (and el) bass, Nnamdi Ogbonnaya: drums).
Necunoașterea celor 4 trupe n-are oricum nici un fel de relevanță pentru că muzica Monobody e altceva, spun cunoscătorii....un ALTCEVA dealtfel foarte atractiv.

Poate că tocmai acest album „Monobody” mi-a declanșat dispoziția spre o mini-ofensivă de rock progresiv la final de an făcându-și loc între zecile de jazzuri și când, printre tot felul de poll-uri personale sau de grup, mi-a atras atenția unul de circa 40 poziții, „Top 40 Avant-progressive 2015” aflat încă în derulare și inițiat de muzicianul-sunetist Udi Koomran pe pagina sa de Facebook....și în care, alături de ceea ce știam, respectiv noile albume cu:
 1. Magma/ 2. Jaga Jazzist / 4. Secret Chiefs 3 /5. Guapo/ 6. Simon Steensland/ 15. Tigran Hamasyan...
...aveam să descopăr multe alte trupe/artiști cu albume interesante și originale, unele cu orientări vădite și spre jazz-rock (în față e locul ocupat în acest poll la un moment dat pe la mijlocul lui decembrie):

3. Rêve Général (ex-Volapük and Metamorphosis) - Howl -live- (2015)
7. Upsilon Acrux - Sun Square Dialect (2015)
8. UNIT WAIL (France) - Beyond Space Edges (2015)
9. Alco Frisbass - Alco Frisbass (2015)
10. La STPO (La Société des Timides à la Parade des Oiseaux) - L'imparfait Multiple De Dieu (2015)
11. Homunculus Res (Italy) - Come Si Diventa Ciò Che Si Era (2015)
      Homunculus Res - Limiti All'eguaglianza Della Parte Con Il Tutto (2013)
12. Ni (France) - Les Insurgés de Romilly (2015)
16. The Nerve Institute - Fictions (2015)
17. Scherzoo (Francois Thollot) - 03 (2015)
      Scherzoo (Francois Thollot) - 01 (2011)
19. Ghost Rhythms (France) - Madeleine -2 CD- (Laboratoire d'Exploration Musicale, 2015)
20. Loomings (France) - Everyday Mythology (2015)
21. Angel Ontalva - Tierra Quemada (2015)
22. Breznev Fun Club - Il Misantropo Felice (2015)
23. Ben Levin Group - Freak-Machine (2015)
.....
.* Decibel (Mexico) - Insecto Mecánico -2 CD- (2015)
 * The Tangent - A Spark In The Aether (2015)

Printr-un link probabil am ajuns și la casa de discuri franceză Musea pe care n-o mai urmărisem în ultimii ani...și astfel am focalizat alte câteva nume între care Magnesis și „arlechinul” ucrainian Igor Sydorenko au fost surprizele cele mai plăcute (la ultimul, chiar dacă vocal nu-l poate concura pe Fish a.k.a. William Derek Deck, tot restul sound-ului e „în ton” și la un nivel comparabil cu primele albume Marillion):

* Carpe Diem (France) - Circonvolutions (2015)

* Magnesis - La Dame De Braise (The Ember Lady) (2015)....„à la Ange, Genesis, early Marillion"

* Magnesis - Le Royaume D'Océanéa (2010)

* Magnesis (France) - L'Immortel Opéra (2005)

* Magnesis - Faits d'Hiver (2012)

* Arlekin (Igor Sydorenko/Ukraine) - Disguise Serenades (2014)...„early Marillion"

* T (Thomas Thielen/Germany) - Fragmentropy (2015)
* Nordic Giants (UK) - A Séance Of Dark Delusions (2015)....„post-rock"

Nu mai știu dacă tot prin site-ul de la Musea sau din altă sursă am dat și de claviaturistul François Bréant. De fapt urmărind membrii trupei Cruciferux! pe unde au trecut și muzicieni din Magma, am aflat că acesta are 2 albume despre care pot acum să spun, după câteva ascultări, că aduc foarte bine aminte de realizări ale elvețianului Partick Moraz din aceeași perioadă, melodic și prin „sound”. Am putea ușor bănui că cei 2 au folosit aceleași tipuri de instrumente sau în orice caz unele asemănătoare:
* Cruciferius! (France) - A Nice Way of Life (1970)
* François Bréant (keybs) - Sons Optiques („Optic Sounds") (1978)
* François Bréant (keybs) - Voyeur Extra-Lucide [1979]

...Și uite așa din aproape în aproape am ajuns și la blogul grecesc
http://rockasteria.blogspot.gr/
...de unde altă serie de rarități discografice de pe o plajă mai largă stilistic, încă prea puțin explorate:

* Moonrider (with Keith West) - Moonrider [1975]
* The John Dummer Blues Band - The Lost 1973 Album (2008)
* Ambergris (USA) - Ambergris (1970)
* Canterbury Glass (UK) - Sacred Scenes And Characters (1968/2007)
* P.F. Sloan (Canada) - Measure of Pleasure (1968/2006)
* Sitting Bull (Germany) - Trip Away (1971)....„west coast sound”

Uitasem revenind la PROG de albumele:
* Greg Lake & Geoff Downes - Ride the Tiger (2015)
*.Billy Sherwood - Citizen (2015)...cu mulți membrii ex-Yes și asociați.
..și noul album al cantautorului meu preferat australian de peste 20 ani, pe nedrept neglijat în media și pe piața europeană:
* Ed Kuepper - Lost Cities (2015)

....nostalgii și reveniri care-mi confirmă așteptările, îndeplinind cele 2 condiții minimale pe care eu le am de la orice album nou:
1. nu te lasă mulțumit cu doar o primă audiție, ai senzația că ți-a scăpat ceva...
2. te „împing” suficient de mult spre un „remember” cu ceva din trecutul discografic al respectivilor, fie și o compilație de tip „Best Of”.

Leslie West: „Soundcheck” (Mascot Records, 2015)

Leslie West: „Soundcheck” (Mascot Records, 2015)

Nimic nu pare provizoriu, nefinisat -cum aparent ar sugera un asemenea titlu asociat ideii de „repetiție”- pe acest nou album al chitaristului din Mountain având pe copertă imaginea unui vu-meter „retro” și nelipsitul său logo ingenios împletind inițialele L și W: 11 piese robuste cu o voce a titularului la fel de rugoasă, ca volum și amplitudine comparabilă încă și acum după 45 ani cu cea de odinioară de pe „Mississippi Queen"...cu aceleași elemente „clasice” în stilul și la standardele înalte Hard & Blues Rock din anii '70, dar și cu inserturi moderne (ex. buclele electronice din startul lui „Left By the Roadside to Die” sau chitara cu mult distors din „Here For the Party")...Cu o manieră proprie în interpretarea la voce & chitară a covers-urilor „Eleanor Rigby" și „Stand By Me"...și, nu în ultimul rând, cu câteva ajutoare de calibru cum L.W. își obișnuise fanii și înainte: Brian May din Queen (în piesa „Going Down"), Peter Frampton (în „You Are My Sunshine") și regretatul Jack Bruce (pe „Spoonful"). Această ultimă piesă -cu basistul scoțian din legendarul „power trio” Cream, dispărut în oct. 2014, foarte probabil aflat aici la ultima sa înregistrare- fiind chiar o temă clasică a acestora, pentru care trioul Mountain cu Leslie West la chitară devenea la începutul anilor '70 chiar replica americană „în oglindă” -dacă metaforic îi conferim oceanului Atlantic această ipostază- a „Cremei” britanice de peste ocean. O semnătură proprie își pune chitaristul și pe interpretarea instrumentalei teme de pe la jumătatea discului, „A Stern Warning”. 

Pe data de 22 octombrie Leslie West a împlinit rotunda vârstă de 70 ani și se știe că lucrurile nu i-au mers prea bine pe plan personal în ultimii ani: în luna iunie 2011 i s-a amputat partea de jos a piciorului drept, intervenție chirurgicală necesară a-i salva viața amenințată de diabetul de tip 2 cu care se confrunta de mult timp supraponderalul muzician poreclit „The Great Fatsby” după titlul celui de-al 2-lea său album solo din 1975. Dar din punct de vedere muzical, situația a fost una mult mai bună: pe anteriorul „Unusual Suspects” lansat în toamna aceluiași greu an 2011 și care a obținut recenzii pozitive în presă, invitații fuseseră tot muzicieni foarte cunoscuți, „suspecții neuzuali” Billy Gibbons din ZZ Top, Slash din Guns N' Roses, Joe Bonamassa, Zakk Wylde din Black Label Society și ex-Ozzy Osborne...și Steve Lukather din Toto. Iar pe următorul album „Still Climbing” (2013), și acesta în general pozitiv recenzat, Johnny Winter (între timp și el dispărut...), „guitar wonder child” Jonny Lang și Dee Snider, „frontman”-ul din Twisted Sister.

https://www.youtube.com/watch?list=PLz8ufS3KEgca6JM5agRPzTUEONjRB4mUw&v=xuVGg5hEbfQ

Marco Minnemann: „Celebration” (2015)

„Prog-Metal?, Fusion?, Funk-Rock ?...whatever”:

* Marco Minnemann: „Celebration” (Lazy Bones Recordings, 2015)

E o grozăvie, trebuie spus din start, acest nou „Celebration” după a cărui primă audiție de aproape 72 minute am avut amestecatele senzații „dulci-acrișoare” de plăcerea savurării și totodată de...îngrijorare că m-a impresionat așa mult din „prima” (fiind știut că muzicile interesante sunt de regulă cele care nu-i chiar bine să-ți placă de la început ci te invită la audiții succesive, dinadins urmărite de „combatanți” și/sau de producători, casele de discuri, etc...în care ideea e să descoperi ulterior mereu câte ceva nou). Nu știu ce-o fi celebrat aici bateristul acesta prolific, dar a făcut-o foarte bine pe toate „fronturile” și, cel mai important, cu o bogată și diversă inspirație componistică și interpretativă care nu prea te lasă cu atenția în altă parte. Fiind un album lansat pe 1 iunie de „Ziua copilului”, poate că la asta se referă titlul...sau o fi un număr mai rotund din discografie (peste 30 albume), poate aniversarea misterioasei Amina (din piesa „Amina s Birthday”) sau poate că celebrează pur-și-simplu bucuria vieții?...

La un atât de robust material muzical însă asta devine secundar pentru muzicianul complex care, născut la Hanovra în Germania și stabilit la San Diego/California, va împlini peste puțin timp, chiar în ajunul Crăciunului pe 24 decembrie, 45 ani. 

N-am să compar cu anteriorul său solo „EEPS” din toamna trecută, cum în general de procedează cu o nouă apariție, nici cu vreun album The Aristocrats unde omul nostru e „vioara întâia” și cu care a ajuns în turneul european de curând la Budapesta. Mă detașez de data asta și iau „Celebration” ca și când n-aș cunoaște nimic anterior de la autor. Și găsesc în primele 7 piese teme scurte cu riffuri metalizate, majoritatea susținute și de voce pe fundal ritmic accentuat, cu suficiente subtilități și diferențieri ca să nu plictisească, pe alocuri cu un fler amenințător tipic fundalului imaginar „film noir” („Miami”, cu ale ei reflexe „fusion” jazz-rock anii '70 de bas și clape a la Weather Report...sau „March of a Living Death”), incluzând două titluri-întrebare de provocare a unui direct „feedback”: „How Can I Help You?” și „What Have You Done?”, cântec despre cineva care a supraviețuit din comă. Frumoasa baladă „Greatest Gift in Life” parcă anunță apoi dezvoltările elaborate instrumentale din „Print Club” (aprox. 11 min.), „Ugly Sunrise” -altă baladă splendidă, cu pasaje de vibrafon și în contrast cu titlul „Răsărit urât (!) de soare”- și sincopata „Have A Great 3015”, toate în linia King Crimson-iană în care Minnemann s-a rodat cel mai bine pe aclamatul album „Levin Minnemann Rudess” și pe ultimele 2 albume ale lui Steven Wilson. O apariție feminină, Mariale Mora -unica invitată și contribuție artistică ex-Minnemann, pentru că tot restul e făcut de autor la o paletă impresionantă de instrumente, inclusiv sitarul indian- apare suav cântând în spaniolă „Everyone Like A Rainbow”, de unde începe secțiunea 3-a a albumului (una pur imaginară și exclusiv cronologică, pentru că fluența n-ar permite nici o fracturare), din nou acum cu piese relativ scurte, o decompensare, poate, a tensiunilor acumulate implicit în partea mediană cea mai complexă. Cu cinematica „Throughts Take Shape”, cu variantă la „Everyone Like...” -acum și în engleză- și cu dinamizantele „Eclipse” și „Better Place” cu injecții funk. Albumul are variante una sau două bonusuri („exclusive CD” și/sau „pre-order”). Pe „pre-comandata” 18.„After Sundown” n-o știu, dar mi-au fost super suficiente anterioarele 17 teme ca să mă conving că avem aici unul dintre...poate chiar cel mai realizat și desăvârșit album de până acum semnat de Marco Minnemann!.
Revista Echoes & Dust crede că „celebrarea” din titlu se referă la măiestria folosirii arsenalului tipic instrumental rock și metal: chitare, bas, tobe și voce, cu un accent deosebit la acest album pe claviaturi: „a surprisingly cheerful, inventive album...unpredictable, genre-hopping and complex”.

P.S.: The Aristocrats au cântat și la București în turneul de promovare a noului „Tres Caballeros”, cu schimbarea de ultim moment a locației după o promovare slabă a evenimentului...

Recomandări:

* Marco Minnemann - Orchids (2003)
* Marco Minnemann - House Wife Dog & Two Kids -2 CD- (2007)
* Marco Minnemann - A Mouth of God (2008)
* Marco Minnemann - Evil Smiles Of Beauty/Sound Of Crime -2 CD- (2012)
* Marco Minnemann - Symbolic Fox (2012)
* Marco Minnemann - EEPS (Lazy Bones Recordings, 2014) * Mike Keneally & Marco Minnemann - Evidence of Humanity (2010)
* Trey Gunn & Marco Minnemann - Modulator (2010)
* Trinity Xperiment (with guest Marco Minnemann) - Honeymoon on Mars (ESC Records, 2009)
* Levin, Minnemann, Rudess - L.M.R. (Lazy Bones Recordings, 2013)
* John Czajkowski & Marco Minnemann - West ZooOpolis (Abstract Logix, 2010)
* Alex Machacek feat. Marco Minnemann - 24 Tales (Abstract Logix, 2010)
* The (Jimmy) Pitts/(Marco) Minnemann Project (2012)
* Ephel Duath (Italy) (with Marco Minnemann) - Hemmed by Light, Shaped by Darkness (2013).... "dark experimental, death, doom & black metal, progressive rock, gothic post-punk, avant-garde jazz" 

* The Aristocrats  (Bryan Beller, Guthrie Govan & Marco Minnemann) - S/T [2011]
* The Aristocrats - Culture Clash (2013)
* The Aristocrats - Tres Caballeros (Boing!, 2015)
* The Aristocrats - Boing, We'll Do It Live! -2 CD- [2012]
* The Aristocrats - Secret Show: Live in Osaka -2 CD- (2015)
* Illegal Aliens (Marco Minnemann) – Red Alibis (1997)

* Guthrie Govan - Erotic Cakes (2006)
* Bryan Beller - View (2003)
* GPS (John Payne + Guthrie Govan) - Window To The Soul (2006)
* GPS (John Payne + Guthrie Govan) - Two Seasons: Live in Japan 2007, Vol. 2 (2013)
* Secret Space (Guthrie Govan) - II (2006)

Saga continuă: „Like Father (Frank), Like Son (Dweezil)”

Dragi zappafili, azi când genialul Frank Zappa ar fi împlinit 75 ani, detalii despre încă 2 albume de „familie” apărute recent prin care odată cu primul s-a depășit suta discografiei oficiale a maestrului!:

* Frank Zappa/ Los Angeles Philharmonic & Los Angeles Master Chorale: ”200 Motels (The Suites)” -2 CD- (2015) -live at the Walt Disney Concert Hall on 23 October 2013, directed by Esa-Pekka Salonen-

E vorba de varianta simfonico-orchestrală rearanjată a dublului set din 1971 care a fost și coloană sonoră de film, album despre care fiul Ahmet Zappa  spunea că este „al 101-lea album Frank Zappa" (la relativ scurt timp de la apariția tot anul acesta a celui de-al 100-lea album al vastului catalog F. Z.: ”Dance Me This” (Zappa Family Trust, 2015), de care m-am ocupat întro postare pe-aici)...„și ultimul cu contribuția creativă a lui Gail” (soția lui Frank, respectiv mama sa care s-a stins recent din viață pe 7 octombrie la 70 ani). „E o realizare specială din punct de vedere emoțional pentru familia mea și știu că ambii părinți de-acolo de sus de unde-au ajuns ne zâmbesc mândri de acest album”. Nimic n-a fost ales întâmplător: locul de desfășurare al concertului și orchestra participantă ne duc cu gândul mult înapoi în timp la momentul premierei variantei originale cu porțiuni din soundtrack-ul viitorului film caleidoscopic din 1971. Aceasta avusese loc anterior lansării acestuia și dublului LP, respectiv în luna mai 1970 în sala universității UCLA în interpretarea tot a Los Angeles Philharmonic Orchestra, atunci aflată sub bagheta dirijorală a cunoscutului Zubin Mehta. „Stelele s-au aliniat din nou pe scena principală de la Disney Hall" -spunea regretata Gail Zappa-, iar criticul Frank Filipetti era de părere că pentru spectatorii martori ai concertului-eveniment din 23 oct. 2013, „experiența a fost echivalentul festivalului de la Woodstock sau a primului contact cu lucrări de referință ca "West Side Story" a lui Leonard Bernstein sau "Rite of Spring" a lui Stravinsky".
Alte opinii despre suitele celor „200 Moteluri" -aceleași și totuși noi și diferite-, găsiți aici:
http://www.prnewswire.com/…/monumental-live-performance-of-…

* Dweezil Zappa: „Via Zammata' " (2015)
După 10 ani fiul cel mare a lui Frank, Dweezil -46 ani împliniți pe 5 septembrie 2015- revine cu un nou album despre care sunt toate șansele să citim în perioada urtătoare opinii critice de genul „cel mai realizat sau desăvârșit de până acum", primele semnale în acest sens apărând deja imediat după lansare. E un material „catchy", atractiv și accesibil de la prima audiție, deci fără dificultăți de asimilare, divers și colorat, dominat de multe voci, spre deosebire de anteriorul „Go With What You Know" (2006) aproape total instrumental și cu tentă mai experimentală. Acum, printre alții, îi auzim pe actorul John Malcovich (în piesa numită chiar...„Malcovich"), trioul feminin de soul Song Birds, plus fetele de diverse generații din extinsa familie Zappa, The Dweezetes, numite „5 armonii vocale", respectiv: cele 2 fiice ale lui Dweezil din primul mariaj, Zola și Ceylon, nepoata Mathilda (Plum) Doucette -fiica surorii sale Moon-, plus soția Megan și fiica acesteia din căsătoria anterioară, Mia Marsicano. Se adaugă vocilor pachetele consistente de suflători și corzi care intervin de la caz la caz în piese care sunt în majoritatea lor idei și schițe compuse în prima parte a anilor '90, cam în perioada lui „Shampoohorn" (1994), albumul înregistrat sub numele „Z" de Dweezil împreună cu fratele sau Ahmet... totusi mult diferite de orientarea „heavy" a acestuia și de vocalul teatral care împrumuta atunci parcă din stilul unui Alice Cooper sau Arthur Brown. M-am oprit la cele 2 amintite, cine dorește poate asculta, compara și găsi asocieri și cu primele sale apariții discografice din anii '80, de ex. cu „My Guitar Wants To Kill Your Mama". De remarcat sunt și cele 3 piese instrumentale unde solourile nu trec deloc neobservabile, cu spiritul lui „papa Zappa” plutind în aer. Ca și chitarist, se știe că Dweezil n-a furat „meserie" doar de la tatăl său cu care a și împărțit de altfel același model Gibson Roxy SG: acordajul corzilor la Gibson Les Paul-ul vechi din 1958 reapărut e identic cu cel al lui Jimmy Page, Fender Stratocaster-ul folosit e același ca al lui Eric Johnson, etc. Dar nu numai la chitare îl regăsim pe autor, iată paleta sa instrumentală completă așa cum apare pe CD:
"Dweezil Zappa: lead vocals, background vocals, electric guitars, fretless autotune guitar, acoustic guitars, glissentar, oud, banjo"
Detalii despre toate cele 12 piese, inclusiv la „Dragon Master" cu versurile regretatului Frank acum apărute prima dată, sunt oferite consistent direct de autor alăturat de scriptul acestui filmuleț-„trailer” de circa 15 minute, aici:

https://www.youtube.com/watch?v=TFg1Yq6tpFo

P.S.: Dweezil e surprins pe copertă făcând parcă o scamatorie, titlul fiind un calambur sau poate mai mult de-atât dacă-l comparăm cu filmul clasic din 1952 a lui Elia Kazan despre revoluționarul mexican Emiliano Zapata (interpretat de Marlon Brando). Cam mare asemănarea ca să nu fie nici o legătură între „Via Zammata'” și „Viva Zap(p)ata”, nu-i așa?”