21) Johnny Winter (R.I.P.): "Still Alive and Well" (1973)

"Sunt încă viu și bine merci” ar fi traducerea așa mai...ștrengărească a titlului acestui album de studio din 1973 (deci nu unul ”live”, cum am fi tentați să credem!)...Ceea ce sună ironic-amar acum la câteva zile după moartea autorului la 70 de ani, dar alegerea aceasta o făcusem deja înainte de neașteptata dispariție de pe 16 iulie a lui J.W., găsit fără suflare întro cameră de hotel din St. Gallen în Elveția la 2 zile după concertul din cadrul Cahors Blues Festival/ Franța...și înaintea turneului american intenționat pentru luna august, în pregătirea lansării viitorului album ”Step Back” programată pe 2 septembrie.
Fiecare dintre cei 2 frați albinoși texani Johnny & Edgar merită câte un spațiu aici la ”Albume inedite...”, mai ales pentru contribuțiile lor prin albumele de blues-rock și performance-urile ”live” de mare intensitate din anii '70 (cele separate ale lui Edgar fiind stilistic mai eclectice)....Și doar întâmplarea face ca tocmai "Still Alive and Well" să fi atins și cea mai înaltă poziție în clasamentele de albume (”peak chart position” la Billboard: 22). Cei 2 frați cântau când împreună când separat, așa cum tot fluctuante erau și aparițiile celui numit ”mâna dreaptă” a lor, chitaristul Rick Derringer. Anteriorul album (al 4-lea) ”Johnny Winter And” inserase cunoscuta sa "Rock and Roll, Hoochie Koo" și era orientat mai spre rock, dar Rick are un rol și mai important pe acest ”Still Alive...”, ca interpret, producător și autor a lui 03."Cheap Tequila" -singura baladă cu fler country-folk- și a însăși piesei-titlu 08. "Still Alive & Well".
Fără Edgar de data asta, Johnny îl are însă alături printre alții la mellotron în "Cheap Tequila" pe importantul și complexul muzician Todd Rundgren, o figură marcantă a perioadei și de care ne vom ocupa separat altădată, cum vă mai promiteam.
Foarte important de știut este și faptul că albumul vine după o scurtă perioadă de recuperare a unui Johnny temporar dependent de heroină din fazele de lucru ale albumului anterior...dar pe care terapie nu numai că o trece cu bine dar o și recunoaște franc și o discută deschis în presă cu managerul de atunci Steve Paul.
Este ceea ce trebuie cunoscut, ce conferă iată sensul cel mai exact al titlului albumului "Sunt încă viu și bine merci”.
Și pentru că și pentru aparițiile ”live” fusese o perioadă de întrerupere, are loc un ”comeback” fulminant la Nassau Coliseum/ Long Island/ New York în trupă apărând și soția sa Susie. Vor urma în 1974 2 albume de studio de aceeași factură hard-blues-rock, ”Saints & Sinners” și ”John Dawson Winter III” (numele complet de botez al lui Johnny).
Voi mai aminti -dacă tot trebuie să vorbim de-acum la timpul trecut de J.W.- de conflictul cu fostul producător Roy Ames pentru drepturile de proprietate ale numeroaselor discuri singles din perioada dinainte de contractul cu Columbia...și de procesul  intentat împreună cu fratele Edgar pentru ”defăimare” contra unei edituri de ”comic books”-uri care în seria Jonah Hex: ”Riders of the Worm and Such” folosea ca personaje 2 frați numiți Johnny și Edgar Autumn (!) cam...prea asemănători la înfățișare cu muzicienii noștrii, dar violenți, depravați, proști, cruzi și lași. Un tribunal californian, în ciuda celebrității fraților muzicieni, a dat câștig de cauză editurii, protejată de Primul Amendament al Constituției americane...

Track listing:
"Rock Me Baby" (Willie Broonzy, Arthur Crudup) - 3:49
"Can't You Feel It" (Dan Hartman) - 3:01
"Cheap Tequila" (Rick Derringer) - 4:05
"All Tore Down" (Joe Crane) - 4:30
"Rock & Roll" (Johnny Winter) - 4:43
"Silver Train" (Mick Jagger, Keith Richards) - 3:35
"Ain't Nothing To Me" (E. Dunbar) - 3:06
"Still Alive & Well" (Rick Derringer) - 3:43
"Too Much Seconal" (Johnny Winter) - 4:22
"Let It Bleed" (Mick Jagger, Keith Richards) - 4:10
"Lucille" (Richard Penniman) - 2:45*
"From a Buick 6" (Bob Dylan) - 2:38*
                    (* Bonus tracks on remastered release)

 Johnny Winter a cântat relativ recent în România la festivalul de blues de la Sighișoara din 2012. Alte informații, distincții și onoruri primite de-a lungul carierei sale, găsiți aici:
 ”http://en.wikipedia.org/wiki/Johnny_Winter”.

Costin Grigoraș, postând chiar azi o piesă de pe acest album pentru grupul Romanian Blues & Jazz Community pe pagina acestuia de Facebook, comenta:
”Porțiunile solistice în glissando exaltant din interludiile creației proprii dedicată unui gen muzical derivat printre altele și din blues, justifică pe deplin porecla ”Tornada Texană”! Johnny B. Always Goode!”

E valabil 100% și lui Johnny cu inițiala ”W”!

20) Ten Years After: "A Space in Time" (1971)

4 băieți hipioți în ”floarea vârstei” tolăniți la iarbă verde ne privesc de pe coperta celui de-al 6-lea album Ten Years After, grup britanic care atingea în 1971 un nivel artistic remarcabil pentru doar circa 5-6 ani de existență, după începuturile anterioarelor formule Ivan Jay and the Jaycats, Ivan Jay and the Jaymen, The Jaybirds, Blues Trip sau Blues Yard, faze sporadice dar care-l fac vizibil & audibil mai ales pe Alvin Lee, viitorul ”cel mai rapid chitarist din lume”. Îl remarcă însuși ”The King of Rock 'n' Roll” Elvis Presley și pentru că simpatia era reciprocă se ajunge la cea mai plauzibilă dintre variantele originii numelui grupului: Ten Years After, respectiv intervalul care trecuse de la excelentul an 1956 pentru Elvis. Să nu uităm de aparițiile spectaculoase ”live” de la festivalurile din Seattle, Toronto, Isle of Wight și mai ales Woodstock -august 1969- unde extinsele "I'm Going Home" și "Love Like a Man" se impun ca adevărare imnuri blues-heavy-rock, cel de-al 2-lea fiind apărut pe primul single cu turație diferită pe cele 2 fețe (3 min. cu viteza de 45 rpm pe A, respectiv 33 rpm pe verso-ul variantei ”live” de aproape 8 min. ale aceleeași piese). "50,000 Miles Beneath My Brain" era deasemeni o piesă de rezistență de pe foarte bine cotatul ”Cricklewood Green” (aprilie, 1970), dar după după ceva mai puțin inspiratul ”Watt” (septembrie, 1970), trupa schimbă casa de discuri Deram pentru Chrysalis (U.K.), respectiv Columbia (U.S.) și intervine cu fine modificări și în stilul general, accentul căzând mai puțin pe părțile ”heavy” de viteză și dexteritate și mai mult pe piese acustice ”slow & mid-tempo”...se presupune inspirate după modelul Led Zeppelin, mai ales în comparație cu albumul în acel moment în mare vogă, excelentul ”Led Zeppelin III” (octombrie, 1970).
Atât de convingătoare și cu ”appeal” în concerte, trupa TYA încerca din greu să transfere și de data asta aceeași carismă și ”excitement” și pe albumele de studio, ”A Space in Time” incluzând ceea ce avea să devină cel mai mare hit...”ever” al trupei în termeni comerciali, piesa-manifest 03. "I'd Love to Change the World", cu haiducescul mesaj "Tax the rich, feed the poor/ 'till there are no rich no more" (!)...dar care este temperat imediat de intervenția corului, o ironică replică mergând pe ideea că o schimbare a lumii nu e posibilă doar cu un simplu cântec rock: "I'd love to change the world/ but I don't know what to do/ so I'll leave it up to you"...
Trimiterea la Elvis cea mai evidentă o reprezintă piesa 05. "Baby Won't You Let Me Rock 'n' Roll You", doza rezonabilă de psihedelic e și ea prezentă pe fondul general de blues-rock, chitara e la înălțime ca de obicei...doar vocea lui Alvin e ceva mai puțin relevantă și pusă în evidență, sau e ”ascunsă” în spatele unor efecte, așa cum observa și criticul Billy Walker în revista Sounds. Una peste alta însă, oriunde am căuta, albumul apare mai mult sau mai puțin argumentat, între primele 3-4 preferințe din întreaga discografie pe scalele subiective ale diverșilor critici. Un ”spațiu înăuntru (și în afara!) timpului”, un adevărat ”clasic” Ten Years After de pus alături de ”Stonedhenge” (Deram, 1969), ”Ssssh” (Deram, 1969), ”Cricklewood Green” (Deram, 1970) sau ”Positive Vibrations” (Columbia, 1974).

Side A:
01. "One of These Days" – 5:52
02. "Here They Come" – 4:36
03. "I'd Love to Change the World" – 3:44
04. "Over The Hill" – 2:28
05. "Baby Won't You Let Me Rock 'n' Roll You" – 2:16

Side B:
01. "Once There Was a Time" – 3:22
02. "Let the Sky Fall" – 4:19
03. "Hard Monkeys" – 3:10
04. "I've Been There Too" – 5:44
05. "Uncle Jam" – 1:57 (Written-By – A. Lee*, C. Churchill*, L. Lyons*, R. Lee*)

Bass – Leo Lyons
Keyboards – Chick Churchill
Percussion – Ric Lee
Vocals, Guitar, Written-by – Alvin Lee

19) Grand Funk Railroad X 2...with a help from Todd & Frank

Inițial vroiam să abordez doar albumul din 1976 ”Good Singin', Good Playin'” produs de Frank Zappa, dar revizuind mai în amănunt cariera trupei, o să-i fac loc tot aici cu acceptul amicului Laci și lui ”We' re An American Band” (1973). Calitatea muzicală mă obligă la asta, trupa după succesele cu producătorul-dictator Terry Knight țintind cel puțin aceleași standarde atinse de ”Grand Funk” (1969) sau ”Closer to Home”. Și prin cele 2 albume, reușind asta.
Mai multe sunt argumentele adăugării anteriorului ”We' re An American Band”: ar fi mai întâi prezentarea radiofonică a lui Cornel Chiriac la ”Metronom”-ul Europei Libere, în stilul documentat și profesionist caracteristic (însăși alegerea sa a unui material dintre multe alte LPuri devenise o garanție a calității!).
Apoi, alegerea ca producător a lui Todd Rundgren, un artist atât de plurivalent artistic/muzical dar și tehnic încât cu greu aș găsi un singur termen pentru a-l descrie (dacă totuși ar trebui să aleg doar unul, acesta ar fi englezescul ”maverick”, adică ”dizident”, ”hoinar”, ”neconformist”, ”rătăcitor”, ”rebel”, ”independent”, etc).
Poate mă voi ocupa separat de subiectul T.R. pentru că despre el s-a scris puțin în România, eventual cu un portret la vreun album solo sau cu trupa sa Utopia cu câteva albume de mare calibru în anii '70.
Revenind la titlul atât de direct, patriotic al albumului (a la Bruce Springsteen), direct și clar definit...LPul cu coperta sugerând ”discul de aur” oferea și 4 autocolante cu logo-ul trupei "Pointing Finger" (vezi imaginea de lângă copertă), un nume de trupă care renunță la ”Railroad” ca și pe anteriorul ”Phoenix” -primul album fără Terry Knight-, cu sfatul de a-l asculta la volum maxim și cu 2 singles-uri de promovare bine alese.
Recenziile și cotațiile după lansare sunt dintre cele mai bune, William Ruhlmann de la Allmusic (Guide) sesizând plusurile față de GFR-ul de până atunci, cu ”production”-ul superior, ”sound”-ul mai profesionist și cu un rol mai pregnant în sensul bun al vocalului la  bateristul Don Brewer. ”We're an American Band”- piesa/single-ul- devine un imn, portavocea-fanion a trupei, un fel de ”Sweet Home, Alabama” pentru Lynyrd Skynyrd, ”Dixie Chicken” pentru Little Feat sau ”Ramblin Man” pentru Allman Brothers Band.


















Track listing:
"We're an American Band" (Don Brewer) – 3:27
"Stop Lookin' Back" (Brewer, Mark Farner) – 4:52
"Creepin'" (Farner) – 7:02
"Black Licorice" (Brewer, Farner) – 4:45
"The Railroad" (Farner) – 6:12
"Ain't Got Nobody" (Brewer, Farner) – 4:26
"Walk Like a Man" (Brewer, Farner) – 4:05
"Loneliest Rider" (Farner) – 5:17

      2002 reissue bonus tracks:
"Hooray" (Brewer, Farner) – 4:05
"The End" (Brewer, Farner) – 4:11
"Stop Lookin' Back (Acoustic Mix)" (Brewer, Farner) – 3:04
"We're an American Band [2002 Remix]" (Brewer) – 3:32

Personnel:
Mark Farner – vocals, guitars, conga, electric piano on "Creepin", harmonica
Don Brewer – drums, percussion, vocals
Mel Schacher – bass
Craig Frost – keyboards

Sărim peste câteva albume și ajungem întro perioadă de plin avânt în ”mainstream” a curentului funky-disco în 1976 după dublul set ”live” ”Caught in the Act”, când surprinzător pentru mulți îi ”prinde asupra faptului” și se implică în istoria grupului ca producător nimeni altul decît ”avant-garde rock king” Frank Zappa. Întrun moment de cumpănă când din cauza certurilor interne -cauzate mai ales de intențiile solistice ale lui Mark Farner- trupa era aproape despărțită...
O prospețime de dinamică în general, o chitară mânuită de Mark Farner dar cu ecouri a la Frank...si cu o piesă 07. "Out To Get You" în care producătorul devine muzician (alături de contribuția sa și vocală și chitaristică la 12. "Rubberneck" (Brewer) (CD bonus track)...iată ce distinge acest album de altele, fără a pierde mai nimic dintre calitățile care făcuseră un brand din ”GF”, cu sau fără ”R”.

Asociere aparent bizară asta a lui ”papa” Zappa cu un grup cu multiple hituri la radio și cu succes comercial, dar explicată simplu de Don Brewer: ”Rolul lui Zappa în ”Rock and Roll” este la bază același ca al nostru...Păstrează simplitatea cât mai mult posibil și infuzează energie în asta”.
”Un album care-ți spune într-un mod documentar exact și pentru prima dată cum trebuie să sune Grand Funk Railroad” -îi spunea și Frank Zappa unui jurnalist- ...”iar băieții ăștia sunt fantastici, sună fan-tastic...cu litera ”F” de 3 ori mai mare ca tine” (!).
Totuși despărțirea nu poate fi oprită, deși în prima zi de ”overdubs”-uri în studio Frank Zappa încearcă până la 4 dimineață să-i convingă să continuie...

Reformată de mai multe ori dar fără Farner după acele concerte în beneficiul Bosniei din 1998, trupa are încă ecou sub comanda fondatorilor Mel Schacher și Don Brewer, acesta din urmă fiind foarte flatat că GFR e trupa favorită a lui...Homer Simpson din cunoscutul serial The Simpsons: ”Măi copii, voi nu-i știți pe Grand Funk?...Versurile brutale, fără ”perdea” ale lui Mark Farner?...Basul zăngănit a lui Mel Schacher?...Tobele meseriașe ale lui Don Brewer? Vai, Doamne!". Junii Bart și Lisa în acel episod "Homerpalooza" din sezonul 7 nici nu auziseră despre GFR...

18) Patrick Moraz: "Primitivism + Civilisation = Primitivisation" (Charisma, 1978)

Pe artizanul albumului de azi l-am amintit cu ocazia postării nr. 4) Brian Davison's "Every Which Way": claviaturistul elvețian fusese coleg cu Brian în Refugee dar notorietatea o dobândise în scurta perioadă de la Yes cu albumul ”Relayer” (și și-o va consolida după 1980 timp de peste 10 ani la The Moody Blues).
Am găsit potrivit să abordez subiectul în această perioadă când Brazilia va fi mediatic timp de 1 lună ”o centro do universo” datorită Mondialelor la fotbal, contribuțiile braziliene având un rol important. Nu doar pe acest album, ci și pe anterioarele 2, Patrick Moraz încheind practic un ciclu de 3 lucrări conceptuale pe care le putem aborda și separat dar și împreună întro închegată trilogie. Expunerea unui muzician din Elveția n-o putea egala bineînțeles pe cea a unui britanic de calibrul lui Rick Wakeman, dar urmărind carierele solo ale celor 2 cel puțin în intervalul 1976-1980 găsim cu greu valențe în plus la realizările britanicului. Aș reaminti și faptul că pe lista foarte scurtă a înlocuitorilor lui Wakeman în scurtul interval de ”rătăcire” de la Yes s-a aflat și grecul Vangelis -impresionant și separat de cariera solo pe dublul-set conceptual biblic ”666” cu Aphrodite s Child !- doar interdicția dreptului de a lucra în U.K. a unui grec în perioada dictaturii militare din acea țară făcând ca să nu avem parte poate de un cu totul alt destin ulterior al unuia dintre grupurile-fanion ale rockului progresiv (!).
După ”Relayer”-ul cu jazz/fusion infuzat suplimentar de Moraz în defavoarea genului clasic de la Yes de până atunci, fiecare component din garnitura 1974 își lansează album solo, Patrick punând cu aceste 3 albume o cărămidă însemnată la fundamentul a ceea ce avea să devină ”World Music” ca gen de sine stătător. Călătoriile în Brazilia și contactele de acolo vor influența ”in crescendo” toate cele 3 albume ”Story of I” (1976), ”Out in the Sun” (1977) și acest auto-intitulat ”Patrick Moraz” (unele reeditări ulterioare botezându-l totuși ”III”), toate apărute la casa de discuri Charisma.

În turneul trupei Yes cu ”Relayer”, Jon Anderson și Patrick Moraz își descoperă unul altuia flebețea pentru literatura S.F. (ne amintim de ”Olias of Sunhillow”-ul lui Anderson) și după ce întâlnesc pe traseu un vechi turn înalt inventează în jurul său câteva povești, Jon încurajându-l să încorporeze una dintre ele pe ceea ce avea să devină debutul solistic al elvețianului și să fie ales de Keyboard Magazine ”albumul anului”  1976. ”Story”-ul acestui turn de forma literei ”I” este un suport minunat iar muzica încearcă să se ridice la înălțimea ștachetei literare, cu intruziuni de marimba, stiluri sud-americane și din Caraibe, sound-uri de la indienii din jungla Amazonului, chiar flamenco. 

”The Percussionists of Rio de Janeiro” se combină și interșanjează cu ilustra secție ritmică Jeff Berlin (electric basses), Alphonse Mouzon - drums (1-7) și Andy Newmark - drums (8-14).

Cronici parcă și mai favorabile vor însoți continuarea ”Out în the Sun” mai puțin ”literată” dar mai consistentă muzical...incluzând ”Rana Batucada” -inspirată de numele fetiței Rana a lui Patrick care tocmai s-a născut atunci- și suita centrală ”Time for a Change”...pentru ca pe finalul trilogiei conceptul ”primitiv” versus ”civilizație” să fie dezvoltat întrun conflict în 3 părți cu un ”happy end”, social, religios și muzical. Umbra  genialului muzician brazilian cvasi-influent Hermeto Pascoal plutește parcă și pe acest album, pentru care nu mai contribuie ca pe primele 2 albume vocalistul co-autor John McBurnie și chitaristul Ray Gomez, dar se distinge aici alături de Patrick la multe instrumente Djalma Correa, înregistrările fiind făcute la Rio și Geneva. Lumea comună a celor 2 civilizații trebuie să protejeze în primul rând copiii, imnul ”Keep the Children Alive”, împletind vocile robotice cu cea cât se poate de umană a lui Joy Yates...și să țintească spre armonia și simbioza acustică și electronică din finalul ”Realisation”, o înțeleaptă concluzie a întregii trilogii. Este rezumatul a ceea ce Moraz scrie el însuși pe coperta interioară a LP-ului vizibilă mai sus, cu explicații în detaliu. Iar piesele interpretate și la pian clasic dar și la setul impresionant de instrum. electronice dominate de vreo 4 tipuri de Moog-uri și de orga Hammond, ni-l etalează pe Moraz pe această celebrare tropicală ”A Festa” în 3 acte ca pe un artist cant-autor complex și inspirat. ”Temples of Joy/Templele bucuriei” urma să fie reluată în anii '80 întruna dintre colaborările cu bateristul Bill Bruford (”Flags”), alte pasaje de pe album anticipând seria sa ”Future Memories”.

Tracklist:

   Jungles Of The World 5:56

A1a Green Sun

A1b Tribal Call

A1c Communion

   Temples Of Joy 6:07

A2a Opening Of The Gates

A2b Overture

A2c The Feast (A Festa)

   The Conflict 9:35

A3a Chamada (Argument)

A3b Opposing Forces

A3c The Battlefield

A3d Dissolution

A3e Victory

B1 Primitivisation 5:24 

B2 Keep The Children Alive  Lead Vocals – Joy Yates 3:27 

B3 Intentions 3:56 

B4 Realization 4:17

P.S.: Patrick Moraz, fostul elev al celebrei compozitoare și dirijoare Nadia Boulanger, împlinește peste 11 zile 66 ani.

17) Traffic: "On the Road" -2 LP live in Germany- (1973)

 ...Dacă n-am fost inspirat în alegerea acestui album, primul ”live! de pe acest blog, o să am o scuză bună folosindu-mă de titlul piesei 03. "(Sometimes I Feel So) Uninspired" compoziția cuplului Winwood/Capaldi. Piesa principalilor creatori de la Traffic este însă în ciuda numelui una foarte inspirată, cu dezvoltările și extensiile tipice versiunilor de concert...și cu valențe improvizatorice jazzistice în plus în cazul de față, valabile întregului material.
Jumătate dintre titluri provin de pe LP-ul de studio din acel an, ”Shoot Out at the Fantasy Factory” care nu-i neapărat un ”peak” pentru discografia Traffic conform majorităților criticilor...dar tocmai felul cum au ”îmbunătățit” băieții  variantele de studio ale pieselor în acest concert din Germania a condus după părerea mea la ridicarea valorii albumului și la impactul pe care l-a avut în micul meu cerc de amici în anii '70 și în general....Unora tocmai aceste ”lungiri” nu le-au plăcut, nouă dimpotrivă!...începând cu suita instrumentală din deschidere 01. "Glad" / "Freedom Rider" până la final, tema-titlu a unuia dintre albumele-fanion ale trupei, platinatul ”The Low Spark of High Heeled Boys” (1971).
În turneul european în trupă pentru acest album se remarcă percuționistul ganez Rebop Kwaku Baah, unul dintre componenții Traffic care a cântat și cu germanii Can și care are câteva albume solo de mare calibru recomandabile oricărei colecții (vezi la finalul postării), așa cum se întâmplă și cu excepționalul unic album personal al regretatului saxofonist/flautist Chris Wood (1944—1983) având o lungă poveste în spate, înregistrat înainte de trecerea acestuia în neființă (cauzată de pneumonie)...Deasemeni apare la claviaturi americanul organist din Alabama Barry Beckett, ”session musician” adițional din gruparea soul, R&B & country The Muscle Shoals (Rhythm Section), aka The Swampers...și care apare întrun documentar recent ”Muscle Shoals” (2013). Și clapele chiar contează în sound-ul general, cu o pondere progresiv crescătoare de la start spre final.
În concluzie, 75 minute de ”progressive rock, jazz fusion” în concert, de neevitat dacă vrem să stăpânim fie și parțial subiectul ”Traffic” definind unul dintre cele mai originale grupuri britanice și care este surprins aici pe acest 2 LP =1 CD  întro fază ”jam”, una post-”folk & psychedelic rock” (care a fost încadrarea stilistică specifică primelor albume).
Traffic luat în ansamblu constituie totodată și un ”brand” select pentru întreaga istorie a casei de discuri Island a lui Chris Blackwell.

Personnel:
Steve Winwood – vocals, guitar, piano
Chris Wood – flute, saxophone
Jim Capaldi – percussion, vocals on "Light Up or Leave Me Alone", drums on "Uninspired"
Rebop Kwaku Baah – percussion
Barry Beckett – organ, piano
David Hood – bass
Roger Hawkins – drums

Chris Blackwell – producer




Recomandări și referințe (exclusiv realizări Steve Winwood și Jim Capaldi):

Anthony "Reebop" Kwaku Bah - Anthony "Reebop" Kwaku Bah (1971)
Reebop Kwaku Bah - Reebop Kwaku Bah (1972)
Kwaku Baah & Ganoua - Trance (Island, 1977)
Ginger Baker's Air Force (1970)
Chris Wood - Vulcan (recorded 1983, released 2008)
Dave Mason - Alone Together (1970)

16) Manfred Mann's Chapter Three (vol. 1 & 2), cel mai elaborat ”capitol” M.M.

Manfred Mann (născut Manfred Sepse Lubowitz) cântase ca pianist de jazz în câteva cluburi din orașul său natal Johannesburg, dar pentru că se opune cu putere sistemului apartheid din Africa de Sud  în 1961 la doar 21 de ani se mută în Anglia unde începe să scrie pentru "Jazz News" sub pseudonimul Manfred Manne (după bateristul american de jazz Shelly Manne), care avea să fie curând scurtat la Manfred Mann. Etapele sale cu trupele ”Manfred Mann” (1962-1969, cu faza incipientă ”The Mann-Hugg Blues Brothers”), ”Manfred Mann's Earth Band” (după 1971) plus cele 2 albume solo din lunga sa carieră de claviaturist și lider de grup, constituie perioade cunoscute și tratate -mai mult sau mai puțin și în Ro- de mass media tipărită și virtuală.
”Chapter Three” este însă un capitol aparte mai puțin cunoscut, meteoric la scara întregii sale cariere...iar dacă s-ar fi numit ”Mike Hugg's Chapter Threee” ar fi fost cel puțin la fel de potrivit, având în vedere contribuția la proiect a co-liderului și deja partenerului său din prima etapă, Mike...Iar numărul este ”3” și nu ”2” pentru că Manfred Mann a contabilizat probabil și debutul său în grupul The Vikings (1959-1961) împreună cu prietenul din copilărie Saul Ozynski, cu 2 albume realizate de cel care contează acum -după cum ne spun enciclopediile- ca ”primul grup de rock 'n' roll sud-african” (!).
Dar cum aminteam deja, ”hugs”/îmbrățișări merită în aceeași măsură și...Mike (Michael John) Hugg, muzician complex cu atribuții variate în The Mann-Hugg Blues Brothers și ”Manfred Mann” (tobe, vibrafon, voce, claviaturi, compoziție), Manfred Mann's Chapter Threee (pian electric și lider vocals, principal compozitor)...și cu câteva realizări personale pe care le veți găsi la finalul postării.
Stilistic față de anii '60 ”Capitolul III” vine ca o surpriză contrastând flagrant cu pop-ul săltăreț al hiturilor Manfred Mann ”Do Wah Diddy Diddy”, ”Sha La La”, ”Pretty Flamingo” sau ”Mighty Quinn”...
Un ”experimental jazz rock band” -așa cum grupul a fost etichetat- cu piese elaborate ce mustesc de învățăturile lui John Coltrane și Miles Davis, ritmuri funky, secție de suflători de tip big-band, solouri free-jazz ca la maeștrii Ornette Coleman și Albert Ayler...lirica și atmosfera apăsătoare ”voodoo” împrumutând de la Dr. John (aka Mac Rebennak). Desigur că la acel moment atonalități și pachete de suflători în arealul jazz-rockului american expuneau deja trupe ca The Mothers of Invention, Blood, Sweat & Tears sau Chicago (Transit Authority)...dar se pot face conexiuni interesante și cu scena muzicală de dincoace de ocean de unde cuplul creativ Mann/Hugg se putea inspira: de exemplu de la ași ai blues-ului și rhythm & bluesului britanic precum  John Mayall, Cyril Davies, Alexis Korner sau mai ales -având în vedere crescuta pondere improvizatorică- de la cel considerat părintele subevaluat al R' n' B-ului britanic, organistul clasic Graham Bond (1937 – 1974)...Acolo unde în formula sa Organisation s-au rodat celebrități ca John McLaughlin, Jack Bruce, Ginger Baker și Dick Heckstall-Smith. Dacă focalizați exclusiv pe vocea lui Mike Hugg, găsim ușor similitudini declamativ-teatrale cu Graham Bond, întâlnite apoi și la Arthur Brown și Alice Cooper...Cu precizarea-excepție că ”The Crazy World of Arthur Brown” -trupa și totodată albumul de debut al lui A.B, un amalgam de rock & soul psihedelic și progresiv- apăruse anterior în vara lui 1968, ceea ce ar fi putut constitui o altă sursă de inspirație din țara de adopție.
Steve York (electric & acoustic bass) din formula de bază este și el un muzician cu experiență (apare pe multe albume Marianne Faithfull, Elkie Brooks, Joan Armatrading, Vinegar Joe, Dr. John "Sun, Moon & Herbs" (1971), East of Eden, Arthur Brown, etc...iar Bernie Living (alto saxophone) venea la rândul său  dintrun grup ”greu” din U.K., The Mike Westbrook Concert Band.
Craig Collinge este la tobe, Brian John Hugg (fratele lui Mike), doar invitat pe vol.1 va apare deja ca membru titular pe vol. 2 cu intervenții la chitară și voce, iar suflătorii invitați sunt de data aceasta mai numeroși:
Dave Brooks – tenor saxophone
Clive Stevens – soprano saxophone, tenor saxophone
Senny Corbet – trumpet
David Coxhill – baritone saxophone
Piesa lui Hugg "Happy Being Me", practic o suită care ocupă aproape în întregime fața B a LP-ului vol. 2, mi se pare cea mai reușită lucrare a ambelor volume, chintesența muzicală a ”Capitolului 3”.

Volume 1:
Side one:
"Travelling Lady" (Manfred Mann, Mike Hugg) – 5:48
"Snakeskin Garter" (Hugg) – 5:48
"Konekuf" (Mann) – 5:47
"Sometimes" (Hugg) – 2:37
"Devil Woman" (Hugg) – 5:24
Side two:
"Time" (Hugg) – 7:25
"One Way Glass" (Mann, Pete Thomas) – 3:33
"Mister, You're a Better Man Than I" (Mann, Hugg) – 5:10
"Ain't It Sad" (Hugg) – 1:57
"A Study in Inaccuracy" (Mann) – 4:05
"Where Am I Going" (Hugg) – 2:36

Volume Two:
Side one:
"Lady Ace" (Mike Hugg) – 7:58
"I Ain't Laughing" (M. Hugg) – 2:36
"Poor Sad Sue" (M. Hugg) – 5:54
"Jump Before You Think " (M. Hugg) – 4:52
"It's Good To Be Alive" (Manfred Mann) – 3:31
Side two:
"Happy Being Me" (M. Hugg) – 15:54
"Virginia" (Mann) – 4:52

     

(coperta vol. 1, versiunea americană)

Versiunile editate ulterior adaugă variante mono și alternative la câteva piese, totuși cel mai interesant material adițional este albumul nr.1 bine ascuns în box-setul de 4 CDuri Manfred Mann's Earth Band: ”Odds & Sods: Mis-takes & Out-takes” (2005), intitulat ”In The Beginning”, cu o variantă prescurtată la ”Happy Being Me”, dar și cu versiuni și 5 piese ”previously unreleased” (1969-1971) compuse pentru un ipotetic Chapter Three: ”Volume 3” care n-a mai fost să fie vreodată lansat...Ultimele 3 piese fac trecerea spre capitolul major al lui Manfred Mann numit ”Earth Band/ Grupul Pământului”.

CD 1  ”In The Beginning”

 1. Happy Being Me (1970)
 2. Travelling Lady (1969)
 3. Messin' Up The Land (previously unreleased version) (1970)
 4. Fish (previously unreleased) (1970)
 5. Turn You Away From My Door (previously unreleased) (1970)
 6. Ashes To The Wind (previously unreleased version) (1971)
 7. Ned Kelly (previously unreleased) (1971)
 8. Please Mrs Henry (previously unreleased version) (1971)
 9. Jump Sturdy (previously unreleased version) (1971)
10. Holly Holy (previously unreleased) (1971)
11. Tribute (1971)
12. Ain't No Crime (previously unreleased) (1971)
13. In The Beginning (1973)
14. Joybringer (1973)
15. Be Not Too Hard (1974)

Aștept cu mare curiozitate păreri de la eventuali cunoscători despre faza de debut a lui Manfred Mann pe care n-o cunosc, cea cu The Vikings (1959-1961)...și despre albumul PDB ”Behind the Smile”.
Recomandări și referințe:
Mike Hugg:
* Albume solo: ”Somewhere” (1972)/ ”Stress & Strain” (1973)/ ”Neon Dreams” (as ”Hug”) (1975)
* The Manfreds (Earth Band fără Manfred)
* PBD (Jazz Trio): ”Behind the Smile” (2005)...cu un extras video ”Paradigm Shift”, aici:
http://www.pbdtrio.com/thevideo.htm

Graham Bond Organisation: ”There's a Bond Between Us” (1965)
Graham Bond: ”Holy Magick” (1970)

 Harry Shapiro's biography of Graham Bond "The Mighty Shadow" & British music scene of the 60's & 70's)

15) B.T.O. și ”Nefragilul” lor supraturat

”B...B...B...Baby, you ain't seen n...n....n...nothing yet”

Dacă am privi anumite albume care ne-au marcat tinerețea cu spiritul analitic și exigențele vârstei noastre de azi, pe multe dintre ele poate nu le-am mai găsi atât de valoroase și potrivite acestui blog...Tocmai de aceea întoarcerile în timp le facem aici atât în ceea ce privește muzica de atunci cât și încercând să ne teleportăm și pe noi înșine la momentul perioadei respective. Cu-atât mai mult când e vorba de primul impact ca albume auzite pentru prima dată la ”Metronom”-ul lui Cornel Chiriac și Radu Teodor pe undele scurte ale Europei Libere unde aveam ”a priori” garanția selectării unui expert exigent și chiar vizionar al muzicii. Cazul de azi este al unui album care a avut și succes comercial, multi-platinat datorită în special celor 2 singles-uri "Roll On Down the Highway" și  mai ales "You Ain't Seen Nothing Yet", dar mi-amintesc vocea caldă a lui Cornel care în cazuri ca acesta focaliza și pe alte piese pe care le considera la fel de interesante și reușite, ceea ce va face nu de puține ori în același spirit și Radu Teodor după fatidica noapte de 4/5 martie 1975....
Lucrurile se leagă: Bachman Turner Overdrive își avea nucleul principal în membrii grupului canadian specializat în hit-singles, The Guess Who - cu perioada de grație 1969-1972, numită și era lui ”American Woman”- aspectul ideii de muzică privită și ca afacere fiind trădat și de titluri precum "Takin' Care of Business" din finalul anteriorului ”Bachman–Turner Overdrive II” (1973).
Acest grup îl putem considera ca inel de legătură între ”Southern Rock”-ul pionierilor Allman Brothers Band și curente ce vor dicta trendurile pieței heavy-metal din anii '80 iar albumul își are originea titlului întro dezvăluire făcută după mai bine de 2 decade de liderul co-fondator Randy Bachman întrun interviu din 1995: în 1972 grupul Yes își lansase celebrul lor album ”Fragile”, după părerea lui Randy nume ”straniu” pentru un album de rock...de unde i-a venit ideea opozită a lui ”Not Fragile”, cu o copertă cu o ladă plină de roți metalice dințate având această etichetă ștampilată pe ea. Susținută bineînțeles și muzical, chiar dacă întâlnim și momente mai puțin ”supraturate”...pentru că numai de fragilitate nu poate fi vorba ca dominantă, albumul fiind un ideal fundal pentru călătoriile și deplasările cu viteză pe autostradă...de care ulterior amicii noștri plecați spre alte mai occidentale zări chiar au putut avea parte.

Se renunță la unul dintre cei 3 frați Bachman, Bill -prezent pe anterioarele 2 albume ca secund al lui Randy la chitară- în locul său și cu rolul mai însemnat de "second lead guitar" apărând Blair Thornton care și compune 2 piese, alături de liderii Randy și C.F. Turner. Între care și "Free Wheelin'", singura exclusiv instrumentală și dedicată conform precizării de pe primele editări ale albumului, regretatului Duane Allman...

Un album de doar 36 minute dar fluent, închegat...cu influențe și din country, boogie și blues....cu alternarea celor 2 lideri ca vocaliști principali și cu piese devenite adevărate borne/imnuri ale trupei, precum acestea remancate și de Cornel: tema-titlu din deschidere, adevărata confesiune de credință în același spirit ”hard & heavy” "Rock is My Life, and This is My Song" sau ”Sledgehammer” (fără legătură cu, dar anticipând succesul din 1986 a lui Peter Gabriel).

01. "Not Fragile" (Turner) – 4:06 (lead vocals: Turner)

02. "Rock is My Life, and This is My Song" (Randy Bachman) – 5:00 (lead vocals: Randy Bachman)

03. "Roll On Down the Highway" (Turner, Rob Bachman) – 3:58 (lead vocals: Turner)

04. "You Ain't Seen Nothing Yet" (Randy Bachman) – 3:54 (lead vocals: Randy Bachman)

05. "Free Wheelin'" (Thornton) – 3:45 (instrumental, ”dedicated to Duane")

06. "Sledgehammer" (Randy Bachman) – 4:34 (lead vocals: Randy Bachman and Turner)

07. "Blue Moanin'" (Turner) – 3:44 (lead vocals: Turner)

08. "Second Hand" (Randy Bachman) – 3:24 (lead vocals: Randy Bachman)

09. "Givin' it All Away" (Thornton) – 3:49 (lead vocals: Randy Bachman and Turner)

Personal:

Randy Bachman - guitar, vocals, producer

Robbie Bachman - percussion, drums

Blair Thornton - guitar, backing vocals

C.F. Turner (aka Charles Frederick "Fred") - bass guitar, vocals

Frank Trowbridge - slide guitar (on "Blue Moanin'")

Ar merita o mică investigație tehnică găsirea secretului de ce sună atât de interesant chitara cu acel unic sound metalizat în hitul "You Ain't Seen...” a lui Randy...și mai ales de ce nu s-a mai repetat asta niciodată nici la BTO, nici în alte proiecte (Brave Belt, Ironhorse sau solo) și pe care cel puțin eu personal n-am mai întâlnit-o nici la vreo altă trupă/artist (?!)....În orice caz, bâlbâiala din refrenul acestei piese (vezi subtitlul postării) n-are rivală...poetică decât poate doar în ceea care e posibil s-o fi inspirat: ”B...B...B...Bennie and the Jets” a lui Elton John/Bernie Taupin, piesa de pe ”Goodbye Yellow Brick Road” din 1973. 

Mormon convins în anii '70 în contrast cu restul trupei, Randy a plecat din BTO în 1977, dar trupa s-a reîncarnat de câteva ori de atunci -inclusiv în componența acestui ”Nefragil”- însă un asemenea moment de vârf ca în 1974 n-a mai fost atins...o surpriză venind din partea lui Randy Bachman odată cu 2 albume orientate spre jazz în anii 2000: ”Jazz Thing” (2004) și ”Jazz Thing II” (2007). Stilul său de interpretare personal la chitară ia modelul viorii pe care a învățat-o inițial și se inspiră din Lenny Breau, Leslie West, Wes Montgomery și Hank Marvin. Atenție și la pronunția un pic mai specială a numelui său Bachman, o variantă deformată "bock-mən" -aflăm din Wikipedia- răspândindu-se datorită radiourilor FM americane după ce trupa a devenit cunoscută. 

Bachman-Turner Overdrive / B.T.O. este în actualitate: pe 18 martie 2014 casa Universal Canada a lansat la 40 de ani de la apariția originalului ”Not Fragile 40th Anniversary Edition”...detalii aflăm aici: 

http://ultimateclassicrock.com/bachman-tuner-overdrive-not-fragile-expanded/

Alte recomandări/referințe, cu momente inegale:

Randy Bachman: ”Axe” [US LP]  (1970)
Randy Bachman: ”Survivor” (1978)
Bachman & Turner: ”Bachman & Turner” (2010)