19) Grand Funk Railroad X 2...with a help from Todd & Frank

Inițial vroiam să abordez doar albumul din 1976 ”Good Singin', Good Playin'” produs de Frank Zappa, dar revizuind mai în amănunt cariera trupei, o să-i fac loc tot aici cu acceptul amicului Laci și lui ”We' re An American Band” (1973). Calitatea muzicală mă obligă la asta, trupa după succesele cu producătorul-dictator Terry Knight țintind cel puțin aceleași standarde atinse de ”Grand Funk” (1969) sau ”Closer to Home”. Și prin cele 2 albume, reușind asta.
Mai multe sunt argumentele adăugării anteriorului ”We' re An American Band”: ar fi mai întâi prezentarea radiofonică a lui Cornel Chiriac la ”Metronom”-ul Europei Libere, în stilul documentat și profesionist caracteristic (însăși alegerea sa a unui material dintre multe alte LPuri devenise o garanție a calității!).
Apoi, alegerea ca producător a lui Todd Rundgren, un artist atât de plurivalent artistic/muzical dar și tehnic încât cu greu aș găsi un singur termen pentru a-l descrie (dacă totuși ar trebui să aleg doar unul, acesta ar fi englezescul ”maverick”, adică ”dizident”, ”hoinar”, ”neconformist”, ”rătăcitor”, ”rebel”, ”independent”, etc).
Poate mă voi ocupa separat de subiectul T.R. pentru că despre el s-a scris puțin în România, eventual cu un portret la vreun album solo sau cu trupa sa Utopia cu câteva albume de mare calibru în anii '70.
Revenind la titlul atât de direct, patriotic al albumului (a la Bruce Springsteen), direct și clar definit...LPul cu coperta sugerând ”discul de aur” oferea și 4 autocolante cu logo-ul trupei "Pointing Finger" (vezi imaginea de lângă copertă), un nume de trupă care renunță la ”Railroad” ca și pe anteriorul ”Phoenix” -primul album fără Terry Knight-, cu sfatul de a-l asculta la volum maxim și cu 2 singles-uri de promovare bine alese.
Recenziile și cotațiile după lansare sunt dintre cele mai bune, William Ruhlmann de la Allmusic (Guide) sesizând plusurile față de GFR-ul de până atunci, cu ”production”-ul superior, ”sound”-ul mai profesionist și cu un rol mai pregnant în sensul bun al vocalului la  bateristul Don Brewer. ”We're an American Band”- piesa/single-ul- devine un imn, portavocea-fanion a trupei, un fel de ”Sweet Home, Alabama” pentru Lynyrd Skynyrd, ”Dixie Chicken” pentru Little Feat sau ”Ramblin Man” pentru Allman Brothers Band.


















Track listing:
"We're an American Band" (Don Brewer) – 3:27
"Stop Lookin' Back" (Brewer, Mark Farner) – 4:52
"Creepin'" (Farner) – 7:02
"Black Licorice" (Brewer, Farner) – 4:45
"The Railroad" (Farner) – 6:12
"Ain't Got Nobody" (Brewer, Farner) – 4:26
"Walk Like a Man" (Brewer, Farner) – 4:05
"Loneliest Rider" (Farner) – 5:17

      2002 reissue bonus tracks:
"Hooray" (Brewer, Farner) – 4:05
"The End" (Brewer, Farner) – 4:11
"Stop Lookin' Back (Acoustic Mix)" (Brewer, Farner) – 3:04
"We're an American Band [2002 Remix]" (Brewer) – 3:32

Personnel:
Mark Farner – vocals, guitars, conga, electric piano on "Creepin", harmonica
Don Brewer – drums, percussion, vocals
Mel Schacher – bass
Craig Frost – keyboards

Sărim peste câteva albume și ajungem întro perioadă de plin avânt în ”mainstream” a curentului funky-disco în 1976 după dublul set ”live” ”Caught in the Act”, când surprinzător pentru mulți îi ”prinde asupra faptului” și se implică în istoria grupului ca producător nimeni altul decît ”avant-garde rock king” Frank Zappa. Întrun moment de cumpănă când din cauza certurilor interne -cauzate mai ales de intențiile solistice ale lui Mark Farner- trupa era aproape despărțită...
O prospețime de dinamică în general, o chitară mânuită de Mark Farner dar cu ecouri a la Frank...si cu o piesă 07. "Out To Get You" în care producătorul devine muzician (alături de contribuția sa și vocală și chitaristică la 12. "Rubberneck" (Brewer) (CD bonus track)...iată ce distinge acest album de altele, fără a pierde mai nimic dintre calitățile care făcuseră un brand din ”GF”, cu sau fără ”R”.

Asociere aparent bizară asta a lui ”papa” Zappa cu un grup cu multiple hituri la radio și cu succes comercial, dar explicată simplu de Don Brewer: ”Rolul lui Zappa în ”Rock and Roll” este la bază același ca al nostru...Păstrează simplitatea cât mai mult posibil și infuzează energie în asta”.
”Un album care-ți spune într-un mod documentar exact și pentru prima dată cum trebuie să sune Grand Funk Railroad” -îi spunea și Frank Zappa unui jurnalist- ...”iar băieții ăștia sunt fantastici, sună fan-tastic...cu litera ”F” de 3 ori mai mare ca tine” (!).
Totuși despărțirea nu poate fi oprită, deși în prima zi de ”overdubs”-uri în studio Frank Zappa încearcă până la 4 dimineață să-i convingă să continuie...

Reformată de mai multe ori dar fără Farner după acele concerte în beneficiul Bosniei din 1998, trupa are încă ecou sub comanda fondatorilor Mel Schacher și Don Brewer, acesta din urmă fiind foarte flatat că GFR e trupa favorită a lui...Homer Simpson din cunoscutul serial The Simpsons: ”Măi copii, voi nu-i știți pe Grand Funk?...Versurile brutale, fără ”perdea” ale lui Mark Farner?...Basul zăngănit a lui Mel Schacher?...Tobele meseriașe ale lui Don Brewer? Vai, Doamne!". Junii Bart și Lisa în acel episod "Homerpalooza" din sezonul 7 nici nu auziseră despre GFR...

18) Patrick Moraz: "Primitivism + Civilisation = Primitivisation" (Charisma, 1978)

Pe artizanul albumului de azi l-am amintit cu ocazia postării nr. 4) Brian Davison's "Every Which Way": claviaturistul elvețian fusese coleg cu Brian în Refugee dar notorietatea o dobândise în scurta perioadă de la Yes cu albumul ”Relayer” (și și-o va consolida după 1980 timp de peste 10 ani la The Moody Blues).
Am găsit potrivit să abordez subiectul în această perioadă când Brazilia va fi mediatic timp de 1 lună ”o centro do universo” datorită Mondialelor la fotbal, contribuțiile braziliene având un rol important. Nu doar pe acest album, ci și pe anterioarele 2, Patrick Moraz încheind practic un ciclu de 3 lucrări conceptuale pe care le putem aborda și separat dar și împreună întro închegată trilogie. Expunerea unui muzician din Elveția n-o putea egala bineînțeles pe cea a unui britanic de calibrul lui Rick Wakeman, dar urmărind carierele solo ale celor 2 cel puțin în intervalul 1976-1980 găsim cu greu valențe în plus la realizările britanicului. Aș reaminti și faptul că pe lista foarte scurtă a înlocuitorilor lui Wakeman în scurtul interval de ”rătăcire” de la Yes s-a aflat și grecul Vangelis -impresionant și separat de cariera solo pe dublul-set conceptual biblic ”666” cu Aphrodite s Child !- doar interdicția dreptului de a lucra în U.K. a unui grec în perioada dictaturii militare din acea țară făcând ca să nu avem parte poate de un cu totul alt destin ulterior al unuia dintre grupurile-fanion ale rockului progresiv (!).
După ”Relayer”-ul cu jazz/fusion infuzat suplimentar de Moraz în defavoarea genului clasic de la Yes de până atunci, fiecare component din garnitura 1974 își lansează album solo, Patrick punând cu aceste 3 albume o cărămidă însemnată la fundamentul a ceea ce avea să devină ”World Music” ca gen de sine stătător. Călătoriile în Brazilia și contactele de acolo vor influența ”in crescendo” toate cele 3 albume ”Story of I” (1976), ”Out in the Sun” (1977) și acest auto-intitulat ”Patrick Moraz” (unele reeditări ulterioare botezându-l totuși ”III”), toate apărute la casa de discuri Charisma.

În turneul trupei Yes cu ”Relayer”, Jon Anderson și Patrick Moraz își descoperă unul altuia flebețea pentru literatura S.F. (ne amintim de ”Olias of Sunhillow”-ul lui Anderson) și după ce întâlnesc pe traseu un vechi turn înalt inventează în jurul său câteva povești, Jon încurajându-l să încorporeze una dintre ele pe ceea ce avea să devină debutul solistic al elvețianului și să fie ales de Keyboard Magazine ”albumul anului”  1976. ”Story”-ul acestui turn de forma literei ”I” este un suport minunat iar muzica încearcă să se ridice la înălțimea ștachetei literare, cu intruziuni de marimba, stiluri sud-americane și din Caraibe, sound-uri de la indienii din jungla Amazonului, chiar flamenco. 

”The Percussionists of Rio de Janeiro” se combină și interșanjează cu ilustra secție ritmică Jeff Berlin (electric basses), Alphonse Mouzon - drums (1-7) și Andy Newmark - drums (8-14).

Cronici parcă și mai favorabile vor însoți continuarea ”Out în the Sun” mai puțin ”literată” dar mai consistentă muzical...incluzând ”Rana Batucada” -inspirată de numele fetiței Rana a lui Patrick care tocmai s-a născut atunci- și suita centrală ”Time for a Change”...pentru ca pe finalul trilogiei conceptul ”primitiv” versus ”civilizație” să fie dezvoltat întrun conflict în 3 părți cu un ”happy end”, social, religios și muzical. Umbra  genialului muzician brazilian cvasi-influent Hermeto Pascoal plutește parcă și pe acest album, pentru care nu mai contribuie ca pe primele 2 albume vocalistul co-autor John McBurnie și chitaristul Ray Gomez, dar se distinge aici alături de Patrick la multe instrumente Djalma Correa, înregistrările fiind făcute la Rio și Geneva. Lumea comună a celor 2 civilizații trebuie să protejeze în primul rând copiii, imnul ”Keep the Children Alive”, împletind vocile robotice cu cea cât se poate de umană a lui Joy Yates...și să țintească spre armonia și simbioza acustică și electronică din finalul ”Realisation”, o înțeleaptă concluzie a întregii trilogii. Este rezumatul a ceea ce Moraz scrie el însuși pe coperta interioară a LP-ului vizibilă mai sus, cu explicații în detaliu. Iar piesele interpretate și la pian clasic dar și la setul impresionant de instrum. electronice dominate de vreo 4 tipuri de Moog-uri și de orga Hammond, ni-l etalează pe Moraz pe această celebrare tropicală ”A Festa” în 3 acte ca pe un artist cant-autor complex și inspirat. ”Temples of Joy/Templele bucuriei” urma să fie reluată în anii '80 întruna dintre colaborările cu bateristul Bill Bruford (”Flags”), alte pasaje de pe album anticipând seria sa ”Future Memories”.

Tracklist:

   Jungles Of The World 5:56

A1a Green Sun

A1b Tribal Call

A1c Communion

   Temples Of Joy 6:07

A2a Opening Of The Gates

A2b Overture

A2c The Feast (A Festa)

   The Conflict 9:35

A3a Chamada (Argument)

A3b Opposing Forces

A3c The Battlefield

A3d Dissolution

A3e Victory

B1 Primitivisation 5:24 

B2 Keep The Children Alive  Lead Vocals – Joy Yates 3:27 

B3 Intentions 3:56 

B4 Realization 4:17

P.S.: Patrick Moraz, fostul elev al celebrei compozitoare și dirijoare Nadia Boulanger, împlinește peste 11 zile 66 ani.

17) Traffic: "On the Road" -2 LP live in Germany- (1973)

 ...Dacă n-am fost inspirat în alegerea acestui album, primul ”live! de pe acest blog, o să am o scuză bună folosindu-mă de titlul piesei 03. "(Sometimes I Feel So) Uninspired" compoziția cuplului Winwood/Capaldi. Piesa principalilor creatori de la Traffic este însă în ciuda numelui una foarte inspirată, cu dezvoltările și extensiile tipice versiunilor de concert...și cu valențe improvizatorice jazzistice în plus în cazul de față, valabile întregului material.
Jumătate dintre titluri provin de pe LP-ul de studio din acel an, ”Shoot Out at the Fantasy Factory” care nu-i neapărat un ”peak” pentru discografia Traffic conform majorităților criticilor...dar tocmai felul cum au ”îmbunătățit” băieții  variantele de studio ale pieselor în acest concert din Germania a condus după părerea mea la ridicarea valorii albumului și la impactul pe care l-a avut în micul meu cerc de amici în anii '70 și în general....Unora tocmai aceste ”lungiri” nu le-au plăcut, nouă dimpotrivă!...începând cu suita instrumentală din deschidere 01. "Glad" / "Freedom Rider" până la final, tema-titlu a unuia dintre albumele-fanion ale trupei, platinatul ”The Low Spark of High Heeled Boys” (1971).
În turneul european în trupă pentru acest album se remarcă percuționistul ganez Rebop Kwaku Baah, unul dintre componenții Traffic care a cântat și cu germanii Can și care are câteva albume solo de mare calibru recomandabile oricărei colecții (vezi la finalul postării), așa cum se întâmplă și cu excepționalul unic album personal al regretatului saxofonist/flautist Chris Wood (1944—1983) având o lungă poveste în spate, înregistrat înainte de trecerea acestuia în neființă (cauzată de pneumonie)...Deasemeni apare la claviaturi americanul organist din Alabama Barry Beckett, ”session musician” adițional din gruparea soul, R&B & country The Muscle Shoals (Rhythm Section), aka The Swampers...și care apare întrun documentar recent ”Muscle Shoals” (2013). Și clapele chiar contează în sound-ul general, cu o pondere progresiv crescătoare de la start spre final.
În concluzie, 75 minute de ”progressive rock, jazz fusion” în concert, de neevitat dacă vrem să stăpânim fie și parțial subiectul ”Traffic” definind unul dintre cele mai originale grupuri britanice și care este surprins aici pe acest 2 LP =1 CD  întro fază ”jam”, una post-”folk & psychedelic rock” (care a fost încadrarea stilistică specifică primelor albume).
Traffic luat în ansamblu constituie totodată și un ”brand” select pentru întreaga istorie a casei de discuri Island a lui Chris Blackwell.

Personnel:
Steve Winwood – vocals, guitar, piano
Chris Wood – flute, saxophone
Jim Capaldi – percussion, vocals on "Light Up or Leave Me Alone", drums on "Uninspired"
Rebop Kwaku Baah – percussion
Barry Beckett – organ, piano
David Hood – bass
Roger Hawkins – drums

Chris Blackwell – producer




Recomandări și referințe (exclusiv realizări Steve Winwood și Jim Capaldi):

Anthony "Reebop" Kwaku Bah - Anthony "Reebop" Kwaku Bah (1971)
Reebop Kwaku Bah - Reebop Kwaku Bah (1972)
Kwaku Baah & Ganoua - Trance (Island, 1977)
Ginger Baker's Air Force (1970)
Chris Wood - Vulcan (recorded 1983, released 2008)
Dave Mason - Alone Together (1970)

16) Manfred Mann's Chapter Three (vol. 1 & 2), cel mai elaborat ”capitol” M.M.

Manfred Mann (născut Manfred Sepse Lubowitz) cântase ca pianist de jazz în câteva cluburi din orașul său natal Johannesburg, dar pentru că se opune cu putere sistemului apartheid din Africa de Sud  în 1961 la doar 21 de ani se mută în Anglia unde începe să scrie pentru "Jazz News" sub pseudonimul Manfred Manne (după bateristul american de jazz Shelly Manne), care avea să fie curând scurtat la Manfred Mann. Etapele sale cu trupele ”Manfred Mann” (1962-1969, cu faza incipientă ”The Mann-Hugg Blues Brothers”), ”Manfred Mann's Earth Band” (după 1971) plus cele 2 albume solo din lunga sa carieră de claviaturist și lider de grup, constituie perioade cunoscute și tratate -mai mult sau mai puțin și în Ro- de mass media tipărită și virtuală.
”Chapter Three” este însă un capitol aparte mai puțin cunoscut, meteoric la scara întregii sale cariere...iar dacă s-ar fi numit ”Mike Hugg's Chapter Threee” ar fi fost cel puțin la fel de potrivit, având în vedere contribuția la proiect a co-liderului și deja partenerului său din prima etapă, Mike...Iar numărul este ”3” și nu ”2” pentru că Manfred Mann a contabilizat probabil și debutul său în grupul The Vikings (1959-1961) împreună cu prietenul din copilărie Saul Ozynski, cu 2 albume realizate de cel care contează acum -după cum ne spun enciclopediile- ca ”primul grup de rock 'n' roll sud-african” (!).
Dar cum aminteam deja, ”hugs”/îmbrățișări merită în aceeași măsură și...Mike (Michael John) Hugg, muzician complex cu atribuții variate în The Mann-Hugg Blues Brothers și ”Manfred Mann” (tobe, vibrafon, voce, claviaturi, compoziție), Manfred Mann's Chapter Threee (pian electric și lider vocals, principal compozitor)...și cu câteva realizări personale pe care le veți găsi la finalul postării.
Stilistic față de anii '60 ”Capitolul III” vine ca o surpriză contrastând flagrant cu pop-ul săltăreț al hiturilor Manfred Mann ”Do Wah Diddy Diddy”, ”Sha La La”, ”Pretty Flamingo” sau ”Mighty Quinn”...
Un ”experimental jazz rock band” -așa cum grupul a fost etichetat- cu piese elaborate ce mustesc de învățăturile lui John Coltrane și Miles Davis, ritmuri funky, secție de suflători de tip big-band, solouri free-jazz ca la maeștrii Ornette Coleman și Albert Ayler...lirica și atmosfera apăsătoare ”voodoo” împrumutând de la Dr. John (aka Mac Rebennak). Desigur că la acel moment atonalități și pachete de suflători în arealul jazz-rockului american expuneau deja trupe ca The Mothers of Invention, Blood, Sweat & Tears sau Chicago (Transit Authority)...dar se pot face conexiuni interesante și cu scena muzicală de dincoace de ocean de unde cuplul creativ Mann/Hugg se putea inspira: de exemplu de la ași ai blues-ului și rhythm & bluesului britanic precum  John Mayall, Cyril Davies, Alexis Korner sau mai ales -având în vedere crescuta pondere improvizatorică- de la cel considerat părintele subevaluat al R' n' B-ului britanic, organistul clasic Graham Bond (1937 – 1974)...Acolo unde în formula sa Organisation s-au rodat celebrități ca John McLaughlin, Jack Bruce, Ginger Baker și Dick Heckstall-Smith. Dacă focalizați exclusiv pe vocea lui Mike Hugg, găsim ușor similitudini declamativ-teatrale cu Graham Bond, întâlnite apoi și la Arthur Brown și Alice Cooper...Cu precizarea-excepție că ”The Crazy World of Arthur Brown” -trupa și totodată albumul de debut al lui A.B, un amalgam de rock & soul psihedelic și progresiv- apăruse anterior în vara lui 1968, ceea ce ar fi putut constitui o altă sursă de inspirație din țara de adopție.
Steve York (electric & acoustic bass) din formula de bază este și el un muzician cu experiență (apare pe multe albume Marianne Faithfull, Elkie Brooks, Joan Armatrading, Vinegar Joe, Dr. John "Sun, Moon & Herbs" (1971), East of Eden, Arthur Brown, etc...iar Bernie Living (alto saxophone) venea la rândul său  dintrun grup ”greu” din U.K., The Mike Westbrook Concert Band.
Craig Collinge este la tobe, Brian John Hugg (fratele lui Mike), doar invitat pe vol.1 va apare deja ca membru titular pe vol. 2 cu intervenții la chitară și voce, iar suflătorii invitați sunt de data aceasta mai numeroși:
Dave Brooks – tenor saxophone
Clive Stevens – soprano saxophone, tenor saxophone
Senny Corbet – trumpet
David Coxhill – baritone saxophone
Piesa lui Hugg "Happy Being Me", practic o suită care ocupă aproape în întregime fața B a LP-ului vol. 2, mi se pare cea mai reușită lucrare a ambelor volume, chintesența muzicală a ”Capitolului 3”.

Volume 1:
Side one:
"Travelling Lady" (Manfred Mann, Mike Hugg) – 5:48
"Snakeskin Garter" (Hugg) – 5:48
"Konekuf" (Mann) – 5:47
"Sometimes" (Hugg) – 2:37
"Devil Woman" (Hugg) – 5:24
Side two:
"Time" (Hugg) – 7:25
"One Way Glass" (Mann, Pete Thomas) – 3:33
"Mister, You're a Better Man Than I" (Mann, Hugg) – 5:10
"Ain't It Sad" (Hugg) – 1:57
"A Study in Inaccuracy" (Mann) – 4:05
"Where Am I Going" (Hugg) – 2:36

Volume Two:
Side one:
"Lady Ace" (Mike Hugg) – 7:58
"I Ain't Laughing" (M. Hugg) – 2:36
"Poor Sad Sue" (M. Hugg) – 5:54
"Jump Before You Think " (M. Hugg) – 4:52
"It's Good To Be Alive" (Manfred Mann) – 3:31
Side two:
"Happy Being Me" (M. Hugg) – 15:54
"Virginia" (Mann) – 4:52

     

(coperta vol. 1, versiunea americană)

Versiunile editate ulterior adaugă variante mono și alternative la câteva piese, totuși cel mai interesant material adițional este albumul nr.1 bine ascuns în box-setul de 4 CDuri Manfred Mann's Earth Band: ”Odds & Sods: Mis-takes & Out-takes” (2005), intitulat ”In The Beginning”, cu o variantă prescurtată la ”Happy Being Me”, dar și cu versiuni și 5 piese ”previously unreleased” (1969-1971) compuse pentru un ipotetic Chapter Three: ”Volume 3” care n-a mai fost să fie vreodată lansat...Ultimele 3 piese fac trecerea spre capitolul major al lui Manfred Mann numit ”Earth Band/ Grupul Pământului”.

CD 1  ”In The Beginning”

 1. Happy Being Me (1970)
 2. Travelling Lady (1969)
 3. Messin' Up The Land (previously unreleased version) (1970)
 4. Fish (previously unreleased) (1970)
 5. Turn You Away From My Door (previously unreleased) (1970)
 6. Ashes To The Wind (previously unreleased version) (1971)
 7. Ned Kelly (previously unreleased) (1971)
 8. Please Mrs Henry (previously unreleased version) (1971)
 9. Jump Sturdy (previously unreleased version) (1971)
10. Holly Holy (previously unreleased) (1971)
11. Tribute (1971)
12. Ain't No Crime (previously unreleased) (1971)
13. In The Beginning (1973)
14. Joybringer (1973)
15. Be Not Too Hard (1974)

Aștept cu mare curiozitate păreri de la eventuali cunoscători despre faza de debut a lui Manfred Mann pe care n-o cunosc, cea cu The Vikings (1959-1961)...și despre albumul PDB ”Behind the Smile”.
Recomandări și referințe:
Mike Hugg:
* Albume solo: ”Somewhere” (1972)/ ”Stress & Strain” (1973)/ ”Neon Dreams” (as ”Hug”) (1975)
* The Manfreds (Earth Band fără Manfred)
* PBD (Jazz Trio): ”Behind the Smile” (2005)...cu un extras video ”Paradigm Shift”, aici:
http://www.pbdtrio.com/thevideo.htm

Graham Bond Organisation: ”There's a Bond Between Us” (1965)
Graham Bond: ”Holy Magick” (1970)

 Harry Shapiro's biography of Graham Bond "The Mighty Shadow" & British music scene of the 60's & 70's)

15) B.T.O. și ”Nefragilul” lor supraturat

”B...B...B...Baby, you ain't seen n...n....n...nothing yet”

Dacă am privi anumite albume care ne-au marcat tinerețea cu spiritul analitic și exigențele vârstei noastre de azi, pe multe dintre ele poate nu le-am mai găsi atât de valoroase și potrivite acestui blog...Tocmai de aceea întoarcerile în timp le facem aici atât în ceea ce privește muzica de atunci cât și încercând să ne teleportăm și pe noi înșine la momentul perioadei respective. Cu-atât mai mult când e vorba de primul impact ca albume auzite pentru prima dată la ”Metronom”-ul lui Cornel Chiriac și Radu Teodor pe undele scurte ale Europei Libere unde aveam ”a priori” garanția selectării unui expert exigent și chiar vizionar al muzicii. Cazul de azi este al unui album care a avut și succes comercial, multi-platinat datorită în special celor 2 singles-uri "Roll On Down the Highway" și  mai ales "You Ain't Seen Nothing Yet", dar mi-amintesc vocea caldă a lui Cornel care în cazuri ca acesta focaliza și pe alte piese pe care le considera la fel de interesante și reușite, ceea ce va face nu de puține ori în același spirit și Radu Teodor după fatidica noapte de 4/5 martie 1975....
Lucrurile se leagă: Bachman Turner Overdrive își avea nucleul principal în membrii grupului canadian specializat în hit-singles, The Guess Who - cu perioada de grație 1969-1972, numită și era lui ”American Woman”- aspectul ideii de muzică privită și ca afacere fiind trădat și de titluri precum "Takin' Care of Business" din finalul anteriorului ”Bachman–Turner Overdrive II” (1973).
Acest grup îl putem considera ca inel de legătură între ”Southern Rock”-ul pionierilor Allman Brothers Band și curente ce vor dicta trendurile pieței heavy-metal din anii '80 iar albumul își are originea titlului întro dezvăluire făcută după mai bine de 2 decade de liderul co-fondator Randy Bachman întrun interviu din 1995: în 1972 grupul Yes își lansase celebrul lor album ”Fragile”, după părerea lui Randy nume ”straniu” pentru un album de rock...de unde i-a venit ideea opozită a lui ”Not Fragile”, cu o copertă cu o ladă plină de roți metalice dințate având această etichetă ștampilată pe ea. Susținută bineînțeles și muzical, chiar dacă întâlnim și momente mai puțin ”supraturate”...pentru că numai de fragilitate nu poate fi vorba ca dominantă, albumul fiind un ideal fundal pentru călătoriile și deplasările cu viteză pe autostradă...de care ulterior amicii noștri plecați spre alte mai occidentale zări chiar au putut avea parte.

Se renunță la unul dintre cei 3 frați Bachman, Bill -prezent pe anterioarele 2 albume ca secund al lui Randy la chitară- în locul său și cu rolul mai însemnat de "second lead guitar" apărând Blair Thornton care și compune 2 piese, alături de liderii Randy și C.F. Turner. Între care și "Free Wheelin'", singura exclusiv instrumentală și dedicată conform precizării de pe primele editări ale albumului, regretatului Duane Allman...

Un album de doar 36 minute dar fluent, închegat...cu influențe și din country, boogie și blues....cu alternarea celor 2 lideri ca vocaliști principali și cu piese devenite adevărate borne/imnuri ale trupei, precum acestea remancate și de Cornel: tema-titlu din deschidere, adevărata confesiune de credință în același spirit ”hard & heavy” "Rock is My Life, and This is My Song" sau ”Sledgehammer” (fără legătură cu, dar anticipând succesul din 1986 a lui Peter Gabriel).

01. "Not Fragile" (Turner) – 4:06 (lead vocals: Turner)

02. "Rock is My Life, and This is My Song" (Randy Bachman) – 5:00 (lead vocals: Randy Bachman)

03. "Roll On Down the Highway" (Turner, Rob Bachman) – 3:58 (lead vocals: Turner)

04. "You Ain't Seen Nothing Yet" (Randy Bachman) – 3:54 (lead vocals: Randy Bachman)

05. "Free Wheelin'" (Thornton) – 3:45 (instrumental, ”dedicated to Duane")

06. "Sledgehammer" (Randy Bachman) – 4:34 (lead vocals: Randy Bachman and Turner)

07. "Blue Moanin'" (Turner) – 3:44 (lead vocals: Turner)

08. "Second Hand" (Randy Bachman) – 3:24 (lead vocals: Randy Bachman)

09. "Givin' it All Away" (Thornton) – 3:49 (lead vocals: Randy Bachman and Turner)

Personal:

Randy Bachman - guitar, vocals, producer

Robbie Bachman - percussion, drums

Blair Thornton - guitar, backing vocals

C.F. Turner (aka Charles Frederick "Fred") - bass guitar, vocals

Frank Trowbridge - slide guitar (on "Blue Moanin'")

Ar merita o mică investigație tehnică găsirea secretului de ce sună atât de interesant chitara cu acel unic sound metalizat în hitul "You Ain't Seen...” a lui Randy...și mai ales de ce nu s-a mai repetat asta niciodată nici la BTO, nici în alte proiecte (Brave Belt, Ironhorse sau solo) și pe care cel puțin eu personal n-am mai întâlnit-o nici la vreo altă trupă/artist (?!)....În orice caz, bâlbâiala din refrenul acestei piese (vezi subtitlul postării) n-are rivală...poetică decât poate doar în ceea care e posibil s-o fi inspirat: ”B...B...B...Bennie and the Jets” a lui Elton John/Bernie Taupin, piesa de pe ”Goodbye Yellow Brick Road” din 1973. 

Mormon convins în anii '70 în contrast cu restul trupei, Randy a plecat din BTO în 1977, dar trupa s-a reîncarnat de câteva ori de atunci -inclusiv în componența acestui ”Nefragil”- însă un asemenea moment de vârf ca în 1974 n-a mai fost atins...o surpriză venind din partea lui Randy Bachman odată cu 2 albume orientate spre jazz în anii 2000: ”Jazz Thing” (2004) și ”Jazz Thing II” (2007). Stilul său de interpretare personal la chitară ia modelul viorii pe care a învățat-o inițial și se inspiră din Lenny Breau, Leslie West, Wes Montgomery și Hank Marvin. Atenție și la pronunția un pic mai specială a numelui său Bachman, o variantă deformată "bock-mən" -aflăm din Wikipedia- răspândindu-se datorită radiourilor FM americane după ce trupa a devenit cunoscută. 

Bachman-Turner Overdrive / B.T.O. este în actualitate: pe 18 martie 2014 casa Universal Canada a lansat la 40 de ani de la apariția originalului ”Not Fragile 40th Anniversary Edition”...detalii aflăm aici: 

http://ultimateclassicrock.com/bachman-tuner-overdrive-not-fragile-expanded/

Alte recomandări/referințe, cu momente inegale:

Randy Bachman: ”Axe” [US LP]  (1970)
Randy Bachman: ”Survivor” (1978)
Bachman & Turner: ”Bachman & Turner” (2010)

14) Brand X și inițiaticul "Comportament neortodox" (1976)

Deși a fost numit de presa vremii ”grupul secret al lui Phil Collins”, celebrul baterist din Genesis nu reprezintă nici pe departe cazul cel mai nefericit de muzician aflat sub un contract cu clauze restrictive care să nu-i permită ”evadări” din grupul-mamă...Companiile discografice mai ales majore impuneau de regulă astfel de condiții încât chiar celebrități ale lumii muzicale dacă doreau colaborări sau proiecte paralele...și care trebuiau să recurgă la tot felul de tertipuri inclusiv...rebusistice pentru a-și masca identitatea, prin porecle, pseudonime  sau anagramări ale numelui (vezi de ex. cazul lui Paul McCartney).
Aflat întrun moment de apogeu al carierei cu Genesis (cu Peter Gabriel și Steve Hackett încă incluși) în zona prog-rock, Collins își găsește ”alter-ego”-ul ”fusion” pe un teritoriul dominat atunci de Weather Report, Mahavishnu Orchestra și Return To Forever prin acest grup ale cărui prime 3-4 albume din anii '76-'79 sunt acum privind retrospectiv bine sau foarte bine valorizate de întreaga critica muzicală. Pentru că existau suficiente elemente distincte care să-i facă originali pe cei din Brand X, valul de mister și tenta de imprevizibil fiind reliefate clar atât acustic cât și vizual chiar prin numele ”Promițătorul X”, prin coperțile și pozele cu tâlc iar muzical chiar de la albumul de debut de mulți considerat și cel mai valoros.
 Impactul acestui album ascultat în premieră la ”Metronom”-ul Europei Libere -preluat din martie 1975 de Radu Teodor- a fost atât de mare pentru mine, încât nu doar că a condus la o atenție specială acordată tuturor celelalte albume ulterioare, dar odată cu rărirea acestora am urmărit și carierele solo sau colaborările membrilor componenți...între care cea aparte și foarte prolifică a basistului Percy Jones, pe ale cărui CDuri am regăsit și în anii '90-'00 momente remarcabile (mai ales cu Propeller Music, Cape Catastrophe și cu grupul Tunnels).

Cei 4 artizani s-au întâlnit la sesiunile de înregistrări pentru chitaristul Eddie Howell -”The Man From Manhattan” aka "The Gramophone Record" (1975)-, electronistul Brian Eno -”Another Green World” (1975)-, saxofonistul Jack Lancaster (Various) -”Peter And The Wolf” (1975)- și pentru debutul discografic solo al chitaristului Steve Hackett -”Voyage of The Acolyte” (1975). ”Fretless Bassist”-ul Percy Jones acumulase cea mai mare experiență muzicală începută încă din anii '67-'70 când a făcut parte din gruparea de tip big-band The Liverpool Scene unde cânta și la bas și la muzicuță. 

Empatia din anul de grație 1975 s-a dovedit atât de bună între ei încât au hotărât înființarea unui grup, unul în care când toți componenții au stiluri distinctive și sunt virtuoși la instrumentele lor valoarea e garantată dacă și piesele-s inspirate. E cazul de aici de pe acest album, contribuția la cele 7 piese a celor 4 fiind comună și atât de ”democratică” încât mi-e imposibil să remarc vreo piesă în defavoarea alteia. Nici criticul Dave Connolly pe site-ul All Music Guide nu face evidențieri, doar remarcă tempoul sacadat, chiar matematic când piesa e condusă de secția ritmică bas/tobe, spre deosebire de momentele atmosferice, relaxante și melodice când rolul principal revine cuplului chitară/claviaturi. 

Aș puncta totuși o preferință pur subiectivă, piesa a 2-a...fie doar și pentru că mi-a plăcut cum a tradus-o atunci în 1976 la ”Europa liberă” Radu Teodor: ”Valsul morții ușoare”...titlul albumului însuși ”vorbind” despre ce se dorea cu o trupă/muzică ieșită din șabloane, originală și valoroasă dar fără impact și succes comercial... 

UNORTHODOX BEHAVIOUR:  Brand X

Tracks:

01- Nuclear Burn

02- Euthanasia Waltz

03- Born Ugly

04- Smacks Of Euphoric Hysteria

05- Unorthodox Behaviour

06- Running of Three

07- Touch Wood 

Personnel:

John Goodsall: guitars

Percy Jones: basses

Phillip Collins: drums

Robin Lumley: keyboards

All titles composed by Collins/Goodsall/Lumley/Jones

Produced by Brand X and Dennis Mackay

© 1976 Charisma Records

Un eveniment petrecut recent certifică faptul că grupul se afla întro perioadă creativă foarte bună: pe site-ul lui Percy Jones găsim ”Rare CDs by Legends Brand X & Percy Jones Set for Release”, un set de 4 CDuri reeditat în luna decembrie 2013, primul dintre ele {"Missing Period"} datat ”circa 1975-76” incluzând piese dinaintea debutului, găsite întro cutie veche cu amintiri de familie în casa lui John Goodsall și denumite astfel: ”a long lost treasure - excellent quality recordings of Brand X's classic lineup performing previously unreleased material” (o demult pierdută comoară - înregistrări de o calitate excelentă cu componența clasică Brand X interpretând material nelansat anterior).

{Missing Period} 

Tracks: 1. Dead Pretty, 2. Kugelblitz, 3. Ancient Mysteries, 4. Why Won't You Lend Me Yours?. 5. Miserable Virgin, 6. Tito's Leg

Aceste 2 video clipuri încadrează cariera basistului Percy Jones:

13) ”Tămăduitorul de credință” Alex Harvey și studiu de caz: ”Visul imposibil” versus ”Oraș fierbinte”

                     The Faith Healer/ ”Tămăduitorul de credință”

                                 ”Dacă nu te simți bine
                                  Corpul te doare și e tot ce ai
                                  Vrei să scapi de durere?
                                  Mergi și plimbă-te prin ploaie
                                  Miroase florile, du-te în pat
                                  Și apelează la Cel din capul tău
                                  La spiritul tău niciodată întristat
                                  Tot ce-ai de făcut este să crezi
                                  În Tămăduitorul de credință

                                  Tot ce-ai de făcut e să-L simți
                                  Și corpul va începe să se vindece
                                  În vârful degetelor simți focul sfânt
                                  Veșnica dulce dorință...
                                  Chiar nu contează ce spune doctorul,
                                  Care oricum va pleca
                                  Imortalitate pentru doi
                                  Miracolele, ele te vor atinge

                                  Tămăduitorule de credință                                                                                                              Pot să Te ating?
                                                                             
                                  Credință, speranță și caritate
                                  Simplă relativitate...
                                  Doar El te poate lămuri  
                                  N-ai de făcut decât să-I iei mâna
                                  Nu contează ce-ar zice lumea
                                  Apelează la Cel din capul tău
                                  În vârful degetelor simți focul sfânt
                                  Veșnica dulce dorință...

                                  Tămăduitorule de credință  
                                  Lasă-mă să Te ating
                                  Vreau doar să Te ating
                                  Tămăduitorule de credință”

Chiar în efervescenții ani '70, un disc single de aproape 8 min. -pe lângă dificultățile practice de editare integrală pe 45 de turații- devenea cu greu un ”smash hit” vandabil în milioane de unități...Și totuși această compoziție avea să devină unul dintre imnurile SAHB prezente pe toate compilațiile și în playlist-urile de concert, o piesă-forte a albumului ”Next” și o emblemă pentru carismaticul frontman Alex Harvey...un clasic al rock-ului scoțian de calibrul lui Phil Lynott de la Thin Lizzy în fruntea trupei sale ”senzaționale”cu 5 membrii muzicieni din Glasgow. Ce a lăsat în urmă SAHB în cei circa 6 ani de existență face ca acum să fie comparată valoric cu Nazareth, existând între ele și analogii stilistice . Plus faptul că umorul, sarcasmul și ironia din texte și titluri erau suprapuse inspirat pe piese muzicale consistente și de anduranță. Chiar singles-urile ”Delilah” (cover Tom Jones) și ”Boston Tea Party” păstrează aceste calități la o trupă ”live” de excepție. Și dacă vă puteți imagina că expresia ”a se da în spectacol” poate fi lipsită complet de vreun sens peiorativ, atunci avem aici exemplificarea potrivită prin Alex Harvey & co., chiar dacă n-au rămas prea multe mărturii video cu concertele trupei.
 Dar voi focaliza aici nu pe vreunul dintre primele albume ”Framed” sau ”Next”, foarte bine recenzate -și descrise și cotate cu exigența-i specifică și de Costin Grigoraș în vol. 1 ”Stardom-ul” din ciclul său ”Fața văzută și nevăzută a muzicii”- ci pe următorul album, al 3-lea. Un material discografic practic cu două ”vieți”, prima chiar ”atunci” la timpul potrivit în 1974 și o a 2-a printro surprinzătoare sosie/ reîncarnare după aproape 35 de ani (!).

Retrospectiv, orice fan care n-are răbdare să pătrundă până la subtilități de genul pasaje diferit înregistrate/mixate (cu sau fără ”chorus”, secție de suflători, etc), să observe ordinea puțin schimbată a titlurilor, diferențe de timpi la câteva piese sau alte mici detalii și care fan desigur ignoră coperțile diferite, se poate bucura după 2009 de practic 2 albume: oficialul ”The Impossible Dream” (TID) și ”phantom album”-ul ”Hot City” (parte din titlul suitei "Hot City Symphony, Part 1 & 2) -dar care inițial s-a dorit a fi numit ”Can't Get Enough”, un vers din piesa ”Long Hair/Haired Music”.
Acest fantomatic ”HC” a așteptat 34 de ani apariția, după ce înregistrările din 1974 girate de americanul Shel Talmy au fost refuzate de boss-ul companiei Vertigo Records, Bill Fehelly....iar benzile distruse, conform versiunii oficiale (!). Independentul Talmy era deja un nume, lucrase în U.K. pentru The Who și The Kinks, dar viziunea sa în cazul SAHB nu s-a potrivit cu cea a trupei...și cu-atât mai puțin cu cea a boss-ul Bill, care investise masiv la primele albume și acum dorea un câștig sigur; Însă după ce acesta a ascultat doar 2 piese și acestea nu i-au plăcut, a hotărât reluarea de la zero a sesiunilor care vor conduce la ”TID”. Numai că s-a întâmplat că Talmy a păstrat banda Master, în timp ce alte mărturii de arhivă ținute de basistul Chris Glen dintre cele peste 200 concerte ”live” pe care SAHB le susțineau pe în acea perioadă pe an, au ars odată cu casa acestuia întrun incendiu prin 1982...
 ”Supraviețuitorii” Chris și bateristul Ted McKenna retrăiesc momentele celor 2 sesiuni separate și explică diferențele pieselor în booklet-ul ”noului” HC, în timp ce jurnalistul Martin Kielty citând din cartea sa ”SAHB Story: the Tale of the Sensational Alex Harvey Band” punctează atuurile forte ale trupei prezente fără ”parti pris” pe ambele variante: solourile de chitară ale autodidactului cu machiaj de clown Pierrot (anticipându-i pe viitorii Kiss!) Zal Cleminson, cele la clape -orgă și sintetizatoare- ale fratelui basistului, Hugh McKenna, mereu la locul lui....și mai ales ”ceea ce strălucește cel mai tare, împinge cel mai bine lucrurile înainte și durează cel mai mult: vocea lui Alex,  un torent de pasiune, caracter, demonism și plăcere. Un Alex ajuns la zenit, ceea ce nu se va mai repeta până la final, un alt album ”pierdut” (pentru că trupa s-a desființat înainte de lansare), ”Rock Drill”. Poate că în 1974 putea fi un câștig sau nu un astfel de material de la Alex Harvey, dacă se întâmpla lansarea aceasta atunci...Dar acum (în 2009) cu certitudine este”.
Avantajele digitalizării ne permit acum cu ușurință abordarea mixată sau nu a pieselor ambelor variante de album, compararea și analiza. Ceea ce chiar am și făcut timp de câteva ore și vă recomand și vouă, mai ales celor care încă nu l-au descoperit sau au trecut superficial peste excentricul AH și glam rock-ul său de excepție cu rădăcini în atâtea stiluri și sub-genuri: Blues, Vodevil, R & B, Rock and Roll, Cabaret, Dixieland Jazz și Skiffle...Alex era văzut ca ”replica scoțiană la Tommy Steele, Elvis-ul britanic, primul star Rock and Roll al tineretului ” încă din anii '60 când a cântat cu un big-band de soul și a fost și co-fondator la trupa Rock Workshop cu chitaristul Ray Russell. Steele fusese primul idol, ultimul dintre aceștia avea să se autointituleze Alex însuși pe o piesă devenită încă un imn de-al său, ”(I'm) The Last of the Teenage Idols”. Infarctul din 1982 din Belgia punea la doar 47 ani capăt vieții unui artist/personaj ”larger than life” care a cunoscut doar circa 10 ani de succes, acesta venind târziu, după 35...
 Am lăsat la urmă motivul primordial al alegerii acestui album de suflet pentru mine, așa cum tot la final e plasată și ”Anthem” pe TID, botezată ”Last Train” și mai lungă cu peste 2 min. în plus pe HC:  atmosferă celestă de lament, cimpoaie tradiționale, tempo și modulare inspirate, solouri chitară și de orgă minunate  amintind întrucâtva de ”Whiter Shade of Pale”, iar peste toate un Alex însoțit ca de un ecou de o voce feminină, catifelată și senzuală, cu ”into & outro” dar mai ales cu ”miez” - o voce precum erau Doris Troy sau Clare Torry de pe genialul Pink Floyd-esc ”The Dark Side of the Moon”- e vorba de ilustra necunoscută Vicky Silva. Încerc o traducere adaptată și la această piesă pe care o consider capodoperă nu doar a trupei ci a întregii decade a anilor '70...și descrisă drept ”maestoasă, modelată din cadențe omagiale, coruri emfatice și grandioase” de către același Costin Grigoraș în story-ul unei trupe subevaluate...
De pe ultimele 2 albume de studio, cele mai reușite momente mi se par a fi ”Sirocco” (de pe ”SAHB Story”), respectiv ”The Dolphins” (”Rock Drill”).
N-aș putea încheia acest mini-portret Alex Harvey fără descrierea sa dintro enciclopedie ”New Musical Express” din 1978: ”Alex arată la față ca și cum tocmai ar fi ieșit dintrun bar după o bătaie zdravănă cu scaunele rupte...dar ceea ce realizează prin muzica sa, e la polul opus.”

”The Impossible Dream” (Vertigo, 1974)

"Hot City Symphony Part 1: Vambo"   5:03
"Hot City Symphony Part 2: Man in the Jar"   8:13
"River of Love"   3:12
"Long Hair Music"   4:37
"Hey"  0:39
"Sergeant Fury"   3:29
"Weights Made of Lead"   2:41
"Money Honey"/"The Impossible Dream" (Jesse Stone, Mitch Leigh, Joe Darion)   2:10
"Tomahawk Kid"   4:34
"Anthem"   7:45

”Hot City” (The 1974 Unreleased Album) (MLP, 2009)

01 - Vambo   4:46
02 - Man In The Jar   5:03
03 - Hey You   0:44
04 - Long Haired Music  5:05
05 - Sergeant Fury   3:37
06 - Tomahawk Kid   6:23
07 - Ace In The Hole   2:36
08 - Weights Made Of Lead   2:36
09 - Last Train   9:51

Personnel:
Alex Harvey - Lead vocals, rhythm guitar
Zal Cleminson - Guitar
Chris Glen - Bass guitar
Hugh McKenna - Keyboards, synthesizer
Ted McKenna - Drums
Vicky Silva - Vocals on "Anthem"





                        Anthem/ Last Train    Imn/ Ultimul tren

                               ”Dacă nu mă dați în judecată
                               Atunci de ce nu-mi dați drumul?
                               Puteți să-mi aruncați cheile mașinii
                               Lăsați-mă să împușc gâsca sălbatică
                               Progresul vostru înseamnă dorința mea
                               N-ar trebui să mă lăsați să greșesc

                               Deși e-adevărat că-s îngrijorat acum              
                               Asta nu va mai dura

                               Povestind despre păuni
                               Vindeți sistematic
                               Doar o gravură contrafăcută                      
                               A felului în care ați folosit
                               Doar un alt număr în sens unic
                               Doar un cântec de dus-întors

                               Deși e-adevărat că-s îngrijorat acum
                               Asta nu va mai dura

                               Nu mă încurajați să ucid din cauză că-i publicitatea plătită
                               Nu mă tratați cu suspiciune
                               Nu-mi mai spuneți minciuni
                               Știți că ador compania voastră
                               N-ar trebui să mă lăsați să greșesc

                               Deși e-adevărat că-s îngrijorat acum
                               Asta nu va mai dura”

N-am amintit despre un album solo Alex Harvey despre monstrul din Loch Ness, extensie la piesa asta de pe ”Rock Drill”:





Recomandări și referințe:

Tear Gas (pre-SAHB, fără Alex): ”Tear Gas” (1971)
Tear Gas: ”Piggy Go Getter” (1970)
Alex Harvey: ”Roman Wall Blues” (1969)
Rock Workshop (Alex Harvey, Ray Russell): ”Rock Workshop” (1970)
Rock Workshop: ”The Very Last Time” (1972)

Vicky (Vicki) Silva mai apare pe Mick Ronson: ”Play Don't Worry” în piesele ”Angel No.9” și ”Woman” și ”Backing Vocal” pe Nazareth: ”Hair Of The Dog” în piesa ”Please Don't Judas Me”
       
http://hubpages.com/hub/The-Top-Scottish-Bands-of-All-Time-15-of-the-Best
http://en.wikipedia.org/wiki/Alex_Harvey_(musician)