47) Remember Claire Hamill...via Finlanda (!)

Chiar vinerea trecută în ziua când împlineam 60 ani, departe în nord în Finlanda amicul Mihai Stănciulescu stabilit acolo găsea întrun depozit de vechituri cu viniluri din Helsinki acest album din 1973 de la casa Island, postând pe Facebook imaginea feței A și câteva impresii...Eu ilustrez aici ca preambul la subiectul postării cu cea a feței B și a copertei principale, dar ambele preluate de pe versiunea de CD remasterizată a aceluiași album, din 2008: 

Mihai îmi făcea astfel indirect un cadou virtual de ziua mea focalizând prin albumul acesta pe artista cantautoare originară din nordul Angliei pe care o descoperisem și o remarcasem prin anii '90 și pe care o inseram atunci în emisiunile de la Radio Vest, Europa Nova și Radio Analog. 
Am adus azi la ”comments”-uri completarea și precizarea că vocalista la modul general a rămas subestimată, nu doar ”October” sau vreun alt album anume. Ea apare invitată cu prenumele puțin schimbat ”Clair” Hamill în piesele ”Look Over Your Shoulder” de pe Steve Howe: ”The Steve Howe Album” (1979), respectiv în ”Back To School” de pe Jon and Vangelis: ”The Friends Of Mr. Cairo” (1981)...Dar la momentele acelea C.H. avea deja scoase încă câteva albume comparabile cu ”October”: debutul ”One House Left Standing” (1972), -cu invitați marcanți ca John Martyn, David Lindley, membrii din Free/Bad Company, etc-...ulteriorul ”Stage Door Johnnies” (1974) -produs de Ray Davies/The Kinks- și ”Abracadabra” (1975). Stilul ei s-a adaptat apoi parțial noilor trenduri fără mari compromisuri pe cele 3 albume din anii '80 ...dar tot fără vreun impact major.
Mă opresc mai pe larg la debutul lui (Josephine) Claire Hamill care pe 4 august trecut a împlinit 60 ani și care ar fi meritat încă de-atunci un porteret....și la următorul ”October”, două pepite în stil folk ”jazzy” & prog-rock elaborat. 
Muzicieni de studio, 3 membrii din Fairport Convention, un basist de jazz, clăparul lui Cat Stevens Jean Roussel, câțiva invitați americani (Steve Smith, Wayne Perkins), bateristul Alan White de la Yes (!) și basistul co-fondator de la Yardbirds Paul Samwell-Smith pe post de aranjor și producător...și-au adus cu toții contribuția pe un album cu 12 piese dominat de compozițiile autoarei. Între care și 05. "Speedbreaker" (Hamill) în care subiectul inspirator era bardul scoțian -între timp devenit clasic- John Martyn, cu care Claire a avut și o legătură amoroasă. 
Același John Martyn contribuise chiar mai efectiv interpretând la chitară pe debutul cu ”One House Left Standing”, alături de Terry Reid -vocalistul refuzat la Led Zeppelin în favoarea lui Robert Plant (!)-, clăparul John Hawken (ulterior la Spooky Tooth, Renaissance, Strawbs și Illusion), 3 membrii din Free: John Bundrick, Simon Kirke și Tetsu Yamauchi, 4 jazzmen-i britanici și chitaristul american David Lindley.
Retrospectiv, mai ales după reeditările cu bonusuri din 2008, albumele au fost reevaluate și sunt cotate în general de la foarte bine în sus...Se pare că singurul ”cusur” găsit de un jurnalist cam cârcotaș era că ”autoarea ar fi vrut prea multe”, mai mult ca sigur respectivul neținând cont că debutul avea loc pe când vocalista avea doar 17 ani...În 1973 Claire Hamill deschidea concertul irlandezului Gilbert O 'Sullivan aflat la zenitul carierei, iar unul dintre marile hituri ale acestuia se numea ”Clair”...dar nu s-a găsit vreo legătură cu frumoasa noastră, inspiratoarea lui Gilbert din superba baladă fiind fetița de vreo 5 anișori a managerului și producătorului său, Gordon Mills. 

Claire Hamill a mai colaborat ulterior cu trupa Wishbone Ash iar prin albumele ei din anii '80 orientate spre stilul ”new age”, le-a anticipat și influențat pe Enya și Adiemus. I-au mai cântat piesele, printre alții, cuplul Tuck & Patti și regretata Eva Cassidy.
Stilul său eclectic are nevoie de înșiruirea ”Folk rock, New Age, dream pop, progressive rock, jazz fusion” (conform Wikipedia), cantautoarea apărând pe albumele ei în principal la voce și chitară acustică.
Recent în 2013 pentru albumul tribut FRAGILE am întâlnit-o pe C.H. la microfon în ingratul rol a lui Jon Anderson între muzicienii care au reinterpretat acest ilustru clasic al trupei Yes, ea reluând în același concert și ”Look Over Your Shoulder” a lui Steve Howe din 1978:

Comentariile despre vocaliste preferate au continuat pe messengerul Facebook între mine și Mihai, chiar și dincolo de așa-numita ”familie Joni Mitchell”...și am mai reținut câteva nume de care poate o să ne ocupăm cândva: Sandy Denny, Vashti Bunyan, Annette Peacock, Nico (albumul ”Marble Index”).

46) Inițiale italienești pentru inițiere și pentru inițiați: PFM (via "Storia di un Minuto"), PDP, QVL, B(DMS)

Premiata Forneria Marconi (P.F.M.) -aka ”Brutăria câștigătoare Marconi”,
după numele unei brutării cât se poate de reală din orășelul Chiari de lângă Brescia- e un subiect deja amintit în postarea anterioară. Dar care merită dezvoltat oricând și oricât, ca story general sau defalcat pe albume/perioade.
Debutul cu albumul ”Storia Di Un Minuto” a venit la început de an 1972 după câștigarea în vara anterioară a lui "Festival d'Avanguardia e Nuove Tendenze" nu este un subiect pe care l-aș putea aborda fără a face analogie cu alte două debuturi de un calibru asemănător și fără a-i aminti și pe Le Orme și Banco Del Mutuo Soccorso din triada de grupuri italiene de frunte, respectiv din decada cea mai prolifică a rockul progresiv din peninsulă.
”Istoria unui minut” se decomprimă ca întrun ”slow motion” pentru o durată de 34:31 și anticipează ulterioarele albume care vor avea și versiuni în limba engleză. Componența include quartetul original fondator, plus Mauro Pagani...iar ”È festa/ Celebration” este cadoul pe care mi l-am făcut singur via YouTube de ziua mea, azi la 60 ani (sau altfel citit: 6.0, 6-0...set la zero, că tot urmează semifinala Simonei Halep la Dubai).

1. Introduzione
2. Impressioni di settembre
3. È festa
4. Dove...Quando ( Part 1)
5. Dove....Quando (Part 2) 
6. La carrozza di Hans
7. Grazie davvero

Franz Di Cioccio: drums, Moog synthesizer, voices. 
Franco Mussida: Acoustic guitar, electric guitar, twelve string guitar, mandolin, vocals. 
Mauro Pagani: flute, violin, voices. 
Giorgio Piazza: Bass, vocals. 
Flavio Premoli: Keyboards, Mellotron, harpsichord, piano, Moog synthesizer, voices.

Picchio Dal Pozzo

Exponente ale stilului au fost multe trupe în acea perioadă a anilor '70 atât de fertilă, dar Picchio dal Pozzo este considerată una dintre puținele inspirate de scena Canterbury/U.K.: sextet melodic romantic cu inserturi ”jazzy” improvizatorice mai ales în concerte, cu pasaje complexe, turbioane, bucle, suișuri și coborâșuri. În afară de debut, ca o culme componistică a trupei este considerat și albumul-suită "Camere Zimmer Rooms" (1977-78) pe care mulți experți îl recomandă ca un ”must have” pentru fanii prog-rockului italian și ai scenei Canterbury (în frunte cu Caravan, Hatfield & The North, Henry Cow, Soft Machine) și ai lui Frank Zappa.  Poate că formula definitorie a stilului ”rock cameral” își are obârșia chiar în acest titlu trilingv, chiar dacă e vorba de un album din 2001.

Tracklist:

A1 Merta   3:17

A2 Cocomelastico   4:24

A3  Seppia   (10:16)

     A3.1  Sottotitolo

     A3.2  Frescofresco

     A3.3 Rusf

A4  Bonfonchia   0:52

B1  Napier   7:23

B2   La Floricultura Di Tschincinnata   4:23

B3   La Bolla   4:30

B4  Off   4:47

Credits:

Bass, Percussion, Voice – Andrea Beccari

Guitar, Percussion, Voice – Paolo Griguolo

Keyboards, Percussion, Voice – Aldo De Scalzi

Reeds, Flute, Voice – Giorgio Karaghiosoff

Quella Vecchia Locanda

Albumul autointitulat de debut ”Quella Vecchia Locanda” (1972), dar mai ales al 2-lea- "Il Tempo Della Gioia" (1974) face comparabil grupul, prin gradul înalt de sofisticare al muzicii, cu King Crimson. Alături de claviaturi și chitare, vioara electrică și flautul nu lipsesc din arsenalul acestui meteoric band din Roma pe albume de un progresiv simfonic și pastoral clasic, cu coperți foarte frumoase și aflate la mare căutare și acum în Italia, la colecționari mai ales exemplare din tirajele originale.

Din păcate grupul s-a desființat după doar 2 albume.

Banco Del Mutuo Soccorso

Primele 3 albume ale acestui grup fondat în jurul claviaturiștilor frați Vittorio și Gianni Nocenzi (inspirați de Gentle Giant, Jethro Tull și Emerson și Lake & Palmer) au etalat ca element forte savoarea vocii carismatice a lui Francesco Di Giacomo. Când însă a urmat un soundtrack și un album pur instrumental, fanii trupei și chiar recenzorii publiciști s-au divizat la extreme...de aceea găsim cotații și opinii opozite, inclusiv pentru acest ”...Di Terra” (1978) prezentat imediat după apariție la Europa Liberă la ”Metronom” de Radu Teodor sub numele simplificat de grup Banco.

Mâine se împlinește exact un an de la dispariția vocalistului DiGiacomo care a pierit întrun accident de mașină la 67 de ani...   

Recomandări, referințe:

http://surfingtheodyssey.blogspot.ro/2014/12/premiata-forneria-marconi-1971-storia.html

Banco del Mutuo Soccorso: ”Seguendo Le Tracce” -live- (rec. 1975, rel. 2005)

45) Pregătind pe italienii Premiata Forneria Marconi/P.F.M., azi despre Jenny Sorrenti/Saint Just și Alan Sorrenti

** Câteva albume ale grupului Premiata Forneria Marconi (P.F.M.) sunt la mine în vizor ca să-i aducem aici măcar o dată pe acest blog pe italienii din elita prog-rockului anilor '70 descoperiți întrun turneu de celebrul trio Emerson, Lake & Palmer și propulsați de casa de discuri a acestora Manticore Records prin care au devenit cunoscuți și în afara peninsulei. Sunt LPuri remarcate și la ”Metronomul” lui Cornel Chiriac/Radu Teodor la Europa Liberă, dar și pe care micul grup reșițean de melomani din anii '80 le-au avut pe câteva în original (eu făcându-mi copii pe practicile casete audio). De la debutul ”Storia Di Un Minuto” (1972) până la ”Jet Lag” (1977), oricare dintre respectivele 5 albume ar merita recenzate, cu un mic atu poate în favoarea celor două cu versiuni și în limba engleză: ”Per Un Amico”/”Photos Of Ghosts” (1973), respectiv ”L 'Isola di Niente”/”The World Became The World” (1974). Mai amân așadar să amintesc despre balade frumoase cum sunt convins că au fost și inspiratoarele lor, ”Dolcissima Maria” sau suita ”Dove...Quando...” cu a ei imaginară și serafică Principessa Serena, pentru a focaliza pe o ”principessa reale” descoperită de mine recent întrun alt grup italian aparent meteoric, Saint Just, moment al mișcării ”Power”, nou apărutul ferment muzical din Napoli. ”Urmele” muzicale lăsate sunt 2 albume din anii 1973 și 1974, plus unul de revenire sub titulatura Saint Just Again din 2011 și respectiv, cariera solo cel puțin interesantă a fondatoarei, vocalista Jenny (Jane) Sorrenti. Cu totul separat atingem tot acum și aici și pe cea a fratelui ei mai cunoscut, Alan Sorrenti.
Impulsul formării trupei cu numele inspirat de unul dintre oamenii temuți ai lui Robespierre din Revoluția Franceză se spune că a venit ca ecou al succesului repurtat de albumul și turneul de promovare italian al englezilor Van der Graaf Generator și ”Pawn Hearts” din 1972. O adevărată explozie de trupe apărute în peninsulă a urmat, precum Banco del Mutuo Soccorso, Il Balletto di Bronzo, Le Orme, Quella Vecchia Locanda, Metamorfosi, Museo Rosenbach. Il Rovescio della Medaglia, Alusa Fallax, Alphataurus, etc.... dintro scenă de care se ocupă pe larg și Costin Grigoraș în trilogia ”Fața văzută și nevăzută a muzicii”, în vol 2 la pag. 680 apărând și respectivii Saint Just. Analogia pe care o voi face eu între vocea lui Jenny nu e cu Jacqui McShee din Pentangle (cum amintește Wikipedia italiană), nici cu Maddy Prior, Sandy Denny sau Kate Bush (cum argumentat observă Costin Grigoraș). Aș zice că alături de Fairport Convention sau Clannad sound-ul general Saint Just ar fi și mai pregnant asociat pe primele albume prog-rock-ului simfonic mai puțin tradiționalist celtic dar mai academic al trupei Renaissance...respectiv ca voce feminină Jenny amintind de ceea ce la englezi însemna Annie Haslam. Este foarte adevărat că vorbim de o vocalistă cu tatăl italian -în copilăria napoletană ea fiind apelată și cu prenumele Gianna (!)- dar mama sa e de origine galeză, ceea ce a contat întro oarecare măsură în unele compoziții și se va consolida pe unele albume solo de mai târziu, mai ales pe ”Medieval Zone” (2002) care o aseamănă mult cu Loreena McKennitt. Dar deocamdată avem aici pe debutul auto-intitulat ”Saint Just” (1973) o paletă eclectică cu pasaje ”jazzy” de pian și suflători în piese ca ”Il Risveglio” sau ”Una Bambina” (aceasta amintind de ”Can You Understand” a lui Renaissance, cu o chitară Mike Oldfield-iană întrun pasaj central), dueluri vocale Jenny-Tony Esposito (drums) sau voce-sax (Robert Fix)...analogiile cu Renaissance continuând chiar până spre partea finală de la piesa bucolic numită ”Tristul poet al Curții”. Cred că am enumerat suficiente...”Dolci Momenti” (titlul piesei nr.3) de pe acest album ca să fi meritat să-l aleg pentru comentarii și o scurtă descriere, inclusiv prin finalul...”cucului”, numele trupei/piesei ”Saint Just” cântată de Jenny/Jane/Gianna în limba franceză și care și prin text elimină definitiv supoziția că numele trupei ar fi putut fi inspirat, omițând cratima, de vreunul dintre sfinții biblici.

”Suspiro” s-a numit albumul solo de debut Jenny Sorrenti din 1976 considerat de critici ”cosmopolitan pop”, urmându-și apoi cariera cu sincope în care compune muzici pentru teatru, călătorie, operă, muzică medievală și activează ca profesoară de canto...lungul hiatus discografic aducând-o în 2011 la circa 38 de ani de la ”La Casa del Lago” (1974) în postura de reformare a unui împrospătat Saint Just Again pentru albumul ”Prog Explosion”...și care la prima audiție, mi-a lăsat senzația de ”deja-vu”. 

** Cei care-l cunosc pe Alan Sorrenti doar din faza disco-pop de prin 1978 din postura de legitimat ”mainstream music star” după locul 4 pe care s-a clasat la Eurovisionul din 1980 cu "Non so che darei", cu greu pot bănui cariera sa de până atunci. Foarte puține surse îi dau în primul rând pe cei doi frate și soră -de ex. site-ul lui Jenny omite asta (!)- și din câte mi-am dat seama citind mai multe surse, n-au cântat niciodată împreună...cu toate similitudinile: nu au niciun album ”live”, au avut hiatusuri de activitate, ambii au avut invitați marcanți pe primele albume scoase la aceeași casă Harvest, ambii au câte un album auto-intitulat, stilul incipient a fost relativ apropiat. Alan, mai cameleonic și ceva mai constant, se va plia pe trendurile bănoase de moment, nu însă de la debutul cu ”Aria” (1972),  album foarte mult influențat de Peter Hammill/Van Der Graaf...inclusiv pe tema-titlu, întreaga fața A, o suită prog-rock psihedelic-alienantă pe care apare invitat la vioară cu un solo consistent și tipic ”fusion” Jean-Luc Ponty. Următoarele 2 albume sunt în descreștere valorică, mie amintindu-mi de data asta mai mult de bardul prog-folk și co-național de-al său Angelo Branduardi: ”Come un Vecchio Incensiere All'Alba di un Villaggio Deserto” (1973) -cu suita-titlu pe întreaga față B, comparabilă cu similara de pe ”Aria” -și un simplu LP apoi numit ”Alan Sorrenti” (1974) considerat de ”trecere” spre perioada mult mai comercială.

Printre invitații de vază de pe cel de-al 2-lea album, îi regăsiți printre ”creditați” pe Dave Jackson de la Van Der Graaf... și pe Francis Monkman din Curved Air, Sky, etc

Alan Sorrenti: ”Come Un Vecchio Incensiere All'alba Di Un Villaggio Deserto” 
Label: Harvest ‎– 3C 064-17878 
Format: Vinyl, LP, Album 
Country:  Italy 
Released:  1973 

 Tracklist: 
A1  Angelo
       Contrabass – Ron Mathienson
       Percussion – Antonio Esposito
       Piano – Mario D'Amora
       Synthesizer [Vcs3] – Francis Monkman
       Violin – Toni Marcus
       Vocals, Acoustic Guitar – Alan Sorrenti 4:26 
A2  Serenesse
       Contrabass – Ron Mathienson
       Drums – Antonio Esposito
       Flute – Dave Jackson*
       Violin – Toni Marcus
       Vocals, Acoustic Guitar – Alan Sorrenti 3:50 
A3  Una Luce Si Accende
        Cymbal [Piatti] – Antonio Esposito
        Piano – Mario D'Amora
        Viola, Violin – Toni Marcus
        Vocals, Acoustic Guitar – Alan Sorrenti 5:04 
A4  Oratore
       Cello – Victor Bell
       Contrabass – Ron Mathienson
       Drums, Percussion – Antonio Esposito
       Flute – Dave Jackson*
       Piano – Mario D'Amora
       Viola, Violin – Toni Marcus
       Vocals, Acoustic Guitar – Alan Sorrenti 4:04 
A5  A Te Che Dormi (Dedicato A Roberta)
       Vocals, Acoustic Guitar – Alan Sorrenti 3:49 
B.   Come Un Vecchio Incensiere All'Alba Di Un Villaggio Deserto
       Percussion, Drums, Cymbal [Piatti], Cowbell [Campanacci] – Antonio Esposito
       Synthesizer [Vcs3], Piano, Electric Guitar – Francis Monkman
       Violin – Toni Marcus
       Vocals, Acoustic Guitar, Vocals, Synthesizer [Vcs3] – Alan Sorrenti 23:06 

Recorded At – Island Studios & Sound Techniques, London











Alte recomandări:
* Jenny Sorrenti: ”Jenny Sorrenti” (1979)
* Jenny Sorrenti: ”Com'è Grande Enfermidade” (2005)
* Jenny Sorrenti: ”Burratina” (2009)

44) Chris Farlowe ”live”

Chris Farlowe este artistul care apare pe acest blog ca urmarea logică după postarea anterioară despre proaspăta septuagenară Maggie Bell, mai ales că am amintit (sau am dat un link spre un articol despre...) că cei doi s-au intersectat cântând împreună așa ca o pereche de ”muzicieni ai muzicienilor”.
”John Henry Deighton” este numele de botez al vocalistului care va împlini în octombrie 75 ani, ”Little Joe Cook” cel cu care s-a lansat în muzică la finele anilor '50 inspirat de Lonnie Donegan ”regele skiffle-ului”, la consacratul ”Chris Farlowe” sub care este cunoscut -nu însă, așa cum voi arăta, și suficient apreciat!- ajungându-se abia odată cu asocierea în formula de jazz-rock Colosseum (I) în 1970 după o serie de covers-uri pe singles după piese ”clasice” The Rolling Stones și după varianta sa la "Handbags and Gladrags" a lui  Mike d'Abo din Manfred Mann Band. Cu toate realizările sale pe 2 albume de studio și un dublu set ”live” cu Colosseum, 2 LPuri cu Atomic Rooster, colaborarea cu (Dave) Greenslade, Jimmy Page și prestația în fruntea propriei formule The Thunderbirds sau participarea în Norman Beaker Band și Hamburg Blues Band...din nefericire pentru foarte multă lume Chris Farlowe rămâne cunoscut pe nedrept doar prin varianta Stones-șilor a lui ”Out of Time”, single din 1966...E vorba de aceia mulți care măsoară superficial valoarea un muzician doar prin cifra de vânzări și pozițiile ocupate de singles-urile în topuri, uneori a unuia singur...pentru că pentru ceilalți melomani mai exigenți, mult mai puțini, din păcate, vorbim aici de ”vocea nr. 1” sau în orice caz dintre primele din Rhythm & Blues-ul britanic la care putem să mai adăugăm fără grijă și Soul și Rock...care muzician și-a făcut încă din anii '80 din Germania  -unde a fost întotdeauna mult mai bine primit și receptat decât în alte țări- un fel de refugiu, o adevărată țară de adopție și rezidență. Iar la general și expandând puțin sensurile s-ar putea spune apropos de ”out of time” (care a rămas și eticheta sa) că a mai fost și...”out of mainstream”, sau în orice caz că a rămas pe la marginea sistemului la modul cum s-au derulat succesiv trendurile impuse de o industrie muzicală tot mai lacomă după câștig în decadele următoare...Întrebat dacă privește ”Out of Time” ca pe ”albatrosul” său (în sens de faimă și bani), artistul a răspuns că piesa asta ”mi-a adus tot ce am pierdut în rest și aproape tot ce am dobândit. N-aș mai schimba asta acum pentru lumea largă”.

Greu m-am decis asupra unui singur ”album ilustru din colecții anonime”, oscilând între ”From Here To Mama Rosa” și ”Farlowe That!” (acesta din urmă din 2003 incluzând și ”Borderline” cu invitatul special bardul irlandez Van Morrison). Până la urmă am ales un al 3-lea, o apariție recentă:  

Chris Farlowe & The Thunderbirds: ”Bursting Over Bremen” (Live 1985) -2 CD- (2014)

A contat pe lângă prestația celor 5 artiști în mare formă și excelenta calitate a sunetului realizată de echipa de la Radio Bremen care a înregistrat concertul susținut la sala Schauburg, setul incluzând un melanj de blues, rock, și rock 'n roll cu care formula cu Farlowe în frunte a reușit o prestație entuziasmantă și o acaparare până la contopirea întrun tot unitar cu audiența. Care a rezonat perfect cu ”Păsările tunetului”, in crescendo spre final! ”Stormy Mondays Blues” e dezvoltată până la aproape 14 minute, a capella vocală din "I Think it's Going to Rain" a lui Randy Newman inspirată, instrumentala "Time is Tight" a lui Booker T. (& the M' Gs) bine aleasă și executată...restul setului de circa 90 minute etalând ”acrobațiile” vocale marca Chris Farlowe, desigur principalul ”ingredient” al showului atât de memorabil încât l-a făcut pe unul dintre criticii care s-a ocupat de album să exclame, apropos de varianta de aproape 9 minute la piesa clasică a lui Muddy Waters: ”The thrill is not gone, Mr. Farlowe!" (chiar dacă în 2014 la apariția albumului, e posibil ca Farlowe să nu-și mai amintească de acest concert din urmă cu aproape 30 ani).

Disc: 1

 1. Watching The River Flow
 2. Jealous Kind
 3. Satisfy Susie
 4. Stormy Monday Blues
 5. Watch Your Step
 6. I Think It's Going To Rain Today
 7. Time Is Tight
Disc: 2
 1. I Haven't Found Nothing Yet
 2. Shakey Ground
 3. I've Been Born Again
 4. The Thrill Is Gone
 5. Lucille
 6. Sweet Little Sixteen
 7. Ain't No Love In The Heart Of The City
 8. I Believe In You
 9. Going Back To Louisiana

 Tim Hinkley - keyboard
 Mo Witham - guitar
 Tex Corner - bass
 John "The Figure" Palmer - drums
 Martin Winner - sax

Recomandări:
* Colosseum: ”Time On Our Side” (Ruf 2017, 2014)
* Chris Farlowe: ”Hungary For The Blues” -live- (2005)...un album în concert în țara vecină care apare drept ”bootleg” în discografie, dar care este un set inspirat de circa 80 minute și care are un sunet foarte bun.

43) Stone The Crows & Maggie Bell...”Regina nopții”, la 70 ani!

Maggie Bell, ”Regina nopții” la 70 ani!
Dacă am privi istoria grupului scoțian Stone The Crows doar prin prisma carierei despoticului regretat producător și co-manager Peter Grant -fost jucător de wrestling (!) și actor care a și dat acest nume botezându-i pe foștii Kinning Park Ramblers, respectiv Power cu o variantă anglo-australiană a expresiei-excamație de șoc sau surpriză "the hell with it"- am putea considera cazul S.T.C drept o experiență mai degrabă eșuată decât un succes, comparativ cu Bad Company și mai ales cu legendarii Led Zeppelin, pe care același Grant i-a manageriat, inclusiv ca și co-proprietar la Swan Song Records. Pierderea timpurie a 2 membrii de bază, basistul/vocalist Jim Dewar plecat la grupul lui Robin Trower după 2 albume...și mai ales chitaristul fondator Les(lie) Harvey (fratele ”senzaționalului” Alex) electrocutat mortal pe scenă la Swansea în 1972, avea să scurteze și mai mult cariera și-așa nu prea lungă de doar circa 5 ani și 4 albume a grupului. Care grup a mai fost acuzat de unii cronicari și că ”sună” mult mai bine ”live” decât în studio și că nu are compoziții cu forță propulsatoare pe discuri singles pentru promovarea albumelor, altfel mai toate cu recenzii favorabile la critici...
Cam la acestea s-ar limita minusurile și de aici ar trebui să înceapă enumerarea calităților, elementelor pozitive și motivelor pentru care trupa asta chiar a însemnat un capitol solid în evoluția blues-rockului britanic și nu numai. Idiomul ”Artists that deserve wider recognition/ Artiști care merită o recunoaștere mai largă” inițiat de critici buni cunoscători în reviste și promovat de case de discuri serioase se potrivește și trupei și cu-atât mai mult principalilor componenți, pe nedrept uitați sau neglijați...Asta este și cheia în care trebuie să citiți această postare, ca un omagiu adus celei care pe data de 12 ianuarie curent a împlinit 70 de ani.
Joncțiunea artistică intermediată de Alex pentru fratele său cu talentata Margaret ”Maggie” Bell (pentru tabloide continuată amoros de cei doi și în afara scenei) fusese elementul principal componistic și interpretativ în grupul bazat și pe încă o voce bună -aceea a lui Jim Dewar- , pe o secție ritmică școlită de maestrul John Mayall și pe co-producătorul canadian Mark London făcând pereche cu Peter Grant. Era cazul deci cu aceste atuuri din start ca ”Working class, progressive soul band”-ul -cum îl descrie stilistic Peter Kurz de la AllMusic (Guide)- să iasă din puburile scoțiene pentru a se face cunoscut unor audiențe mai largi, mai ales cu așa o atracție principală: o vocalistă care amintea atât de bine de Janis Joplin!. Într-adevăr vocea lui Maggie (timbrul, ambitusul, gama registrului, etc) și ardoarea transmiterii emoției se lăsau bine comparate cu cele ale ”perlei” de peste ocean, chiar depășind-o pe Candy Givens din Zephyr-ul lui Tommy Bolin...doar că asta poate fi cu două tăișuri când termenul de comparație sunt artiștii de geniu considerați bine argumentat ”inimitabili” și ”inegalabili”, cum e cazul aici sau cum s-a întâmplat de atâtea ori cu chitariștii ”epigoni” ai lui Jimi Hendrix (printre care chiar și mai sus amintitul Robin Trower). Oricum, Maggie Bell dincolo de asta a fost aleasă ”vocalista anului” în U.K. la începutul anilor '70 și s-a aflat în anturajul mai multor muzicieni celebrii de-a lungul timpului, și înainte și după cele 2 importante albume solo.
Din nou îmi revine în memorie arhiva de CDuri de la ex-Radio Analog unde printre multe altele s-au aflat vreo 5 ani și acestea, coperțile speculând în general pe ideea sperietorii de ciori la care face trimitere numele trupei:

 Același cuplu de producători este alături de Maggie și pe albumele ei ”Queen Of The Night” (1974) și ”Suicide Sal” (1975), ambele cu recenzii favorabile și care-i cimentează reputația de ”muzician al muzicienilor” în breaslă, al 2-lea fiind un tribut adus răposatei ei mătuși...Piese originale împletite cu covers-uri alternează pe ambele materiale pe care apar printre alți invitați Jimmy Page și Steve Gadd.

Trebuie amintit că anterior acestor albume solo vocalista mai înregistrase alte 2 materiale supervizate separat de 2 producători americani cu același prenume Felix: Pappalardi (exact, basistul din Mountain!) și respectiv Cavaliere (din The Young Rascals)...care însă n-au fost lansate niciodată (?!). Primii colaboratori cunoscuți ai lui Maggie fuseseră Long John Baldry, Zoot Money și Rod Stewart, cu ultimul făcând un duo vocal cu totul special în piesa-titlu a albumului acestuia super lăudat ”Every Picture Tells A Story” din 1971 pe care este creditată cu ”vocal abrasives” sub numele Maggie ”Mateus Rosé” Bell: o glumă făcută se pare la beție de celebrul vocalist de-atunci din The Faces, invitata sa neconsumând niciodată din vinul portughez respectiv, ceea ce cu siguranță nu se putea spune despre Rod Stewart...
Lunga listă a muzicienilor în anturajul cărora a intrat, cu care a colaborat și pe care i-a influențat Maggie Bell e încheiată de chitaristul Clem Clempson de la Colosseum pe al cărui recent album din 2013 ”In The Public Interest” apare invitată pe 2 piese...și așa am aflat și eu prin ricoșeu și cu ceva ”delay” despre noul album Colosseum 2014, probabil subiectul unei postări ulterioare separate. De la mine, pentru prezența și pe ”Banana Moon” (1971) a lui Daevid Allen, Maggie primește oricum o bulină în plus.
Vă invit să-i descoperiți pe cei deja amintiți aici (minus Clempson) și pe mulți alții întrun excepțional interviu pe care în 2009, la 65 ani, vocalista l-a acordat jurnalistului Ryan Sparks, ea rememorând toate etapele vieții și carierei. Despre cum ea, reprezentanta lui ”old school blues” încerca să se adapteze noilor trenduri și generațiilor Madonnei, despre rezidența de peste 20 de ani din Olanda sau de ce îl admiră atât de mult pe canadianul Bryan Adams, aflați de aici:

”Born To Sing The Blues”, – An Interview with Maggie Bell from Stone The Crows 
”http://www.angelair.co.uk/maggie_bell_interview.htm” 

Alte recomandări:
James Dewar (Stone The Crows, Robin Trower): ”Stumbledown Romancer” (1970)
Maggie Bell, colaborări:
Brian Joseph Friel: ”S/T” (1973)
Brian Joseph Friel: ”Arrivederci Ardrossan” (1975)

Aici, un extras video din ”progressive-blues-rock”-ul trupei din 1970, punctat pe YouTube foarte elocvent și concis de unul dintre ”comments”-uri, referitor la vocalistă: ”Scotland's answer to Janis”:

42) Un album olandezo-românesc: ”Gypsy Heart”, cu Mariska Veres & Ensemble Andrei Șerban

Pregătind o postare despre albume cu olandezii Shocking Blue și Golden Earring, am dat peste unul dintre cele 2 albume solo ale regretatei vocaliste Mariska Veles (1947-2006): ”Gypsy Heart” (

Red Bullet, 2003) -vezi jos coperta- înregistrat cu Ensemble Andrei Șerban. Am crezut inițial că o fi fost vreo haltă a cunoscutului regizor avid de experimente poate și în afara teatrului, spre sau dinspre America, respectiv o încercare de-a sa și în domeniul muzical...dar nu, e vorba de un alt Andrei Șerban: un violonist originar din Moldova de peste Prut emigrat în Olanda unde și-a format din 1975 propriul romani-trio cu pianistul olandezo/polonez Lo Blotkamp și țambalistul Giani Lincan, originar din București provenit dintro familie romă. 

Bun, cu astea stabilite ia să vedem ce ne oferă albumul, cu Marika la voce ea însăși având etnie romă prin tată (născută la Haga, mama germancă iar tatăl violonist țigan maghiar): o paletă de 14 cântece din Balcani din care cel puțin jumătate sunt tradiționale românești.
La piesele ”Waltz (vals) pt. Dragul Meu Gio”, ”Suita Pt. Dragul Meu Giorgio”, ”Sanie Cu Zurgalaii (greșeală de tipar, vroiau să scrie desigur ”zurgălăi”)” și ”Doina Din Banat”, titlurile ”vorbesc” de la sine. ”Louisa” e o piesă de dans ardeleneasc 100%, iar cunoscuta ”Ionel, Ionelule” a lui George Sbârcea (aka ”Claude Romano”), -compusă în 1937 cu autorul încuiat într-o cabină a teatrului Alhambra, singur cu un pian, cafea şi ţigări și sub amenințarea cu concedierea a directoratului (!)- apare aici ”in travesti” în 2 titluri: ”Ionel...”-strofele, fără refren- sunt scheletul lui ”Dzselem Dzselem”, iar ...”Ionelule”-doar refrenul separat- e practic la final, piesa cu titlu-interjecție ”Aj Jaj Jaj”.
Remarcabil e și că ”Sania cu zurgălăi” e cântată de Mariska în românește, ”Niko Niko” în sârbește, restul pieselor tradiționale desigur în maghiară și țigănește.

Recomandări, referințe:

”George Sbârcea, alias Claude Romano (1914 - 2005)”...despre viața și cariera unei personalități de excepție: ”http://czb.ro/articol/2389/”

Mariska Veles with Shocking Jazz Quintet - Shocking You! (Red Bullet, 1993)...hituri pop din anii '60 și '70 în versiuni ”jazzy”.

41) Din arhive olandeze: Shocking Blue: "3rd Album" (1971) și Golden Earring: ”Switch” (1975)

”Venus”, respectiv ”Radar Love” -singles-urile ”best-seller” ale celor 2 trupe olandeze- înseamnă mult prea puțin pentru ceea ce au lăsat în urmă ”Albastru șocant” (aka regretata Mariska Veres & comp.), respectiv ”Inelul de aur”, una dintre cele mai longevive trupe de hard & heavy din ”țara lalelelor”.
Reamintesc de precedenta postare (24) cu subiect olandez, o raritate din 1977:

VOIZ (Holland): "Boanerges" (GrapeVine, 1977)

Shocking Blue intră confortabil în idiomul pop-rock -”nederbeat” zice Wikipedia, termen cu specific național- ușor atins de nuanțe Blues, Folk ori Psichedelic în piesele în mare majoritate compuse de chitaristul Robbie van Leeuwen (ex-The Motions)...și mai pregnant în spectrul Soul/R & B, reflectat de vocea frumoasei brunete Mariska și asociat stilului britanicilor de la Small Faces. Booklet-ul ne spune chiar de o scurtă invazie olandeză în Albion cu ”Venus” ca port-drapel, dar eu am preferat această variantă pe CD din 1993 cu 6 bonusuri pentru că ea include și piesa ”Never Married A Railroad Man” pe care o consider cel puțin de valoarea lui ”Venus”. Aș face aici o asociere cu trupa Mungo Jerry, dacă nu neapărat ca stil muzical general, mai mult datorită ideii generale greșite care a rămas despre aceste trupe, aceea de ”One Hit Wonder (minunea unui singur hit)”, ele având și exact aceeași perioadă de ”hey-day” 1969-1975 (britanicii continuând să activeze însă până azi sub comanda neobositului vocalist Ray Dorset).
Revenind la olandezi, pentru că omogenitatea albumului relativ numit ”al 3-lea” nu prea scoate în față vreo piesă anume, o să remarc totuți încă una tot dintre bonusuri, ”Poor Boy (Long Version)”, cu o primă secțiune cu-adevărat psihedelică, cu sitar indian...parcă extrasă de pe vreun album Jefferson Airplane. Se mai zice că vocalista, deși curtată de mulți bărbați inclusiv dintre colegi din sânul trupei, le-a respins avansurile...dar din 1974 ea va fi totuși atrasă de mirajul carierei solo iar trupa s-a desființat...Surpriza descoperită pe un album solo Mariska Veres, un CD cu un foarte consistent ”timbru” românesc, v-o rezerv întro postare ulterioară separată.

Tracks:
All tracks written by Robbie Van Leeuwen except track 4 by Reggis Mull.
01. Shocking You - 2:58
02. Velvet Heaven - 3:21
03. Love Sweet Love - 3:11
04. I Saw Your Face - 2:55
05. Simon Lee And The Gang (instrumental) - 1:47
06. Serenade - 3:25
07. Don't You See - 2:41
08. The Bird Of Paradise - 2:48
09. Moonlight Night - 4:54
10. Sleepless At Midnight - 2:29
11. I'll Follow The Sun - 2:43
Bonuses:
12. Never Married A Railroad Man - 3:02
13. Roll Engine Roll - 3:14
14. Waterloo - 3:23
15. Blossom Lady - 3:32
16. Is This A Dream - 3:44
17. Poor Boy (Long Version) - 4:49

Personnel:
- Mariska Veres - lead female vocals
- Robbie Van Leeuwen - guitar, sitar, vocals
- Klaasje Van Der Wal - bass
- Cornelis Van Der Beek - drums

Rămânând în Olanda, ”comutăm” acum prin ”Switch” spre longevivul și legendarul grup Golden Earring care-și păstrează quartetul de bază considerat ”clasic” neschimbat din anul 1970, cu 2 dintre fondatori prezenți permanent chiar de la formarea trupei din 1961:
Rinus Gerritsen - bass, keyboards, guitar, harmonica, respectiv:  
George Kooymans - guitar, vocals.
O adevărată odisee este istoria și cariera acestei trupe din Haga, rămasă fidelă propriului stil timp de peste 50 de ani, inclusiv cu trupa întărită de pe cel mai recent album tras la Londra ”Tits 'N Ass” (2012)...Un stil Hard-Prog-Psychedelic-Rock cu mult suflu venit de dincolo de ocean și din care ”Radar Love” a făcut oarecum discrepanță în 1973. 13 turnee americane susținute în intervalul 1969-1984, pe același afiș și deschizând concertele unor Santana, King Crimson, The Doobie Brothers, Rush și .38 Special...iar în perioada succesului hitului ”Radar Love” -recent folosit pentru a fi cunoscut și de generația ”Harry Potter” la o aplicație pentru smartphon-uri!- au fost chiar ei, Golden Earring ”capul de afiș” pentru care au deschis seara nicidecum anonimii Kiss și Aerosmith.
Multe alte informații găsiți ordonate cronologic, aici:
”http://en.wikipedia.org/wiki/Golden_Earring”
"Kill Me (Ce Soir)" e piesa pe care am remarcat-o de pe ”Switch”-ul din 1975 cu mesajul simplu și direct, solo-ul de chitară nelipsit și orchestrația ”simfo” dinspre final, titlul anticipând ”Psycho Killer (Qu'est-ce que c'est?...Ce que j'ai fait ce soir-là ?)” a lui David Byrne de la Talking Heads. 
Balada ”The Lonesome D.J.” de la final anticipează un ”sound” de pe un alt album care mi-a plăcut al olandezilor, ”Contraband” (”Mad Love” în S.U.A.) din 1977.

All songs written by Hay and Kooymans except where noted.

1. "Intro: Plus Minus Absurdio" – 3:08
2. "Love Is a Rodeo" – 3:37
3. "The Switch" – 5:27
4. "Kill Me (Ce Soir)" (John Fenton, Hay, Kooymans) – 6:22
5. "Tons of Time" – 4:20
6. "Daddy's Gonna Save My Soul" – 4:15
7. "Troubles and Hassles" – 4:20
8. "Lonesome D.J." – 4:36

• George Kooymans - guitar, vocals
• Rinus Gerritsen - bass, keyboards
• Barry Hay - flute, vocals, concept
• Cesar Zuiderwijk - drums
• Eelco Gelling - guitar
• Bertus Borgers - saxophone
• Robert Jan Stips - keyboard

Deși în anii '80 trupa olandeză s-a ”pliat” pe atributele muzicale ale decadei (incluzând ingineriile și tehnicile de producție) având încă 2 hituri majore în acest climat de sunet, celebrul grup Iron Maiden va alege tot această ”Kill Me (Ce Soir)” pentru a realiza un ”cover”. Originalul e aici:





Recomandări, alături de ”Contraband”:
Golden Earring: "Tits 'N Ass" (2012)
...si pentru că tot am amintit de trupă, ceva nou dar cu spirit vechi anii '70 și cu Mungo Jerry: "Cool Jesus" (2011).