Sunetul ”blue” al chitarelor ”primitive” ale lui Phil Manzanera

”Primitive Guitars” și ”The Sound of Blue” sunt două albume-pereche, aproape exclusiv instrumentale și autobiografice ale lui Phil Manzanera. Le-aș numi chiar ”gemene” dacă n-ar fi apărut la distanță de 33 ani unul de altul: primul în 1982 la fosta casă britanică independentă E.G. Records, al 2-lea tocmai lansat pe 23 martie curent la propriul label al fostului chitarist de la Roxy Music -Expression Records- deci în cele mai independente circumstanțe posibile!
Cei interesați le-ar mai putea numi/numerota de ex. cu ”Primitive...sau ”The Sound of...Vol./Part 1 & 2”, chiar dacă autorul n-a făcut-o el...În schimb P.M. a oferit explicații la toată povestea în booklet-ul însoțitor și în articole de presă încă de pe la începutul anului, anticipând apariția noului material în care cei ce-l cunoșteau din realizări ex-Roxy Music anterioare (cu Quiet Sun, 801, K-Scope, etc) își puneau mari speranțe în această rememorare a copilăriei sud-americane din anii '60 a autorului alături de mama sa columbiancă (”Magdalena”, ”1960 Caracas”) prin Hawaii, Venezuela, Columbia și Cuba...a perioadei timpurii cu Roxy Music petrecută în Suedia și Spania (”Halmstad”, ”Tramuntana”, ”Mi Casa”), explorând și aprofundând totodată în acea perioadă și cultura și tradițiile ținutului britanic Cornwall (fază reflectată pe albume solo ca ”Southern Cross” sau ”Vozero”).
Tema-titlu a lui ”Sound of Blue” reia -pe post de ”link” sau, dacă preferați un termen mai rebusistic...”clue”- piesa ”Criollo” care deschidea ”Primitive Guitars”, pe un alt tempo și cu o instrumentație diferită...Schimbările mi se par destul de interesante ca să nu mă deranjeze acest ”remake” în defavoarea unei eventuale piese noi. Sunt alte momente pe album care mi-au adus aminte nu atât de vechiul său prieten și colaborator David Gilmour de la Pink Floyd cât de Andy Summers, Jeff Beck sau de regretatul Gary Moore, alți chitariști marcanți din generații apropiate cu a sa. Mai apar și invitați insoliți ca starurile rap Kanye West și Jay Z pe singurul cover de pe album  ”No Church in the Wild” de la final și singură propriu zis cu vocal...Cred eu că sunt argumente suficiente să trezească curiozitatea și să facă cel puțin dezirabil acest nou album despre care însuși P.M. spune că ”The Sound of Blue” cu piesele sale ca niște filme scurte sunt efectul unui fel de memorie muzicală”.
Născut  Philip Geoffrey Targett-Adams în ultima zi de ianuarie 1951, Phil se pare că și-a fixat numele de artist inspirat de veteranul compozitor, pianist și vocalist mexican de bolerouri Armando Manzanero (Canché).
Titlul anteriorului album instrumental și personal a fost ”Firebird V11” (2008) -numele modelului vechii sale chitarei Gibson ”cardinal” cu semnătura sa și de culoare roșie cu negru- pe care album apare și pianistul polonez Leszek Możdżer...iar ultimul semnal venit din partea lui Phil Manzanera era de anul trecut din postura de co-producător pentru albumul Pink Floyd: ”The Endless River” (2014).

Dacă ar trebui să aleg totuși doar un singur album dintre cele 2, jumătate de steluță aș atribui în plus inovativelor ”Chitare Primitive” (dintre care una era chiar...”imposibilă” dacă dăm crezare titlului piesei B2.) pe care Manzanera îl realizase de unul singur, cu chitarele trecute adesea și tratate prin sintetizatoarele și echipamentele lui Brian Eno (!) și doar cu John Wetton la bas invitat în ultima piesă B4., ”Europe 80-1”. Și pentru că nu știu când și dacă-l vom mai ”vizita” curând pe acest prolific și original chitarist britanic pe acest blog având în vedere lista mare de așteptare, profit acum să vă mai recomand cel puțin aceste 2 albume:

Quiet Sun: ”Mainstream” (1975, Remaster + Bonus Track 2011)

Phil Manzanera: ”Corroncho” (2008/2011)

La primul -o pepită reușită în stil Canterbury prog-rock instrumental, singurul album al formulei- un argument important pe lângă participarea lui Brian Eno îl reprezintă bateristul și vechiul său camarad de școală Charles Hayward prin care aș putea deschide un mic evantai de trupe/proiecte din zona rockului experimental care ar merita abordate: Keep the Dog, Massacre, Ted Milton's Blurt, This Heat, Camberwell Now. Albumul, alternând piese vocale cu instrumentale, s-a conceput în aceeași perioadă cu primul său material solo ”Diamond Head” pe care apăreau tot în 1975 o pleiadă de vocaliști precum Robert Wyatt, John Wetton, Brian Eno, Bill MacCormick. 

Cel de-al 2-lea e o relativ recentă realizare concretizând colaborarea din anii 2003-2008 cu sculptorul columbian Lucho Brieva, muzical un mix bine colorat de salsa, cumbia, balade pop și chillout cu participarea unor celebrități pe care Manzanera le mai găzduise cu diverse ocazii în studioul său Gallery din vestul Londrei: același Robert Wyatt, Paul Thompson, Chrissie Hynde (The Pretenders), Annie Lennox (Eurythmics), Gilad Atzmon, etc...plus unul dintre pianiștii cubanezi importanți, Aldo Lopez Gavilan. Am numit proiectul ”relativ recent” pentru că pe site-ul său e anunțată și continuarea, ”Corroncho Dos” (2015).

”Zero to Infinity”: Daevid Allen (13 ianuarie 1938 - 13 martie 2015)

”...Pot doar să sper că în timpul acestei călătorii am contribuit puțin la fericirea vieții câtorva oameni și prieteni dragi care mi-au fost de un enorm ajutor suportându-mă în tot acest timp”...

Am citat traducând din testamentul lăsat apropiaților de Daevid Allen în urmă cu câteva săptămâni când artistul de 77 ani presimțindu-și sfârșitul a refuzat alte intervenții chirurgicale de stopare a cancerului la gât, fragmentul fiind o mostră de pioșenie și modestie ce se adaugă calităților demult etalate de acest excentric, în cel mai pozitiv și creativ sens al termenului.

La trecerea sa în neființă am făcut simpla ipoteză ”ce s-ar fi întâmplat dacă oficialitățile britanice i-ar fi prelungit viza de reședință în U.K., neobligându-l la exilul din Spania și Franța?” Vă puteți imagina o lume muzicală a rockului progresiv & psihedelic cu un Soft Machine în anii '70 cu sound-ul inserând ”Glissando Guitar” și voce/voci inclusiv de la albumul ”Soft Machine III” încolo...dar una fără grupul Gong și miriadele de formule aliate? Retrospectiv mie mi se pare că ar fi fost un mare ”Minus” pentru istoria genului și că tocmai rigoarea și conservatorismul ”politic corect” britanic în turbulenții ani de la finalul deceniului 6 au condus la realitatea care se cunoaște, respectiv la cariera flamboaiantă a autenticului beatnik și hippie, muzicianul influent și original care a radiat în jurul său permanent energii creatoare și pozitive conform crezului artistic și esteticii sale muzicale și lirice, artist absolut independent față de trendurile industriei muzicale, de la debutul cu Daevid Allen Trio ”Live 1963” până la ”I See You”, ultimul album Gong 2014...Despre care aveam la finele anului trecut senzația că va fi ”cântecul de lebădă” când l-am comentat pe celălalt blog, aici:

http://victimofjazz.blogspot.ro/2014/11/gong-i-see-you-madfish-2014.html

Titlul postării de azi l-am ales tocmai ca o metaforă întru nemurirea lui Daevid Allen -care s-a autoporeclit, printre altele și ”Zero”- folosind titlul albumului care încheia ciclul ”Radio Gnome Invisible”, soundtrack pentru S.F.-ul cosmogonic în 5 părți/acte și considerat valoric apogeul creativ Gong. A fost doar o alegere dintre mai multe posibile pe care ni le poate oferi consistenta titulatură a discografiei personale, ceea ce nu face decât să adauge însușirilor regretatului ”guru” al rockului cosmic și psihedelic și pe aceea de vizionar. Unul însă din păcate nepromovat și implicit puțin cunoscut în România unde n-a ajuns să concerteze vreodată...

 Iată o parte dintre alter-ego-urile/poreclele sale artistice (conform ”www.discogs.com”):

Christopher David Allen:
Poet australian, chitarist, vocalist și compozitor (13 ian. 1938 - 13 martie 2015)

Bert Camembert, Daedelus Ale&Yen, Daft Alien, Dingbat Alien, Dingo Virgin, Divided Alien, Dr Dada Ale & He Arty, El Alien Banana, Zero, Daevit Alien Der Bananaspy

....și trupele/formulele respective, neordonate după vreun criteriu anume:

Acid Mothers Gong, Banana Moon Band, Brainville, Brainville 3, Daevid Allen & Friends, Daevid Allen Trio, Daevid Allen's University Of Errors, EX-, Gong, Gong Global Family, Gongmaison, Guru & Zero, Invisible Opera Company Of Oz, Invisible Opera Company Of Tibet, Magick Brothers, The New York Gong, Planet Gong, Soft Machine, Spirits Burning, Weird Biscuit Teatime, You Me & Us

Câteva rarități discografice ale lui ”Glissando Guitar Master” Daevid Allen:

* Daevid Allen: ”A Tape of Guitar Playing....recorded 1976, released 1992”...album ambiental de 82 min. apărut doar în acest format pe casetă audio.

* Daevid Allen: ”The Truth” [Gas tape cassette] (1977)

* Guru & Zero (Daevid "Alien" & Kawabata Makoto/Acid Mothers Temple): ”Makoto Mango” (2004)

48) Din miezul krautrock-ului german, cu savoare condimentat: Hoelderlin

Trebuia să ajungem odată și odată și la krautrock (*)...
Un LP rar și valoros al ediției originale la cel de-al 2-lea album al trupei -eponimul ”Hoelderin” (1975) din colecția personală a lui Emil Biebel de la Viniloteca- a fost impulsul pe care l-am primit pentru a-mi reaminti ce știam și pentru a-mi completa lipsurile din discografia acestei trupe frumoase și reprezentative a stilului...grup care și-a luat numele poetului german romantic Friedrich Hölderlin din sec. XVIII-XIX, folosit însă doar pentru debutul ”Hölderlins Traum” (Pilz, 1972)...pentru că de la doar al 2-lea album s-au numit Hoelderlin, după circa 3 ani de dispute juridice cu producătorul Rolf-Ulrich Kaiser care dorea un sunet dominant al trupei mai...”cosmic”.
Grup de familie inițial, cu frații Christian și Jochen Grumbcow și cu soția lui Christian Nanny de Ruig vocalistă principală, principalii creatori ai ”visului” de debut orientat spre brit-folk-ul de inspirație Fairport Convention, Pentangle și Traffic...cu vocea lui Nanny scoțând în evidență piese ca ”Requiem Für Einen Wicht” și ”Wetterbericht”, dar și cu o vioară mai discretă prin comparație cu ce va urma. ”Acid folk” și ”raga rock” sunt alte etichete întâlnite în cronicile de descriere ale albumului ”guvernat” totuși de omniprezentul și marțialul melotron. Mai favorabile și mai nuanțate aceste recenzii la reeditările ulterioare decât cele de la lansarea inițială a LP-ului.

Vioara și flautul devin mai importante și mai prezente pe ”Hoelderlin” (1975), vioara fiind mânuită de nou-cooptatul Christoph ”Nops” Noppeney. Alături de alți invitați cunoscuți în breaslă precum Conny Planck și  Zeus (B. Held), acesta ridică ștacheta valorică a muzicii și interpretării, chiar dacă vocea feminină dispare (Nanny părăsea trupa în 1973)...iar venirea chitaristului Joachim Käseberg -fratele basistului Peter- face să vorbim acum despre o trupă cu două perechi de frați.
Titlurile sunt în limba engleză (excepție, deschiderea ”Schwebebahn”, numele trenului monorail din orașul Wuppertal de origine al fraților Grumbcow fondatori), sound-ul mai simfonic pe care trupa îl numește ”romantic rock” e cu mai multă improvizație, mai ”jazzy”, influențele Genesis, King Crimson și Strawbs mai evidente -mai ales în piesa-suită de peste 17 minute ”Deathwatchbeetle” (de fapt Death Watch Beetle”)-, temele și solourile au devenit mai elaborate. 

O serie de recenzii mai toate cu cotațiile tinzând spre maximal la ambele albume le-am găsit pe site-ul Progarchive, aici:
 Hoelderlin at progarchives.com

Piese reușite întâlnim și pe albumele ulterioare cu coperțile la fel de frumoase ale trupei care trece apoi prin multe schimbări de personal, de ex. suita ”Circus în 3 părți: a) Tango, b) Marching, c) Sensations” sau atmosferica ”Phasing”, ambele de pe ”Clowns & Clouds”...sau ”Haktic IntergalaKtik” de pe ”Rare Birds”...dar per ansamblu albumele sunt descrescente valoric față de primele două. Nu-l includ în acest recul însă pe ”Traumstadt”, 2 LP-ul ”live” 1978 care însumează cele mai bune compoziții Hoelderlin din cea mai fastă perioadă a trupei și a genului krautrock în general, chiar dacă versiuni din concertele mai vechi la câteva piese mai apar ca bonusuri la variantele albumelor de studio pe CD.
Îmi rămâne de ascultat albumul de revenire al trupei, primul după mulți ani de pauză de la ”Fata Morgana din 1981...și poate tocmai de aceea interesant: ”8/Eight” (EMI, 2007), din nou cu o prezență feminină, tânăra și exotica Ann-Yi Eötvös (voc, violin).
Promit să revin pentru că tot la magazinul de viniluri la Emil am mai văzut sau am mai comentat despre trupe/albume cu Novalis, Grobschnitt (cei cu ”Solar Music”!), Eloy, Neu!, Amon Düül...
* E interesantă și etimologia termenului ”krautrock”, o invenție a jurnaliștilor britanici după o piesă Faust numită astfel și după o alta, "Mama Düül und Ihre Sauerkrautband Spielt Auf" a lui Amon Düül. ”Kraut”=”herb”= ”plantă (comestibilă), condiment”...dar majoritatea muzicienilor germani au respins etichetarea aceasta, unii chiar cu virulență. Muzicianul și muzicologul englez Julian Cope (ex-The Teardrop Explodes) a scris o carte publicată la începutul anului 1995, ”Krautrocksampler” în care analizează în detalii termenul și fenomenul muzical ”underground” din Germania începând cu anul de grație 1968.

47) Remember Claire Hamill...via Finlanda (!)

Chiar vinerea trecută în ziua când împlineam 60 ani, departe în nord în Finlanda amicul Mihai Stănciulescu stabilit acolo găsea întrun depozit de vechituri cu viniluri din Helsinki acest album din 1973 de la casa Island, postând pe Facebook imaginea feței A și câteva impresii...Eu ilustrez aici ca preambul la subiectul postării cu cea a feței B și a copertei principale, dar ambele preluate de pe versiunea de CD remasterizată a aceluiași album, din 2008: 

Mihai îmi făcea astfel indirect un cadou virtual de ziua mea focalizând prin albumul acesta pe artista cantautoare originară din nordul Angliei pe care o descoperisem și o remarcasem prin anii '90 și pe care o inseram atunci în emisiunile de la Radio Vest, Europa Nova și Radio Analog. 
Am adus azi la ”comments”-uri completarea și precizarea că vocalista la modul general a rămas subestimată, nu doar ”October” sau vreun alt album anume. Ea apare invitată cu prenumele puțin schimbat ”Clair” Hamill în piesele ”Look Over Your Shoulder” de pe Steve Howe: ”The Steve Howe Album” (1979), respectiv în ”Back To School” de pe Jon and Vangelis: ”The Friends Of Mr. Cairo” (1981)...Dar la momentele acelea C.H. avea deja scoase încă câteva albume comparabile cu ”October”: debutul ”One House Left Standing” (1972), -cu invitați marcanți ca John Martyn, David Lindley, membrii din Free/Bad Company, etc-...ulteriorul ”Stage Door Johnnies” (1974) -produs de Ray Davies/The Kinks- și ”Abracadabra” (1975). Stilul ei s-a adaptat apoi parțial noilor trenduri fără mari compromisuri pe cele 3 albume din anii '80 ...dar tot fără vreun impact major.
Mă opresc mai pe larg la debutul lui (Josephine) Claire Hamill care pe 4 august trecut a împlinit 60 ani și care ar fi meritat încă de-atunci un porteret....și la următorul ”October”, două pepite în stil folk ”jazzy” & prog-rock elaborat. 
Muzicieni de studio, 3 membrii din Fairport Convention, un basist de jazz, clăparul lui Cat Stevens Jean Roussel, câțiva invitați americani (Steve Smith, Wayne Perkins), bateristul Alan White de la Yes (!) și basistul co-fondator de la Yardbirds Paul Samwell-Smith pe post de aranjor și producător...și-au adus cu toții contribuția pe un album cu 12 piese dominat de compozițiile autoarei. Între care și 05. "Speedbreaker" (Hamill) în care subiectul inspirator era bardul scoțian -între timp devenit clasic- John Martyn, cu care Claire a avut și o legătură amoroasă. 
Același John Martyn contribuise chiar mai efectiv interpretând la chitară pe debutul cu ”One House Left Standing”, alături de Terry Reid -vocalistul refuzat la Led Zeppelin în favoarea lui Robert Plant (!)-, clăparul John Hawken (ulterior la Spooky Tooth, Renaissance, Strawbs și Illusion), 3 membrii din Free: John Bundrick, Simon Kirke și Tetsu Yamauchi, 4 jazzmen-i britanici și chitaristul american David Lindley.
Retrospectiv, mai ales după reeditările cu bonusuri din 2008, albumele au fost reevaluate și sunt cotate în general de la foarte bine în sus...Se pare că singurul ”cusur” găsit de un jurnalist cam cârcotaș era că ”autoarea ar fi vrut prea multe”, mai mult ca sigur respectivul neținând cont că debutul avea loc pe când vocalista avea doar 17 ani...În 1973 Claire Hamill deschidea concertul irlandezului Gilbert O 'Sullivan aflat la zenitul carierei, iar unul dintre marile hituri ale acestuia se numea ”Clair”...dar nu s-a găsit vreo legătură cu frumoasa noastră, inspiratoarea lui Gilbert din superba baladă fiind fetița de vreo 5 anișori a managerului și producătorului său, Gordon Mills. 

Claire Hamill a mai colaborat ulterior cu trupa Wishbone Ash iar prin albumele ei din anii '80 orientate spre stilul ”new age”, le-a anticipat și influențat pe Enya și Adiemus. I-au mai cântat piesele, printre alții, cuplul Tuck & Patti și regretata Eva Cassidy.
Stilul său eclectic are nevoie de înșiruirea ”Folk rock, New Age, dream pop, progressive rock, jazz fusion” (conform Wikipedia), cantautoarea apărând pe albumele ei în principal la voce și chitară acustică.
Recent în 2013 pentru albumul tribut FRAGILE am întâlnit-o pe C.H. la microfon în ingratul rol a lui Jon Anderson între muzicienii care au reinterpretat acest ilustru clasic al trupei Yes, ea reluând în același concert și ”Look Over Your Shoulder” a lui Steve Howe din 1978:

Comentariile despre vocaliste preferate au continuat pe messengerul Facebook între mine și Mihai, chiar și dincolo de așa-numita ”familie Joni Mitchell”...și am mai reținut câteva nume de care poate o să ne ocupăm cândva: Sandy Denny, Vashti Bunyan, Annette Peacock, Nico (albumul ”Marble Index”).

46) Inițiale italienești pentru inițiere și pentru inițiați: PFM (via "Storia di un Minuto"), PDP, QVL, B(DMS)

Premiata Forneria Marconi (P.F.M.) -aka ”Brutăria câștigătoare Marconi”,
după numele unei brutării cât se poate de reală din orășelul Chiari de lângă Brescia- e un subiect deja amintit în postarea anterioară. Dar care merită dezvoltat oricând și oricât, ca story general sau defalcat pe albume/perioade.
Debutul cu albumul ”Storia Di Un Minuto” a venit la început de an 1972 după câștigarea în vara anterioară a lui "Festival d'Avanguardia e Nuove Tendenze" nu este un subiect pe care l-aș putea aborda fără a face analogie cu alte două debuturi de un calibru asemănător și fără a-i aminti și pe Le Orme și Banco Del Mutuo Soccorso din triada de grupuri italiene de frunte, respectiv din decada cea mai prolifică a rockul progresiv din peninsulă.
”Istoria unui minut” se decomprimă ca întrun ”slow motion” pentru o durată de 34:31 și anticipează ulterioarele albume care vor avea și versiuni în limba engleză. Componența include quartetul original fondator, plus Mauro Pagani...iar ”È festa/ Celebration” este cadoul pe care mi l-am făcut singur via YouTube de ziua mea, azi la 60 ani (sau altfel citit: 6.0, 6-0...set la zero, că tot urmează semifinala Simonei Halep la Dubai).

1. Introduzione
2. Impressioni di settembre
3. È festa
4. Dove...Quando ( Part 1)
5. Dove....Quando (Part 2) 
6. La carrozza di Hans
7. Grazie davvero

Franz Di Cioccio: drums, Moog synthesizer, voices. 
Franco Mussida: Acoustic guitar, electric guitar, twelve string guitar, mandolin, vocals. 
Mauro Pagani: flute, violin, voices. 
Giorgio Piazza: Bass, vocals. 
Flavio Premoli: Keyboards, Mellotron, harpsichord, piano, Moog synthesizer, voices.

Picchio Dal Pozzo

Exponente ale stilului au fost multe trupe în acea perioadă a anilor '70 atât de fertilă, dar Picchio dal Pozzo este considerată una dintre puținele inspirate de scena Canterbury/U.K.: sextet melodic romantic cu inserturi ”jazzy” improvizatorice mai ales în concerte, cu pasaje complexe, turbioane, bucle, suișuri și coborâșuri. În afară de debut, ca o culme componistică a trupei este considerat și albumul-suită "Camere Zimmer Rooms" (1977-78) pe care mulți experți îl recomandă ca un ”must have” pentru fanii prog-rockului italian și ai scenei Canterbury (în frunte cu Caravan, Hatfield & The North, Henry Cow, Soft Machine) și ai lui Frank Zappa.  Poate că formula definitorie a stilului ”rock cameral” își are obârșia chiar în acest titlu trilingv, chiar dacă e vorba de un album din 2001.

Tracklist:

A1 Merta   3:17

A2 Cocomelastico   4:24

A3  Seppia   (10:16)

     A3.1  Sottotitolo

     A3.2  Frescofresco

     A3.3 Rusf

A4  Bonfonchia   0:52

B1  Napier   7:23

B2   La Floricultura Di Tschincinnata   4:23

B3   La Bolla   4:30

B4  Off   4:47

Credits:

Bass, Percussion, Voice – Andrea Beccari

Guitar, Percussion, Voice – Paolo Griguolo

Keyboards, Percussion, Voice – Aldo De Scalzi

Reeds, Flute, Voice – Giorgio Karaghiosoff

Quella Vecchia Locanda

Albumul autointitulat de debut ”Quella Vecchia Locanda” (1972), dar mai ales al 2-lea- "Il Tempo Della Gioia" (1974) face comparabil grupul, prin gradul înalt de sofisticare al muzicii, cu King Crimson. Alături de claviaturi și chitare, vioara electrică și flautul nu lipsesc din arsenalul acestui meteoric band din Roma pe albume de un progresiv simfonic și pastoral clasic, cu coperți foarte frumoase și aflate la mare căutare și acum în Italia, la colecționari mai ales exemplare din tirajele originale.

Din păcate grupul s-a desființat după doar 2 albume.

Banco Del Mutuo Soccorso

Primele 3 albume ale acestui grup fondat în jurul claviaturiștilor frați Vittorio și Gianni Nocenzi (inspirați de Gentle Giant, Jethro Tull și Emerson și Lake & Palmer) au etalat ca element forte savoarea vocii carismatice a lui Francesco Di Giacomo. Când însă a urmat un soundtrack și un album pur instrumental, fanii trupei și chiar recenzorii publiciști s-au divizat la extreme...de aceea găsim cotații și opinii opozite, inclusiv pentru acest ”...Di Terra” (1978) prezentat imediat după apariție la Europa Liberă la ”Metronom” de Radu Teodor sub numele simplificat de grup Banco.

Mâine se împlinește exact un an de la dispariția vocalistului DiGiacomo care a pierit întrun accident de mașină la 67 de ani...   

Recomandări, referințe:

http://surfingtheodyssey.blogspot.ro/2014/12/premiata-forneria-marconi-1971-storia.html

Banco del Mutuo Soccorso: ”Seguendo Le Tracce” -live- (rec. 1975, rel. 2005)

45) Pregătind pe italienii Premiata Forneria Marconi/P.F.M., azi despre Jenny Sorrenti/Saint Just și Alan Sorrenti

** Câteva albume ale grupului Premiata Forneria Marconi (P.F.M.) sunt la mine în vizor ca să-i aducem aici măcar o dată pe acest blog pe italienii din elita prog-rockului anilor '70 descoperiți întrun turneu de celebrul trio Emerson, Lake & Palmer și propulsați de casa de discuri a acestora Manticore Records prin care au devenit cunoscuți și în afara peninsulei. Sunt LPuri remarcate și la ”Metronomul” lui Cornel Chiriac/Radu Teodor la Europa Liberă, dar și pe care micul grup reșițean de melomani din anii '80 le-au avut pe câteva în original (eu făcându-mi copii pe practicile casete audio). De la debutul ”Storia Di Un Minuto” (1972) până la ”Jet Lag” (1977), oricare dintre respectivele 5 albume ar merita recenzate, cu un mic atu poate în favoarea celor două cu versiuni și în limba engleză: ”Per Un Amico”/”Photos Of Ghosts” (1973), respectiv ”L 'Isola di Niente”/”The World Became The World” (1974). Mai amân așadar să amintesc despre balade frumoase cum sunt convins că au fost și inspiratoarele lor, ”Dolcissima Maria” sau suita ”Dove...Quando...” cu a ei imaginară și serafică Principessa Serena, pentru a focaliza pe o ”principessa reale” descoperită de mine recent întrun alt grup italian aparent meteoric, Saint Just, moment al mișcării ”Power”, nou apărutul ferment muzical din Napoli. ”Urmele” muzicale lăsate sunt 2 albume din anii 1973 și 1974, plus unul de revenire sub titulatura Saint Just Again din 2011 și respectiv, cariera solo cel puțin interesantă a fondatoarei, vocalista Jenny (Jane) Sorrenti. Cu totul separat atingem tot acum și aici și pe cea a fratelui ei mai cunoscut, Alan Sorrenti.
Impulsul formării trupei cu numele inspirat de unul dintre oamenii temuți ai lui Robespierre din Revoluția Franceză se spune că a venit ca ecou al succesului repurtat de albumul și turneul de promovare italian al englezilor Van der Graaf Generator și ”Pawn Hearts” din 1972. O adevărată explozie de trupe apărute în peninsulă a urmat, precum Banco del Mutuo Soccorso, Il Balletto di Bronzo, Le Orme, Quella Vecchia Locanda, Metamorfosi, Museo Rosenbach. Il Rovescio della Medaglia, Alusa Fallax, Alphataurus, etc.... dintro scenă de care se ocupă pe larg și Costin Grigoraș în trilogia ”Fața văzută și nevăzută a muzicii”, în vol 2 la pag. 680 apărând și respectivii Saint Just. Analogia pe care o voi face eu între vocea lui Jenny nu e cu Jacqui McShee din Pentangle (cum amintește Wikipedia italiană), nici cu Maddy Prior, Sandy Denny sau Kate Bush (cum argumentat observă Costin Grigoraș). Aș zice că alături de Fairport Convention sau Clannad sound-ul general Saint Just ar fi și mai pregnant asociat pe primele albume prog-rock-ului simfonic mai puțin tradiționalist celtic dar mai academic al trupei Renaissance...respectiv ca voce feminină Jenny amintind de ceea ce la englezi însemna Annie Haslam. Este foarte adevărat că vorbim de o vocalistă cu tatăl italian -în copilăria napoletană ea fiind apelată și cu prenumele Gianna (!)- dar mama sa e de origine galeză, ceea ce a contat întro oarecare măsură în unele compoziții și se va consolida pe unele albume solo de mai târziu, mai ales pe ”Medieval Zone” (2002) care o aseamănă mult cu Loreena McKennitt. Dar deocamdată avem aici pe debutul auto-intitulat ”Saint Just” (1973) o paletă eclectică cu pasaje ”jazzy” de pian și suflători în piese ca ”Il Risveglio” sau ”Una Bambina” (aceasta amintind de ”Can You Understand” a lui Renaissance, cu o chitară Mike Oldfield-iană întrun pasaj central), dueluri vocale Jenny-Tony Esposito (drums) sau voce-sax (Robert Fix)...analogiile cu Renaissance continuând chiar până spre partea finală de la piesa bucolic numită ”Tristul poet al Curții”. Cred că am enumerat suficiente...”Dolci Momenti” (titlul piesei nr.3) de pe acest album ca să fi meritat să-l aleg pentru comentarii și o scurtă descriere, inclusiv prin finalul...”cucului”, numele trupei/piesei ”Saint Just” cântată de Jenny/Jane/Gianna în limba franceză și care și prin text elimină definitiv supoziția că numele trupei ar fi putut fi inspirat, omițând cratima, de vreunul dintre sfinții biblici.

”Suspiro” s-a numit albumul solo de debut Jenny Sorrenti din 1976 considerat de critici ”cosmopolitan pop”, urmându-și apoi cariera cu sincope în care compune muzici pentru teatru, călătorie, operă, muzică medievală și activează ca profesoară de canto...lungul hiatus discografic aducând-o în 2011 la circa 38 de ani de la ”La Casa del Lago” (1974) în postura de reformare a unui împrospătat Saint Just Again pentru albumul ”Prog Explosion”...și care la prima audiție, mi-a lăsat senzația de ”deja-vu”. 

** Cei care-l cunosc pe Alan Sorrenti doar din faza disco-pop de prin 1978 din postura de legitimat ”mainstream music star” după locul 4 pe care s-a clasat la Eurovisionul din 1980 cu "Non so che darei", cu greu pot bănui cariera sa de până atunci. Foarte puține surse îi dau în primul rând pe cei doi frate și soră -de ex. site-ul lui Jenny omite asta (!)- și din câte mi-am dat seama citind mai multe surse, n-au cântat niciodată împreună...cu toate similitudinile: nu au niciun album ”live”, au avut hiatusuri de activitate, ambii au avut invitați marcanți pe primele albume scoase la aceeași casă Harvest, ambii au câte un album auto-intitulat, stilul incipient a fost relativ apropiat. Alan, mai cameleonic și ceva mai constant, se va plia pe trendurile bănoase de moment, nu însă de la debutul cu ”Aria” (1972),  album foarte mult influențat de Peter Hammill/Van Der Graaf...inclusiv pe tema-titlu, întreaga fața A, o suită prog-rock psihedelic-alienantă pe care apare invitat la vioară cu un solo consistent și tipic ”fusion” Jean-Luc Ponty. Următoarele 2 albume sunt în descreștere valorică, mie amintindu-mi de data asta mai mult de bardul prog-folk și co-național de-al său Angelo Branduardi: ”Come un Vecchio Incensiere All'Alba di un Villaggio Deserto” (1973) -cu suita-titlu pe întreaga față B, comparabilă cu similara de pe ”Aria” -și un simplu LP apoi numit ”Alan Sorrenti” (1974) considerat de ”trecere” spre perioada mult mai comercială.

Printre invitații de vază de pe cel de-al 2-lea album, îi regăsiți printre ”creditați” pe Dave Jackson de la Van Der Graaf... și pe Francis Monkman din Curved Air, Sky, etc

Alan Sorrenti: ”Come Un Vecchio Incensiere All'alba Di Un Villaggio Deserto” 
Label: Harvest ‎– 3C 064-17878 
Format: Vinyl, LP, Album 
Country:  Italy 
Released:  1973 

 Tracklist: 
A1  Angelo
       Contrabass – Ron Mathienson
       Percussion – Antonio Esposito
       Piano – Mario D'Amora
       Synthesizer [Vcs3] – Francis Monkman
       Violin – Toni Marcus
       Vocals, Acoustic Guitar – Alan Sorrenti 4:26 
A2  Serenesse
       Contrabass – Ron Mathienson
       Drums – Antonio Esposito
       Flute – Dave Jackson*
       Violin – Toni Marcus
       Vocals, Acoustic Guitar – Alan Sorrenti 3:50 
A3  Una Luce Si Accende
        Cymbal [Piatti] – Antonio Esposito
        Piano – Mario D'Amora
        Viola, Violin – Toni Marcus
        Vocals, Acoustic Guitar – Alan Sorrenti 5:04 
A4  Oratore
       Cello – Victor Bell
       Contrabass – Ron Mathienson
       Drums, Percussion – Antonio Esposito
       Flute – Dave Jackson*
       Piano – Mario D'Amora
       Viola, Violin – Toni Marcus
       Vocals, Acoustic Guitar – Alan Sorrenti 4:04 
A5  A Te Che Dormi (Dedicato A Roberta)
       Vocals, Acoustic Guitar – Alan Sorrenti 3:49 
B.   Come Un Vecchio Incensiere All'Alba Di Un Villaggio Deserto
       Percussion, Drums, Cymbal [Piatti], Cowbell [Campanacci] – Antonio Esposito
       Synthesizer [Vcs3], Piano, Electric Guitar – Francis Monkman
       Violin – Toni Marcus
       Vocals, Acoustic Guitar, Vocals, Synthesizer [Vcs3] – Alan Sorrenti 23:06 

Recorded At – Island Studios & Sound Techniques, London











Alte recomandări:
* Jenny Sorrenti: ”Jenny Sorrenti” (1979)
* Jenny Sorrenti: ”Com'è Grande Enfermidade” (2005)
* Jenny Sorrenti: ”Burratina” (2009)