„In loving memory of Keith Emerson": Mugstar, Jean-Pierre Decerf, Matthew Bourne, Karel Appel, Qluster, Electric Eye și Violet Cold

Ca ecou la postarea dinainte cu preferatele lui David Bowie, mai ales LP-ul din 1962 de pionierat al celor 2 electroniști olandezi The Electrosoniks, îmi programasem o actualizare cu câteva apariții noi sau reeditări care mi s-au părut interesante din acest areal. Acum, aflând de dispariția lui Keith Emerson, parcă ceva nu mai e la fel....Am senzația că tot ceea ce a înseamnat în muzica rock „keyboards” are legătură mai mult sau mai puțin cu artizanul clapelor (orgă, pian, moog, melotron, etc) din rockul simfonic progresiv pe care l-a conturat, definit și îmbogățit pe la 25-30 de ani în The Nice și E.L.& P., când „jongla” impresionant pentru vârsta aia, alături de compozițiile proprii și de grup, cu lucrări clasice de Modest Mussorgsky, Alberto Ginastera, Leonard Bernstein, Béla Bartók, Leoš Janáček, J. S. Bach, Tchaikovsky, Prokofiev, Aaron Copland, etc conferindu-le noi fațete nemaîntâlnite și implicit expandând audiența cu legiunile de tineri din zeci de țări atrași de șourile spectaculoase și care n-ar fi pus niciodată altfel pe platanul pick-up-ului din casa părintească LP-urile cu aceste lucrări clasice...dar care mulți, fascinați de noile versiuni, au făcut-o, fie doar și pentru curiozitatea comparării!   
Melomanilor devotați și colecționarilor împătimiți le rămâne pentru eternitate creația sa: cele 9 albume de studio E, L & P -cu câteva dintre LP-uri adevărate bijuterii artistice ca realizări d.p.d.v. grafic și muzical- ...cele 5 + sesiunile „live” cu The Nice, albumele solo Emerson inclusiv coloanele sonore de film și nu în ultimul rând „așchiile” desprinse nu departe de „trunchi”: Emerson, Lake & Powell, „3” (Three) sau recenta ultimă formulă Keith Emerson Band.
Memoriei sale îi sunt dedicate următoarele:

* Mugstar (Liverpool): „Magnetic Seasons” -2 LP- (Rock Action Records, 2016)....
Scos la casa de discuri a trupei Mogwai, dublului set vinil i s-au asociat imediat prin cronici încadrări de genul „Kraut /Psych /Space/ Noise Rock” și exponenți ai acestora care i-ar fi influențat precum Oneida, Sonic Youth, Neu! sau Hawkwind. Trupa din Liverpool există din 2003 și s-a remarcat prin seturile intense „live”, primul disc single „Spotlight Over Memphis” fiind promovat de regretatul DJ descoperitor de talente John Peel, același cu care a fost înregistrată și ultima sesiune din îndelungata serie Peel Sessions.

* Jean-Pierre Decerf : „Space Oddities- 1975-1979” (Born Bad Records, 2015)
Un electronist parizian puțin cunoscut și retras care a influențat, conform Wikipedia, duoul Air, (deci ar trebui să fie mai notabil fie doar și pentru asta)...dar albumul de o „psihedelie pură de la un capăt la altul” (cum scria altundeva, apropo și de titlu și copertă) este unul progresiv cu mai toate ingredientele, inclusiv riffuri „freaky” de chitară, percuții „funky” și voce atractivă feminină...amintind oarecum de elegantul grup Ange (cu 2 albume relativ recente „ca în vremurile bune” ale anilor '70, „Le Bois travaille, même le Dimanche” (2010) și „Moyen-Âge” (2012).
Mă mai gândeam reascultând plăcuta și accesibila compilație și la ușurința de multe ori inadecvată cu care prea des se etichetează azi multe albume ca „psihedelice”...iar pe de altă parte, dacă nu cumva apariția și ascensiunea din intervalul 1975-1979 a unui alt Jean, mai numit și Michel Jarre, n-o fi uzurpat indirect piața francofonă a acestui tronson stilistic lăsând puține oportunități altor electroniști.

* Matthew Bourne (+ Michael England): „Moogmemory” (The Leaf, 2016)

Albumul acestui britanic vine după succesul turneului cu „Radioland: Radio-Activity” -reinterpretarea seminalului album al germanilor Kraftwerk la 40 ani de la apariție, o „experiență ”live” audio-vizuală viscerală” colaborare cu graficianul Michael England și cu Tom Rogerson din trupa de „noise-rock” londoneză Three Trapped Tigers. Bourne e cunoscut ca un pianist imprevizibil și explorator curajos al sunetelor sintetizatoarelor analogice, el colaborând și cu somități ca John Zorn, Annette Peacock, Nils Frahm, Nostalgia 77, Broadway Project sau Amon Tobin. „Dr. Bob (Rober Moog) ar fi mândru de acest album!” zice unul dintre componenții trupei 808 State, printre alte recenzii pozitive.
http://www.sounduk.net/events/moogmemory-matthew-bourne-michael-england/

* (Van) Karel Appel (NL): „Musique Barbare” (Philips LP, 1963)
Aici e vorba nu de cineva posibil influențat de Keith Emerson, ci dimpotrivă, de „Le Cavalier Blanc” (titlul unei piese de-ale sale), pictor și sculptor olandez, unul dintre fondatorii mișcării de avangardă Cobra, cel care prin acest unic și sonic dadaist LP cu 3 piese („Peisaj elecronic”, „Poem barbar” și numita „Cavalerul alb”) însumând sub 28 minute, a devansat toată pleiada de electroniști ai revoluționarei decade. Fundal ideal al picturii de pe copertă, albumul apărut în 1963 dar cu piese compuse chiar și mai devreme în anii anteriori, e unul de pionierat în ceea ce avea să devină arealul vast definit de Wikipedia „Electronic, Non-Music, Abstract, Musique Concrète, Noise, Experimental”. Și mai pare și o pereche perfectă pentru olandezii The Electrosoniks ai lui David Bowie din 1963!
https://www.discogs.com/Karel-Appel-Musique-Barbare/release/1511775

* Qluster (Hans-Joachim Roedelius, Onnen Bock & Armin Metz): „Echtzeit”(„Real Time”) (Bureau B, 2016)
* Qluster: „Tasten” [Bureau B, 2015]...„acoustic pure piano work”
După dispariția partenerului său Dieter Moebius (din misterioasele formule Cluster și Cluster & Eno) în 2010, veteranul H-J Roedelius a continuat proiectul alături de muzicieni mai tineri și cu numele puțin modificat, acest Qluster fiind a 3-a încarnare care prin ultimele 2 albume elegiac-contemplative, fără a atinge culmile atmosferic-transcedentale de altădată, duce cu brio mai departe tradiția solidă a krautrock-ului german, ultimul mai variat reapelând în „timp real” la un arsenal instrumental electronic vast.

* Electric Eye (Bergen/Norway): „Different Sun” (2016)
* Electric Eye: „Pick-up, Lift-off, Space, Time” (2013)
Nordicii nu puteau sta deoparte nici pe această plajă stilistică și „Ochiul electric” e doar una dintre dovezile recente de standarde înalte atinse, mai ales prin „Soarele diferit” care cu flerul său retro amintind de albume Eloy din partea a 2-a a anilor '70 are de-a face cel mai mult dintre subiectele postării de azi cu termenii „shoegaze” sau „post-Barrett Floydish”, prin urmare e un album și cu-adevărat „(neo) psychedelic/ krautrock/ cosmic rock” în multitudinea lui de sensuri, componistic, interpretativ, instrumental și ca producție...chiar dacă băieții ăștia -4 tineri norvegieni din Bergen care debutaseră în 2013- sunt conștienți că reciclează ce s-a mai cântat odată și n-au pretenții de inovatori de stil, cum se subânțelege dintr-un titlu de piesă ca „All Of This Has Happened Before And Will Happen Again”. Modești așadar și lăsând o portiță deschisă spre viitor, cum sugerează ultima piesă, „Part One”.
http://houseofprog.com/blog/2016/02/06/electric-eye-different-sun-2016/

* Violet Cold (Emin Guliyev): „Magic Night” (2016)
Muzică interesantă se face peste tot în lume dacă ai răbdarea căutărilor atente, circa 55 minute plutitoare de „noapte magică” oferindu-ne și acest muzician experimental din Baku/Azerbaijan despre care găsesc în ultimul moment știrea că e pregătit cu încă un material gata de lansare, dacă nu s-o fi întâmplat deja, tot un album de „atmosferic black metal, ambient, post-rock, etc” numit „Neuronaut”.

3 pepite din colecția lui David Bowie, cu Florence Foster Jenkins, Tucker Zimmerman și The Electrosoniks

Printre primele 25 LP-uri preferate din colecția  regretatului David Bowie dintro listă de care eu am aflat abia după dispariția „blackstar”-ului în ianuarie 2016, dar care apăruse de fapt în 2003, aici:
 http://scallemang.ca/bowie25albums/
....se află și următoarele 3 albume care mi-au atras atenția:

* Florence Foster Jenkins: „The Glory (????) of the Human Voice” (RCA Victor, 1970)
Este LP-ul unei soprane clasice americane din înalta societate, care a trăit între 1868-1944, o voce enigmatică și controversată rămasă în istoria muzicii cu puține piese înregistrate. După unii, a fost o vocalistă amatoare lipsită de calități interpretative („tone-deaf”), aceeași care spuneau ironic că este nevoie de ceva calități și ca să poți cânta așa prost (!). După alții, dimpotrivă, Florence era deținătoarea unei tehnici vocale „intenționat ambigue” incluzând note acute luate foarte înalt, cu posibilitatea imitării unor păsări exotice -cauzată se pare de sifilisul de care a suferit o perioadă și de medicația prescrisă de doctori înainte de inventarea penicilinei- tehnică ce a atras atenția unui anumit public dominant feminin bine selectat chiar de cântăreață pentru localuri mici unde arareori apărea întotdeauna fără critici profesioniști de față la concertele private susținute în compania exclusivă a pianistului Cosmé McMoon. Cu o singură excepție, concertul de la final de carieră de la majora sală Carnegie Hall/New York, din anul 1942.
Controverse și păreri opozite de unde și semnele de întrebare (glorie...sau anti-glorie?) din titlul albumului compilând 12 piese datate din anii '30-'40 care cu siguranță i-au plăcut unui Bowie aflat de partea celor de părere că lui F.F.J. i se pot alătura în timpurile moderne termeni stilistici ca „avant-garde” și „noise terror”, ea fiind văzută chiar ca o precursoare a lui Yoko Ono de la începuturile cu Plastic Ono Band -dacă văduva lui John Lennon tot e în actualitate cu al ei nou album „Yes, I'm A Witch Too”-...sau, după părerea unui fan, Florence Foster Jenkins era un fel de „Celine Dion făcută din anti-materie” (!).

http://rateyourmusic.com/release/comp/florence_foster_jenkins/the_glory________of_the_human_voice/

Tracklist:
A1 Mozart - Die Zauberföte - The Magic Flute: Arie der Königin der Nacht - Queen of the Night Aria -      Der Hölle Rache
A2 Liadoff - The Musical Snuff-Box
A3 McMoon - Like a Bird
A4 Delibes - Lakmé: Bell Song
A5 David - La Perle du Brésil: Charmant oiseau
A6 Bach-Pavlovich - Biassy
A7 Johann Strauss, Jr. - Die Fledermaus: Mein Herr Marquis - Adele's Laughing Song
      Jenny Williams and Thomas Burns - A Faust Travesty - "Faust" In English
B1 Gounod - Valentine's Aria (Ere I Leave My Native Land)
B2 Gounod - Jewel Song (O Heavenly Jewels)
B3 Gounod - Salut, demeure (Emotions Strange)
B4 Gounod - Final Trio (My Heart Is Overcome With Terror)

* Tucker Zimmerman: „Ten Songs (by Tucker Zimmerman)” (Regal Zonophone Records/EMI, 1969...expanded edition 2015).
Albumul de debut al cantautorului folk californian a fost unul fără noroc și recunoaștere pe măsura calității compozițiilor sale la momentul apariției, deși LP-ul scos în Anglia a fost produs de un alt expatriat american în UK, cunoscutul Tony Visconti...plus contribuția unei garnituri selecte de acompaniatori, incluzând nucleul viitorilor Spiders from Mars ai lui Bowie: Rick Wakeman (organ), Shawn Phillips (sitar, el-gtr), Aynsley Dunbar (dr), Tony Visconti (bass, six-string Spanish gtr). Dacă „obscur” e termenul cel mai uzual cu care curentul principal din industria muzicală -„mainstream”-ul insațiabil avid după profit-  îi „tratează” pe acești artiști deranjanți care ies din tipare, am citit undeva cu argumente aduse de la piesă la piesă că albumul se lasă bine comparat cu muzica din acea perioadă a unui alt Zimmerman, infinit mai celebru, zis și Robert Allen...zis și Bob Dylan (!), dincolo de calitățile strict vocale poate discutabile ale lui Tucker și în orice caz sub cele ale tizului său inimitabil. Cu siguranță acest Tucker format în scena folk din America anilor '60 l-a avut ca model de interpretare la chitară și muzicuță și pe marele Bob Dylan până într-atât încât, mai în glumă mai în serios, el se erijează cu titlul de „văr” a lui Robert/Bob Dylan pe single-ul „4th Hour of My Sleep" din 1971 pe care l-a compus pentru meteoricului grup al chitaristului Mick Ronson numit Ronno și care i-a anticipat pe „Păianjenii de pe Marte”.
Reeditarea anul trecut a „lost album”-ului cu 7 piese-bonus -din care 4 niciodată apărute înainte- versiune care s-ar fi putut numi foarte bine „Seventeen Songs”, la casa Cherry Red’s RPM Records, îi cam dă dreptate lui David Bowie să-l plaseze așa sus între preferințele sale, inclusiv pe motivul că alți critici l-au găsit mai apropiat pe Tucker -eu zic că deloc mai puțin măgulitor!- de cantautorii Judy Collins și Tim Buckley. Perechea Tony Visconti/Tucker Zimmerman a înregistrat circa 80 de demos-uri până la „Ten Songs”, T.Z. folosind și alte pseudonime în turneele din Europa.

      Tracklist:
1 Bird Lives
2 October Mornings
3 A Face That Hasn't Sold Out
4 The Roadrunner
5 Children Of Fear
6 The Wind Returns Into The Night
7 Running, Running From Moment To Moment
8 Upsidedown Circus World
9 Blue Goose
10 Alpha Centauri
      Bonus Tracks:
11 The Red Wind (Stereo)
12 Moondog
13 La Rinascente
14 Non C'e Niente Mai
15 En Memoire De Jean Genet
16 Les Visions De Rimbaud  (featuring Marie Claire)
17 The Red Wind (Mono)

* The Electrosoniks (Tom Dissevelt & Kid Baltan): „Electronic Music: A New Concept Of Music Created By Sonic Vibrations” (Philips, 1962)
Un artist inovator cameleonic și mereu înaintea trendurilor ca David Bowie era la curent și cu realizările muzicale făcute cu noile tehnologii și primele tipuri de sintetizatoare, subtitlul descriptiv al acestui LP vorbind de la sine cam despre ce e vorba pe albumul a 2 pionieri atunci încă nedefinit ca „muzică electronică” la ora înregistrărilor acestor olandezi vizionari clasici, Tom Dissevelt (1921 - 1989) și Kid Baltan (a.k.a. Dick Raaijmakers, 1930 - 2013). Care duo mai are un album-pereche inițial apărut tot în 1962 și reeditat anul trecut, „Song of the Second Moon: The Sonic Vibrations of Tom Dissevelt & Kid Baltan” (1962/1968, reissue Fifth Dimension, 2015) pe care probabil David Bowie n-a mai apucat să-l adauge colecției sale...
Pentru unii mai superficiali ar putea fi doar o aglomerare de teme/schițe relativ scurte pline de efecte „primitive”...alții atenți și mai avizați vor descoperi armonii și melodie printre erupțiile și zgomotele electronice, orchestrații ample de jazz, fundal de filme „horror”, subtile ritmuri latino, pop, elemente tipice din stilul „exotica”, etc...și vor face conexiuni cu muzica concretă, cu majori în domeniu ca Pierre Henry și Karlheinz Stockhausen sau, venind mai încoace în timp, vor asocia albumele cu sound-ul unor trupe ca The Silver Apple sau Hawkwind.
Mi-a plăcut expresia pe care n-o s-o traduc (fiind lesne de înțeles și pentru că „sună” mai bine în engleză):
„an open mind expanding experience...made by visionaries for visionaries”.

http://www.numusi.de/r_d_burman/hara_rama_hare_krishna_vinyl/folkrock/5346/en/

„Weird Musics”: Ciudățenii vechi și noi....

* Kin Ping Meh (Germany): „Kin Ping Meh”  (LP 1972/CD 2004)
* Blackwater Park (Germany/UK): „Dirt Box” (1971, 2015)
* Bachdenkel (UK): „Lemmings (and Other Songs of Alienation)” (rec. 1970, rel. 1973/1978/2007/2015)
Trei albume rare și valoroase cu multe reeditări, mai ales ultimul cu muzica cea mai influențată de Pink Floyd, Soft Machine, Beatles, Procol Harum...Englezii Bachdenkel au mai avut un singur album, „Сталинград / Stalingrad” (1977)
* Daevid Allen Weird Quartet: „Elevenses” (2016)
Albumul apărut postum a fost finalizat de restul trupei și reprezintă adevăratul „cântec de lebădă” al fostului membru Soft Machine și Gong, cu piese continuând un proiect din urmă cu circa 10 ani. Numit atunci Weird Biscuit Teatime, era o realizare în duo împreună cu Don Falcone din trupa Spirits Burning (albumul „DJDDAY", ca răspuns la contribuția avută de Daevid Allen la albumele Spirits Burning „Reflections In A Radio Shower" și „Alien Injection”), la care recent s-au raliat și membrii de la The Tubes și The Muffins. În piese s-au detectat influențe din blues, folk irlandez, ambient și post-punk, totul în spiritul inimitabil psihedelic al celui numit odată de cineva din presa muzicală „Syd Barrett-ul australian”. 

* Capodopera Renaissance „Ashes Are Burning” prezentată în 1973 la lansarea LP-ului de regretatul Cornel Chiriac la „Metronom”-ul Europei Libere, trăiește a 2-a viață renăscând...din propria cenușă arzătoare, nu datorită unei reeditări -au fost peste 30 până acum, conform sitului ”www.discogs.com”- ci odată cu noile apariții, „Academy Of Music, 1974”, -live in New York, 1974-05-17 -Limited Edition 2 LP- (Cleopatra, 2015), respectiv „DeLane Lea Studios, 1973” (London) (Purple Pyramid, 2015)...Sunt albume care surprind ambele formula consacrată -complet diferită de cea de debut!- a grupului în frunte cu vocalista Annie Haslam în cea mai inspirată perioadă din carieră. Nu întâlnim piese necunoscute, dar versiunile au destule elemente proprii ca să merite atenția: ordinea pieselor și duratele distinctive, aranjamente diferite nu numai față de variantele de studio ci și raportate la cele de pe ulteriorul și oficialul set „Live At Carnegie Hall” -2 LP- (1976), etc...De ex. suita-titlu are sub 12 min. la Londra și peste 17 la New York unde este orchestrată simfonic cu o formație de 24 persoane, plus 2 „special guests” deloc de neglijat, bardul scoțian Al Stewart și Andy Powell, unul din chitariștii de la Wishbone Ash. Ambele albume nu se limitează doar la „Cenușa arde” ci includ și piese de pe anteriorul album nr. 3 „Prologue”, respectiv de pe ulteriorul nr. 5 „Turn of the Cards” (1974), deasemenea în variante diferite („Prologue”, „Sounds of the Sea”, „Black Flame”, epic-grandioasa „Mother Russia”, etc) ...iar booklet-ul albumului desfășoară povestea grupului de până atunci și oferă detaliile sesiunii „one off show” susținută doar în fața prietenilor apropiați într-un studio celebru din cartierul londonez Soho.
https://en.wikipedia.org/wiki/De_Lane_Lea_Studios

* Saroos: „Tardis” (2016)...„voiaj electronic/post-rock prin spațiu și timp" scriu despre... cronicile. Sau, dacă vreți, ca să evităm echivocul termen secund „post-rock” nu neapărat folosit adecvat, i-aș zice eu un neo-prog extrem de cursiv și inspirat de la un trio german cu membrii provenind din trupele Driftmachine, Lali Puna și Notwist pe albumul acesta al 4-lea, cu titlul unui personaj din seria TV „Doctor Who”.
* Matmos: „Ultimate Care II” (2016): o singură piesă de aproape 40 minute cu toate ingredientele captivant-percusive și pline de efecte imprevizibile ale rockului experimental. Grup american la fel de bun și cu „sound” proaspăt ca în prima parte a anilor 2000-2010.

* Motorpsycho: „Here Be Monsters” (Rune Grammofon, 2016)...mai „soft” decât alte albume anterioare, un „prog-rock” mai rafinat.
* Uther Pendragon: „San Francisco Earthquake” -2 CD- (2016)....„previously unreleased West Coast guitar psychedelia, 1966-1975"...ceea ce spune tot, nimic de adăugat.

* Benny Hester: „Benny...” (1971, reedited 2016)...primul, cel mai reușit și cel mai „psycho-folky” album al unuia dintre fondatorii rockului creștin, bogat orchestrat și cu un timbru al vocii protagonistului și chiar fundament melodic baladesc amintind de Gilbert O' Sullivan sau Roger Hodgson/Supertramp. Superbă mi s-a părut „No, The End Is Not Near” de pe un album mult prea scurt, cam cât un EP de aproape 26 minute... 
* Susan Christie: „Paint A Lady” (LP 1970, CD 2006)
Arheologii căutători de pepite acid-folk + producătorul compozitor John Hill (Wool, Pacific Gas and Electric) au găsit și conservat această raritate, unica mărturie ca LP rămas de la o vocalistă comparată măgulitor cu Joni Mitchell (!) din perioada albumului „Hejira”, Melanie, Sandy Denny și Marianne Faithfull fiind alte artiste cu care s-au făcut analogii de la piesă la piesă pe discul pe care se remarcă „Yesterday, Where s My Mind ?” și versiunea la „Ghost Riders In The Sky”.

* Iggy Pop, Tarwater & Alva Noto (Carsten Nicolai): „Leaves of Grass” -EP- (2016)....„Walt Whitman's Tribute” al unui trio insolit -de fapt 4-tet pentru că Tarwater e un duo-...și al 2-lea material al lui Iggy datat „2016”, după „post-pop depresivul” material anterior scos cu membrii din Queens Of The Stone Age și Arctic Monkeys.

„Jucătorul (contează), nu jocul”: Jess Roden!

Pornesc postarea asta cu intenții, să le numesc...reparatorii, de la titlul unuia dintre albumele solo ale vocalistului chitarist britanic asociat acum stilistic și prin calitățile vocale unor nume de calibru ca Paul Rodgers, Chris Farlowe sau Georgie Fame, toți 3 veterani și adevărate legende vii pentru inovațiile petrecute în rhythm & blues-ul. rockul și jazzul anilor '60-'70 din UK și nu numai....dar un muzician despre care cu o lună în urmă nici nu auzisem (!?), chiar dacă-i citisem poate numele pe undeva prin listele de personal ale unor albume de la casa Island Records, probabil poate chiar pe CDul „The Alan Bown Set” existent odată în arhiva fostului Radio Analog (1999-2005). Și mă refer la un nume activ pe scena muzicală de exact 50 de ani, deci din 1966, Roden fiind născut în 1947 întrun orășel din comitatul Worchestershire prin centrul Angliei.
Debutul său a avut loc în grupul trompetistului Alan Bown deja amintit unde îi auzim vocea pe primele 2 albume de studio și pe unul „live”, compilația „Emergency 999” sintetizând întreaga perioadă cât a activat în această trupă și care se va sfârși odată cu înlocuirea sa cu cunoscutul și regretatul rocker Robert Palmer (1949-2003) care va reînregistra părțile vocale inițial făcute cu Roden pentru albumul „The Alan Bown” (Deram, 1969) (ironia va face că și lui Palmer nu peste mult timp i se aplică același „tratament” de către succesorul la microfonul pentru voce, Gordon Neville, cel care va fi folosit oficial pentru albumele ulterioare „Listen” și „Streching Out”....)

Jess era prin 1970 deja ocupat cu Bronco, grup mai tradiționalist orientat spre country-rock cu 2 albume principale de studio, dar pleacă și de acolo după un accident de motocicletă în care sunt răniți câțiva din membrii trupei (nu și cel mai cunoscut, chitaristul Robbie Blunt, ulterior în Robert Plant Band) după care urmează faza cu Butts Band în care, după audiții la care au mai concurat Howard Werth (din interesantul grup Audience) și chiar Kevin Coyne (din Siren), el e preferat și unde va face echipă cu cunoscuții John Densmore și Robbie Krieger din The Doors....dar numai pentru auto-intitulatul album de debut din 1974 cu o formulă mixtă US/UK, pentru că la cel de-al 2-lea cei 2 fondatori ex-The Doors se întorc de la Londra în California și recrutează un grup exclusiv american (Butts Band, mai trebuie spus în subsidiar, urma cronologic celor 2 albume, altfel foarte consistente muzical, scoase de The Doors după dispariția carismaticului frontman Jim Morrison...dar fanii și mai ales „fanele” erau încă prea afectate emoțional de absența idolului lor și n-au prea cumpărat cele 2 LPuri, „Other Voices” și „Full Circle”).
Și ajungem în fine la propriile sale formule și albume, cel mai bine ascunse în analele rockului din lipsa succesului comercial, LPuri cu un tiraj mic ale unui artist rămas în umbra unui anturaj select în care s-a aflat sporadic pe lângă membrii din Free, Traffic, The Who, Mott the Hoople, Keef Hartley Band, muzicieni de studio americani ai scenei din New Orleans, etc....La fel de valabilă a fost și reciproca, apropos de cine era lângă cine...dar asta a fost cruda soartă și în alte cazuri de așa-numiți „muzicieni ai muzicienilor” fără norocul și conjunctura „alinierii planetelor”, metaforic vorbind, care să le dea șansele unor audiențe mai largi. Că aceste albume meritau o soartă mai bună o dovedește și lista colaborărilor lui J.R. -uneori cu apariții nu doar pe câte-o piesă ci pe câte un album întreg!- din care au făcut parte pe lângă cei amintiți și Carol Grimes, Stomu Yamashta, Sandy Denny, Grace Jones, Peter Green...
(vezi „Selected Discography” și mai ales secțiunea „Other Collabotations” din biografia sa, aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Jess_Roden)
Site-ul său personal punctează și perioadele incipiente cu The Shakes/The Shakedown Sound și oferă.printre altele, detalii despre anturajul muzicienilor grupați în jurul studioului Basing Street din Londra și despre colaborarea sa cu producătorul american Doc Pomus.
http://www.jessroden.com/who-s-who.html

M-am limitat aici la anii '60 și '70, cele câteva încercări din decadele ulterioare de ieșire la suprafață cu The Rivits, Seven Windows (cu americanii Eliott Randall, Mark Egan), The Humans (botezată așa de Jim Capaldi), rarele concerte cu SAS Band -incluzându-i pe Roy Wood, Brian May, Roger Taylor și Paul Young (!)- compilațiile sau palidele reformări de garnituri neschimbând fondul problemei unui vocalist pe nedrept ascuns sau subevaluat și care la un moment dat s-a convertit 'volens nolens' în artist vizual grafician...Excepția ar fi venit poate de la o recentă și amplă compilație de 6 CDuri „The Jess Roden Anthology” (Hidden Masters, 2013 ) spicuind 94 din cele peste 800 de piese în total înregistrate în cariera sa, cu mai mult de jumătate neauzite înainte și cu majoritatea digitalizate pentru prima dată. Am însă îndoieli în privința reușitei, odată pentru marea întârziere care găsește o piață muzicală dominată pe de cu totul alte gusturi la tinerele generații...iar pe de altă parte aceeași Wikipedia ne specifică faptul că tirajul primei ediții a fost de numai 950 copii, ceea ce pentru globalizata industrie muzicală pan-continentală este un număr infim....

* Alan Bown Set (!) - ”Emergency 999” (2002)
* Bronco - ”Country Home / Ace of Sunlight” (1971)...2 LPs on 1 CD
    * Bronco - ”Smoking Mixture” (1973) (compilație)
* Butts Band (ex-The Doors + Jess Roden) - ”The Butts Band” (1974)
    * Butts Band (ex-The Doors) - ”Hear and Now” (1975)....fără Jess Roden.
* Jess Roden - ”Jess Roden” (1974)
* Jess Roden - ”The Player Not the Game” (1977)
* Jess Roden Band - ”Keep Your Hat On” (1976)...aluzie opozită la cunoscută ”You Can Leave Your Hat On”, cover-ul după Joe Cocker care deschide albumul.
* Jess Roden Band - ”Play It Dirty, Play It Class” (1976)
* Jess Roden Band - ”Stonechaser” (1980)

Lozul câștigător, din 9 încercări: Tindersticks, „The Waiting Room”

Îmi propun deunăzi să „baleiez” repede peste o serie de noi albume lansate în ianuarie, încadrabile în linii mari zonei „indie-pop”-ului dominant american, mai mult sau mai puțin ademenitoare la prima vedere ținând cont mai ales de orizontul de așteptare inerent care apare apriori urmare a reușitelor trecute dar și de „forma” arătată în ultima perioadă de protagoniști (în plan secundar mai adaug ca elemente de prioritizare și semnificațiile titlurilor, anvergura diferită pe care o au deja pentru mine casele de discuri respective și eventual ca și „cârlig” vizual, gradul de atractivitate al coperților):

* Field Music: „Commontime” (2016)
* Shearwater: „Jet Plane and Oxbow” (2016)
* Spacin': „Total Freedom” (2016)....„psychedelic rock"
* Jesu & Sun Kil Moon: „Sun Kil Moon/Jesu” (2016)
* Bonnie “Prince” Billy (Will Oldham): „Pond Scum” (2016) (John Peel's Sessions)
* Tindersticks: „The Waiting Room” (2016)
* Tortoise: „The Catastrophist” (2016)
* Half Japanese: „Perfect” (2016)
* Lucinda Williams: „The Ghosts of Highway 20” -2 LP/2 CD- (2016)

Și pentru că sunt circumspect de regulă cu titluri extreme de tip „Perfect” sau „Catastrofal”, încep cu englezii Tindersticks, alias Stuart (A.) Staples & comp., altfel cam dezamăgitori pentru mine în ultimii ani. Albumul cel nou cu nr.10 (după alte surse ar fi nr. 11), la aproape 25 ani de carieră, este „Camera de așteptare”. Ceva e adecvat din start: cam așa m-am simțit și eu raportat la grupul acesta, într-o lungă așteptare în tentativele de regăsire a gloriei trecute. Comparațiile măgulitoare cu Nick Cave și Leonard Cohen de la primele 2 albume „1st” și „2nd” din '93 și '95 (cu piese memorabile ca „Tiny Tears", „El Diablo En El Ojo", etc) nu cred că i-au făcut neapărat bine „frontman”-ului, mai discret vocal și mai puțin inspirat componistic în anii noului mileniu, indiferent configurația în care apărea: cu trupa -trecută și prin mai multe schimbări de personal, mai ales după plecarea omului nr. 2, Dickon Hinchliffe în 2006-...pe albumele solo, în muzica de film sau în câteva „side project”-uri.
Albumul „Across Six Leap Years” (2013) cu 10 cântece vechi rearanjate nu mi-era cunoscut și oricum nu aducea piese noi, dar „The Something Rain” (City Slang, 2012) și mai ales coloanele sonore de film „Les Salauds/„The Bastards" (O.S.T.) (2013) și Tindersticks (Stuart Staples & Dan McKinna): „Ypres” (2014) în care vocea lui Staples era rar prezentă....fuseseră destul de departe de vraja „chamber pop/ lounge-jazz & low-key soul”-ului atractiv de pe primele albume, cum astfel s-a încercat în presă încadrarea stilistică.

Și iată-l pe Staples din nou inspirat acum, vocea sa baritonală regăsindu-și aplombul și păstrând catifelarea de narator sensibil, cu o sofisticare și o intimitate plină de mister împins chiar până la claustrofobie (de ex. pe instrumentala „Fear of Emptiness”)...cu ceva mereu incert, un pericol difuz parcă plutind în aer...un microcosm cu relaxări minimaliste dar și cu crescendouri melodramatice când mesajul o cere („Help Yourself”)...pentru varietate cu 2 partenere inspirat alese pentru cuplu vocal, prima Jehnny Beth -vocalista din Savages- în „We Are Dreamers”...iar a 2-a, regretata texano-mexicancă devenită legendă canadiană, Lhasa de Sela -răpusă de cancer de sân pe 1 ianuarie 2010 la numai 37 ani...-în dialogul dintr-o piesă păstrată din 2009 „Hey Lucinda” -un „highlight” incontestabil al albumului- în care Stuart n-o poate convinge pe cea care i-a fost bună prietenă și în afara scenei să danseze, Lhasa fiind de cealaltă parte a tejghelei barului (iar metaforic spus, retrospectiv privind azi, de cealaltă parte chiar și a vieții...)
Așteptarea din antecameră emanând gravitate a cvintetului condus de „maestrul poetic reținut al emoției umane” -cum îl numea o cronică- se încheie la fel de incert și difuz cu dilema filozofică „So where do we go?”...(fără răspuns ca și întrebarea pe care mi-o pun așa, ca o curiozitate secundară: „o fi Staples cel de pe copertă cu capul de măgăruș având nasul ciudat decorat?”).
Fără dubii rămâne instrumentația, tipică la Tindersticks („Bețe de chibrituri”): de la cea minimală a vocii acompaniată de 1-2 instrumente până la pasaje somptuoase cu un arsenal bogat specific arealului „chamber pop-rock”, incluzând Rhodes piano, glockenspiel, accordion, vibraphone, violin, trumpet, trombone, clarinet, bassoon, Hammond organ, etc.

...După o asemenea satisfacție vecină cu revelația, restul pachetului albumelor propuse spre ascultare a rămas într-un plan secundar. Sunt în mod cert lucruri interesante pe-acolo, de ex. ar fi de urmărit cum frontmen-ii vocaliști din Jesu și Sun Kil Moon -Justin Broadrick și respectiv, Mark Kozelek- coabitează și își împart rolurile pe albumul în comun „Sun Kil Moon/Jesu” (pe care mai apare ca invitat și Bonnie „Prince” Billy, a.k.a.Will Oldham, titularul pe „Pond Scum”)...Cum mai sună acum după circa 2 decade maeștrii Tortoise ai lui John McEntire din Chicago definitori ai post-rockului?...pe „Catastroficul” cărora apar niște covers-uri insolite (și asupra cărora s-au focalizat, exagerat de mult zic eu, marea majoritate a cronicilor)...Sau dacă și cum noile albume Field Music, Shearwater sau Lucinda Williams (cantautoarea expertă în genul hibrid „americana”) se apropie de nivelul altora din trecut satisfăcând sau nu orizontul de așteptare al fanilor?...Pe moment mie mi-a ajuns și-mi răsună încă în urechi „Hey Lucinda” cuplului Staples/Lhasa, iar noul Half Japanese cu emfază numit „Perfect” mi se pare prea mult vorbit și prea puțin interesant cântat...în timp ce „psychedelic rock"-ul celor de la Spacin': ”Total Freedom” (2016) e cam prea puțin psihedelic și prea mult...rollingstonesc, intrând în marea masă a producțiilor contemporane pentru care etichetarea asta de „psihedelic”este folosită prea des și de prea multe ori inadecvat, pierzându-și din sensurile inițiale de la finele anilor '60....

https://www.youtube.com/watch?v=XxZS7uXSvEU

David Bowie 69!

Motto: e 8 ianuarie, îl tot reascult iar și iar și nu-mi vine să cred că nu-i un album a lui Scott Walker/Engel...

* David Bowie: „Blackstar” (RCA/Columbia, 2016)
Anticipat de piesele rearanjate „Sue (or In a Season of Crime)" și „'Tis a Pity She Was a Whore", cu prima apărută în original pe compilația „Nothing Has Changed” (2014), noul „Blackstar” lansat azi pe toate formatele principale CD, LP vinyl și „digital download” chiar în ziua de naștere a lui David Bowie (69 ani!), începe cu tema-titlu, cea mai lungă de pe album, circa 10 minute. Fanii o știau din luna noiembrie când apăruse ca single chiar puțin scurtată de la o durată și mai lungă și în plus însoțită de videoclipul filmat parțial la București...Moment când, odată cu alte detalii dezvăluite, toți cei interesați realizau că va fi vorba despre un viitor album puternic orientat spre jazz.
Odată „digerată” această prima piesă complexă, restul până la final, respectiv celelalte 6 teme, reprezintă un test mult mai ușor de trecut chiar pentru ascultătorul mai puțin avizat, inclusiv „Lazarus”, lansat ca al 2-lea single pe 17 decembrie. Trebuie să te numești David Bowie ca să ai curajul să spargi canoane greu de clintit în „mainstream pop-rock” alegând total atipic ca singles cele mai lungi piese ca durată, deloc pe placul stațiilor de radio comerciale și în plus ambele apelând la subiecte provocator-religioase cu simboluri mai mult sau mai puțin mesianice, cu-atât mai incitant azi în actualul context sensibil și complicat european: prima inspirată dintr-un cântec gregorian cu trimiteri în videoclip la „Biblia neagră” a lui Aleister Crowley -unde însuși Bowie joacă rolul unui preot orb contemplându-și propriul coșmar (ori poate propria moarte?)- iar a 2-a „Lazarus” (care dă  și titlul unui „musical” cu piese de-ale sale ce se joacă în U,S.) referindu-se desigur la ucenicul Lazăr din Betania din Biblie, cel înviat din morți de însuși mântuitorul Isus. Alte titluri ne aduc în actualitate la religia preferată a industriei muzicale, cea a...banului („Dollar Days”), tipic pentru un rockstar de notorietate mondială iubit de generații întregi de fani și admiratoare („Girl Loves Me”). 
Pe lângă producătorul Tony Visconti, cu intermitențe alături de starul britanic de la începutul carierei de pe epicul „Space Oddity”, participă la albumul -căruia i s-au atașat stilistic etichete ca „art rock/ avant-garde jazz/ jazztronica/ acid house”- un grup al tenor-saxofonistului Donny McCaslin de pe ultimul său album „Fast Future” (Greenleaf Music, 2015), incluzându-i pe „Young Americans” Jason Lindner: keyboards; Tim Lefebvre: bass; Mark Guiliana: drums...și în plus pe chitaristul Ben Monder, foarte apreciat pentru albumele de la Sunnyside Records și pentru noul „Amorphae” (ECM, 2015). Cu excepția lui Lefebvre, restul sunt muzicieni despre ale căror realizări recente am scris pe blogul meu de jazz, așa încât puteți citi sau reciti despre fiecare dintre ei, aici:
http://victimofjazz.blogspot.ro/

Deocamdată website-ul Metacritic a sintetizat 10 cotații de reviews-uri pozitive, albumul obținând un excelent rating al criticilor de 84 (din maximum 100), chiar peste anteriorul „The Next Day” (2013) cu 81.
Mai jos, vedeți coperțile -diferite, opozite, complementare ca la Yin & Yang!- al formatelor CD, respectiv LP, cu fragmentele stelare formând ingenios cuvântul „Bowie”:

„Pielea sensibilă” a lui Kimmo Pohjonen

Dacă doriți un tratament dermatologic acustic reconfortant după sărbători, vă recomand:
Kimmo Pohjonen: „Sensitive Skin” (Octopus, 2015)

Serafic și plutitor noul album al lui Kimmo Pohjonen...fin, sensibil și delicat precum pielea bebelușului de pe copertă lesne de presupus ca aparținând chiar autorului, inovativul acordeonist finlandez de 51 de ani care ne-a încântat la Gărâna în 2014. Am retrăit ca stare indusă de aceste melodii vraja unor momente frumoase de odinioară de pe albume Kitaro, Andreas Vollenweider sau Peter Baumann, deși n-avem nici un „cover” aici, toate fiind compoziții noi ale titularului, secondat de fiica sa Saana (lucru cert, menționat în „booklet”), de Inka -cealaltă fiică a sa, sau poate soția (?)- și, printre alții, de Kronos Quartet, cunoscutul grup de coarde american cu care Kimmo colaborează de prin 2003 de la albumul „Uniko”. Cei care-l cunosc pe Pohjonen din aparițiile atletice din concerte vor fi poate surprinși de lipsa acelei incisivități tipice augmentată și de efecte vizuale de scenă, dar asta nu face albumul acesta de studio mai puțin interesant sau trenant: tempourile alternează dibace iar claviaturile, chitara, efectele, corzile și vocile de ambele sexe colorează „discursul” de la „Ciclonul” introductiv până la tema-titlu stategic plasată la final. Între timp fuseseră parcurse „Lamina”, „Anemone”, „Emissio” și „Serenity”, piese cu titluri pe cât de scurte pe atât de sugestive melodic și docil „supuse” conceptului general de transpunere audio într-un adevărat tratament dermatologic sonor al „pielii sensibile”.
Ceea ce lipsește, sau mai bine zis nu e prezent într-o doză mai mare cum poate s-ar fi așteptat fanii săi cei mai exigenți, e acel experimentalism care-l ridica pe autor în opiniile unor critici la statutul măgulitor de „Jimi Hendrix al acordeonului” sau la comparații cu Laurie Anderson...dar regăsim în schimb suficient de multe elemente pe care le întâlneam pe proiectul KTU -pronunțat ca „K 2”!- cu King Crimson-ienii Pat Mastelotto și Trey Gunn.
De remarcat și contribuția consistentă ca multi-instrumentist (bas, sintetizator, clopote tubulare, etc), mixerist și producător a lui James Spectrum (a.k.a. Jari Salo), fost în trupa finlandeză Pepe Deluxé.