A fost odată...Zendik

Să facem cunoștință azi cu Lawrence E. Wulfing, a.k.a. Larry Wulf, a.k.a. Zendik (1920-1999)...iar de la porecla ”Wulf” n-a fost mare distanță, doar o literă schimbată până s-a ajuns la arhetipul de ”wolf”, lupul singuratic texan: o legendă uitată americană azi, încă una departe de atenția vectorilor majori din media muzicală de peste ocean și din restul lumii, în pofida valorii sale muzicale și în general...
Să observăm comparativ din start fotografiile din ultima parte a vieții acestor doi adevărați guru, a lui Moondog (a.k.a. Louis Thomas Hardin) (1916-1999), respectiv Zendik...și să mai ținem cont și că ambii au dispărut în același an 1999 la 3 luni distanță....
Și ca stil muzical există similitudini, deasemenea ca volum al discografiei și fără să fi epuizat analogiile mă opresc aici. Moondog, cu un măgulitor statut în cercul de cunoscători de ”muzician al muzicienilor”, este mai cunoscut la scară globală însă prea puțin asimilat și respectat în Ro unde discuri de-ale sale sunt sigur că-s foarte puține iar mediatizarea din ultimii 26 ani a lipsit aproape total. Ceea ce-i cu-atât mai adevărat și evident în cazul lui Zendik, norocul că l-am descoperit venind de la Măria Sa generosul Internet și de la reeditări....

                Moondog                                                                     Zendik


















             Arol & Zendik

- ”Autor, poet, muzician, ”environmentalist” (ambientalist?)  și boem”..."Beatnik nedescoperit" (ne zice Wikipedia)

- ”Filozof, gânditor umanist și artist global, inventator de instrumente între care itarul, instrument cu 8 corzi cu freturile ridicate, un hibrid între chitară și sarodul sau sitarul indian. O legendă uitată”. (scrie Philippe Blache, FRANCE/ Progarchives)

Zendik e fondatorul din 1969 al comunității Zendik Arts/ Zendik Farm, formațiune socială de tip hippie, trib migrator bazat fundamental pe ideea de prietenie și menit să compenseze carențele de separație, inclusiv religioase, ale societății tradiționale care nu-l mulțumea. Încercarea texanului de a cea măcar parțial o nouă societate se mai baza pe câteva idei și principii:    

"You can not hide from truth /Nu te poți ascunde de adevăr”.

"The known is never sufficient for Life. There is only the pursuit of Truth. /Cunoscutul nu-i niciodată suficient pentru viață. E doar căutarea adevărului.”
"In man is the capacity of a genius./ În (orice) om există capacitatea unui geniu”.
”Prietenia ca legătură între oameni o consider onestă și puternică, spre deosebire de posibilitățile de abuz la care e supusă dragostea”.
"Stop the bullshit, stop following the ravaging sick society and transcend from it, if the culture is sick, make a new one!/ Opriți porcăria asta, nu mai urmați societatea bolnavă ci transcedeți din ea, dacă-i bolnavă cultura faceți alta nouă” 

Cu aceste idei sintetizate aici:
 https://www.youtube.com/watch?v=Kxw3mM5qFFQ
...radical sub deviza ”Think or Die”, pe alocuri anarhice -dar nu în sensul fanatic-periculoase pentru adepți, ca în cazul altora-, idei pe care le-a transferat și în muzică, Zendik a format în 1969 Zendik Arts, o comunitate de ”youngsters” prozeliți, un grup comunal cu mai multe filiale numit și Zendik (Farm) Orgaztra sau Zendik Communal Orgastra în anii '80/'90 și cu care s-au înregistrat câteva albume orientate stilistic spre raga indiană cu părți vocale eclatante pe fundalul unui ciudat și improvizat jam psihedelic de blues. Multe dintre piesele sale pe care le-a cântat și singur datau din decada anilor '60. Fiul unui șef indian Cherokee (!) -devenit cântăreț de operă, boxer și tipograf- și al unei mame germancă venită dintr-un grup de afaceri cu jocuri de cărți (!), Zendik s-a căsătorit devreme cu o tânără actriță și a fost atras de aparate de zbor, biplane pe care dorea să și le construiască singur. Mariajul se destramă pentru că petrece prea mult timp cu astea și prea puțin cu nevasta...în plus atitudinea sa antirăzboinică și furturile de gazolină l-au făcut să fie respins și de armată. O vreme o ajută pe mama sa în afacerea cu jocurile de cărți, domeniu însă tot cam periculos ca și zborurile, din care se retrage după ce obține suficienți bani să-și deschidă un mic club de jazz în L.A., apoi merge în turneu cu trupa de local dar din cauza lipsei de interes renunță și începe să scrie poezii Beat căsătorindu-se cu o balerină franțuzoaică cu care stă o vreme la Paris. Ipocrizia înaltei societăți nu-i priește acolo și nici al 2-lea mariaj nu rezistă, așa încât se întoarce în U.S. și începe să scrie o carte despre Zendik, nelegiuitul aflat în căutarea înțelepciunii și trăind la marginea societății. Confundat până la identificarea perfectă cu personajul, o întâlnește și se căsătorește cu Arol (Carol Merson), apare pe lume fiica lor Fawn și astfel se conturează tipul de mini-societate proprie de tip hippiot ca extensie a propriei familii. Scrie cu oarecare succes ”Don't Go” -pamflet pacifist anti-Vietnam- și mai târziu "A quest among the bewildered" despre perioada sa la Paris, dar cel mai mult se aude și se citește despre Zendik. ca în multe alte cazuri, abia după dispariția sa la 79 ani, prin grija și eforturile văduvei Arol și a comunității sale loiale devenită internațională. Muzical, LP/CD-urile combină muzica de grup cu eforturile solo ale unui om care parcă a trăit mai multe vieți înainte de a le pune pe note și înregistra prea târziu...artist original trecut prin jazz și blues dar renunțând pentru a ajunge la o purificare -generațiile mai tinere ar numi-o ”resetare”- intelectuală, emoțională și stilistică. O voce cu frumoase și profunde vibrații care are multe de spus și etalat din gama largă de viziuni și experiențe de viață pe care o face într-un stil personal de povestitor inteligent de blues, foarte potrivit acompaniat la itar.

* Wulf Zendik : ”Wulfsong volume 1” (Zendik Arts, USA, 1968-1996/2004)****°

Se desprind din această splendidă compilație-document câteva poeme tematice: "To Fawn" -inspirată de...și dedicată fiicei sale-, ”My Arol (When She Sees Yellow)” -imn elegiatic adresat soției sale credincioase-, “New Orleans” -improvizație nocturnă descriind trecutul ilustru al metropolei muziciale-, ori personala și auto-definitoarea "Lonely Man Blues" în sensul de ”ăsta-s eu”.

Info : http://www.zendik.org/Zendik_Store/wulfsong.html

Alt album important, de pe care însă cu greu aș putea evidenția vreo piesă fără s-o nedreptățesc pe alta, este:
* Wulf Zendik: ”Zendik: The Album” (+3 bonus) (USA, 1972)...."Indo-Prog/Raga Rock"
Track Listings:
01. Strontium Rain (11:52)
02. Purple Blaze (6:03)
03. Yang/Yin (13:56)
04. When She Strays (4:51)
05. Ancient in My Eyes (8:37)
06. Jewels and Things (4:57)
07. This Muziké (6:49)
- Line-up/Musicians:
- Zendik Tribe with Wulf

Alte referințe și recomandări, cu specificația că unele piese apar cu versiuni sensibil schimbate de 2 sau mai multe ori:
* Zendik (Lawrence E. Wulfing): ”Zendik Soundz” (1972)
* Zendik Tribe Band, Zendik Orgaztra: ”Truth / Strontium Rain” -Compilation- (1996)
* Zendik Farm Orgaztra: ”Dance Of The Cozmic Warriorz” (Zendik Soundz, 1986/1999)
* Arol Wulf-Zendik (a.k.a. Carol Merson): ”You've Been Gone” (2000)...album-tribut stilistic asemănător.

Cu cât ascultam mai mult muzica lui Zendik cu-atât îmi dădeam seama că alți cantautori mai cunoscuți, americani sau nu, actuali sau nu, par să se fi inspirat din stilul său declamativ-vocal, deși e foarte probabil că nici n-au auzit de el...Pe de altă parte, mini setul recomandat mai sus are șanse să se completeze în curând cu încă 2-3 titluri din aceeași familie prin amabilitatea amicului Ștefan Pelin din București, albumele văduvei Arol fiind la fel de greu de găsit în orice format. Din sursele noastre comune ar rămâne un singur album Zendik de neaflat, apărut exclusiv pe casetă audio dar numai parțial cu piese inedite.
Două exemplificări via YouTube:

https://www.youtube.com/watch?v=LJXHDX01Tsc

http://zendik.typepad.com/arol-wulf-zendik-pov/2010/03/revolution-and-the-constitution-1.html

Prog, Prog, PROG...& Beyond! (2)

* Psychedelic Porn Crumpets: „High Visceral (Part One)” (2016)
Un prog-rock mai accesibil cu accente „hard & heavy” găsim pe acest album al 4-tetului australian din Perth (al 3-lea la rând de debut dintre cele analizate în această postare). Deși face analogii pe alocuri cu trupele Don Caballero („High Visceral”) și Secret Chiefs 3 („Cubensis Lenses”), această cronică din link-ul de mai jos în general laudă trupa că nu sună ca grupurile psihedelice americane, de ex. la finalul „Denmark/Van Gogh & Gone” când piesa asta în mid/slow tempo aduce cu britanicii Oasis:
https://supercorrupter.wordpress.com/2016/03/29/album-review-psychedelic-porn-crumpets-high-visceral-part-one/
Definitorie mi se pare și spațiala „Found God In A Tomato”, iar „Part One” din subtitlu ne zice că albumul va avea cel puțin încă o urmare...

* Magnus Öström (ex-E.S.T.): „Parachute” (Diesel Music, 2016)
Din Suedia îmi confirmă așteptările bateristul așteptat la Gărâna XX la vară în iulie, pe un album scos recent la casa de discuri la care E.S.T. debuta în urmă cu 20 ani și care-ar fi putut fi la fel de bine subiect și pentru blogul VicTim of Jazz.
Garnitura, alături de lider, e aceeași ca pe anterioarele „Searching for Jupiter” (ACT Music, 2013) și „Thread Of Life” (ACT Music, 2011), respectiv Andreas Hourdakis, guitars; Thobias Gabrielson, bass & keys și Daniel Karlsson, piano & keys (plus ca invitat trompetistul norvegian Mathias Eick în „The Shore of Unsure”)...iar titlul, metaforă și celebrare a  muzicii, e „parașuta” de salvare a autorului în momentele cele mai „dark”. „Ca musafiri temporari pe acest agitat glob pământesc pe care existăm și călătorim, sper că-l părăsim până la urmă cu toții pentru un loc mai bun. Eu cu muzica mea pentru asta lupt”...

* Blixa Bargeld & Teho Teardo: „Nerissimo” (2016)
* (David) Cross & (Seán & Séamus) Quinn: „Cold Sky Blue” (2016)
Ce albume frumoase sunt aceste două noi apariții, m-au încântat efectiv deși așteptările erau foarte mari!
Primul, peste care parcă plutește fantomatic Nick Cave sau Leonard Cohen, este un imn poetic & melodic genul „pop-art” sau „poetry & song” cu 10 piese omogene deși diferite și cu momente de umor și mister cântate în engleză, germană și italiană, cu un partener italian specialist în muzica de film la înălțimea standardelor melodice și lirice ale frontman-ului Blixa de la Einstürzende Neubauten, duoul recidivând după anteriorul „Still Smiling” (2013). Dacă ar trebui să aleg totuși o singură piesă preferată, asta ar fi introspectiva 08. „Nirgendheim”.
Al 2-lea (dar oare de ce le-am gândit luate împreună, așa le-o fi venit rândul la ascultat? ) e un album instrumental-vocal și ambiental „old-school” cu un violonist care dovedește că a făcut parte din King Crimson în perioada 1972-1974 și un claviaturist american descendent irlandez dintro dinastie de muzicieni. Vioara electrică lui David Cross sună diferit, de ex. ca o chitară sau claviatură după dorință, în funcție de piesă și efectele folosite, în timp ce restul e făcut de 2 frați Quinn: Seán (Synthesizer, Piano, Electric Piano, Organ, Mellotron, Sequenced By, Bass, Vibraphone, Handclaps, Drum Programming, Vocals), respectiv Séamus (Bass, Electric Guitar, Acoustic Guitar, E-Bow, Vocals, Flute [Bahamian]...și alternativ de vocile baladești tot cu fler irlandez ale lui Beth Hirsch, Brendan Staunton și Paula Gilmer.
http://homepage.ntlworld.com/sean_quinn/glensmusic/stickytar.htm

* Anohni: „Hopelessness” (Secretly Canadian, 2016)
Antony Hegarty, a.k.a. F.K.A. Antony sau Antony (din Antony and the Johnsons), apare cu acest pseudonim pe noul album, dar cu aceeași voce angelică aparte greu de confundat. La 45 ani cântă de circa 20 și din 2005 de când britanicii i-au acordat Mercury Prize e un nume major în arealul „mainstream” ramura „indie”, deși nu atât de cunoscut în Statele Unite ca să merite să pășească pe covorul roșu destinat câștigătorilor de Oscar unde fusese nominalizată și felicitată inițial la începutul anului la ediția 88th Academy Awards, categoria Best Original Song, pentru „Manta Ray”, cu compozitorul J. Ralph. Ulterior nominalizarea aceasta a fost înlocuită cu o alta neprevăzută și trendul la principalii vectori din mass media s-a schimbat treptat...Am folosit genul feminin pentru că Anohni e un/o „transgender”, persoană transsexuală devenită dintr-un „el” o „ea” prin schimbare de sex. Artista din Canada își face o adevărată confesiune de credință în link-ul de mai jos în care aflăm detaliile întregii povești cu nominalizarea retrasă, cum incomodează piesele ei și prin mesajele textelor și aflăm despre rolul determinant pe care l-a avut regretatul Lou Reed în cariera ei/lui când era pe cale să renunțe, aici:
http://secretlycanadian.com/blog/2016/02/why-i-am-not-attending-the-academy-awards-by-anohni/

* Hawkwind: „The Machine Stops” (Cherry Red, 2016)
Cu un lider poli-instrumentist Dave Brock de 75 ani, e impresionant că un grup ca Hawkwind mai există, darămite să mai și lanseze materiale muzicale noi! Albumul ar putea fi cel ultimativ dacă ne uităm peste titlu și la unele piese: „All Hail the Machine”, „The Machine” sau finalul „Lost in Science” -primele 2 cu trimitere la reperul esențial al trupei, hitul-fanion „Silver Machine”, în multe variante cu regretatul basist Lemmy și-n „live”-uri cu frumoasa și voluptoasa dansatoare Stacia-, sau „The Harmonic Hall”, aluzie la albumul „Hall Of The Mountain Grill”. Una peste alta, un album apropiat și de nivelul altor clasice din anii '70 ca „Space Ritual” sau „Warrior On the Edge Of Time”....Pe de altă parte, fiind un album concept, titlurile au legătură cu capitole din romanul S.F. „best seller” a lui E.M. Foster descriind întro viziune distropiană un viitor macabru cu oamenii ostateci în tuneluri subterane controlate de mașini computerizate și în care evadarea spre suprafață e dorința supremă, pe cât de utopică pe-atât de periculoasă. Stilistic în afara trendurilor globalizate ale zilei, albumul poate fi util celor mai tineri care nu l-au prins pe Lemmy decât în Motörhead și-s curioși unde-a mai cântat...sau care vor pur-și-simplu să-i asculte după 40 +...ani pe pionierii inițiatori ai rock-ului spațial. Hawkwinds și spin-off-ul Hawklords n-au reușit dezvoltări ramificate numeroase ca marea familie pluri-continentală Daevid Allen/Gong, dar membrii supraviețuitori continuă odiseea și dacă privim aparițiile din ultimii ani, ele nu-s deloc puține, în această primăvară apărând și:

* Hawklords: „R:evolution” (ShellShock, 2016)
* Dave Brock: „Brockworld” (Hawkward Records, 2016)
Am trecut rapid peste aceste albume dar se remarcă imediat la Hawklords devieri de la normă, la vreo 2 piese, „Space Monkey” și „The Joker”, parcă...chiar am avut impresia că ascult ceva „post-punkish” cu...Johnny Lydon & P.I.L./Public Image Limited (!?)

...iar anii trecuți au fost lansate mai multe albume semnate de la fel de prolificul claviaturist Nik Turner, oricum component și în Hawklords. Albume de „familie” pe care le trecem la „recomandări și referințe”:

* Nik Turner (feat. Billy Cobham, Robby Krieger, Steve Hillage, John Etheridge, & John Weinzierl): „Space Fusion Odyssey” (Purple Pyramid/Cleopatra, 2015)
* Nik Turner (Hawkwind): „Space Gypsy” (Cleopatra, 2013)
* Space Invaders & Nik Turner Playing „The.Sonic.Noise.Opera” (Nasoni Records, 2014)

Intenționasem să-l includ în postare și pe clasicul excentric beatnic și hippiot Wulf Zendik, o mare descoperire muzicală recentă! Dar despre el și mica sa comunitate nomadă și despre deliciile festivalului de la Moers recent derulat, în postarea următoare.

Prog, Prog, PROG...& Beyond! (1)

* Jakob Skøtt: „All the Colours of the Dust” (El Paraiso, 2016)
„Age Of Isotopes”,  „Iron Nebula” sunt 2 titluri sugestive care „vorbesc” despre turbulențe sonore pozitive și o frenezie ritmică debordantă în duelul claviaturilor sintetizatoarelor polifonice cu tobele bateristului danez din trupa Causa Sui care reușește aici un album cel puțin la nivelul ultimului cu colegii -„Return To Sky” (2016)- și superior anteriorului său solo: „Amor Fati” (Love of Fate) (2014). Artist vizual pentru El Paraiso Records, Jakob Skøtt are realizări anterioare și cu duoul Syntaks și a mai colaborat printre alții cu Tortoise, Eartless și  Amon Düül II, ceea ce se „vede” pe noile materiale „cu sunete instrumentale mai abstracte” (conform „http://elparaisorecords.com/artists/causa_sui”)
Câteva cuvinte și despre Jonas Munk (a.k.a. „Manual”), liderul electronist și chitarist din „stoner rock band"-ul danez Causa Sui: acesta rămâne un mare fan al englezilor Slowdrive reuniți în 2014 (cu realizări notabile în anii '90 în stilul numit „indietronica”)...dar se inspiră mai nou și din krautrock-ul germanilor Can și din „fusion”-ul de pionierat al lui Miles Davis, așa încât întâlnim prin cronici încadrări stilistice „electronic, jazz, experimental, psychedelic rock". Este destul de probabil, deasemenea, ca germeni ai noilor albume să fie detectați încă de pe colaborarea celor 2 muzicieni din 2004, separat de albumele cu Causa Sui, respectiv Manual & Syntaks: „Golden Sun”.



* Guido Möbius: „Batagur Baska” (2016)
Electronică avangardistă „urbană” din Berlin a unui producător, D.J. și artist care și-a creat o marcă personală în branșă, genul acela de album, al 4-lea al lui G.M., la care nu ști la ce să te-aștepți, te ia pe nepregătite intrigându-te de la primele note și de la vorbirea ciudată încă din deschiderea-titlu și te provoacă apoi la noi reluări și ascultări în care tot descoperi ceva nou, de ex. la ciudata „Windsurfing Chile”, tânguitoarea „-Ing” sau în poliritmicele „Rowno Malin Ternopol” sau „Moloch”. Numele Möbius/Moebius obligă, dar n-am găsit vreo legătură de rudenie între Guido și regretatul pionier recent dispărut al krautrock-ului, Dieter Moebius (1944-2015).

* Jameszoo (Mitchel Van Dinther): „Fool” (Brainfeeder/Ninja Tune, 2016)
„Naive computer jazz" și-a definit olandezul muzica de pe albumul de debut, fără nicio conotație peiorativă legată de sensul lui „naiv” din vorbirea curentă, ci așa cum termenul a rămas, de exemplu, la pictura „naivă”. Nimic simplu sau simplist, așadar, ci inspirat și inventiv, componistic și în interpretare. Nici n-ar fi putut să iasă altfel, având în vedere cele 3 albume clasice pe care olandezul le-a avut în minte când s-a apucat de album: „Steve Kuhn” (1971’s Steve Kuhn), „Arthur Verocai” (1972’s Arthur Verocai), și „Rock Bottom” al lui Robert Wyatt (1974). Mai mult de-atât: tânărul D.J. olandez a cărui fotografie e prelucrată pictural pe copertă în manieră Hieronymus Bosch, a făcut ce-a făcut și i-a determinat pe 2 dintre idolii săi să se alăture demersului, așa încât au participat la înregistrări pianistul american Steve Kuhn („The Zoo”) și chitaristul brazilian Arthur Verocai („Flu”) care l-a adus cu el și pe vocalistul Carlos Dafé.
„Am încercat să creez ceva atât tradițional cât și modern, „fool”-ish („nebunesc”, în sensul bun), ceva de „spus” de pe ambele părți ale spectrumului. Dacă am rămâne ancorați în tradiție, n-ar mai exista evoluție”, zice undeva olandezul. Mie albumul îmi amintește foarte bine de realizările din anii '80 la complexul synclavier ale lui Frank Zappa și Adrian Belew, „Jazz From Hell” și respectiv, „Desire Caught by the Tail” (ultimul conectat tot la pictură, la celebre tablouri ale lui Pablo Picasso). Îmi rămâne un singur regret legat de acest album, lipsa dintre invitați a lui Robert Wyatt...

* British Theatre: „Mastery” (2016)

Album reușit de debut cu grupul cuplului Mike Vennart și Richard A. Ingram (a.k.a. Gambler) din Manchester, + bateristul Biffy Clyro, precedat de 2 EP-uri și urmând realizările de pe parcursul a 13 ani ale grupului subevaluat Oceansize desființat în 2011. Cei doi cărora nu le place pentru „Teatrul Britanic” termenul „project” și-au propus cu totul altceva decât înainte și au lucrat circa 4 ani la album până la lansare. Pentru Gambler albumul inițial electronic ascultat din colecția tatălui său a fost „Oxygène” a lui Jean Michel Jarre. „Am știut de-atunci că vreau să fac ceva care să sune ca ăsta”, zice artistul care și-a cumpărat un vechi keyboard Yamaha, magnetofon, microfon și alte devices-uri asociate setului. Detalii și amănunte, inclusiv din trecutul în Oceansize, aici:
http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/music/features/british-theatre-mastery-album-stream-a7005886.html

De 4 X King Crimson, cu 2 albume din setul discografic „paralel”

Elementele comune următoarelor 3 albume:
1) ”Three of a Perfect Pair”(*) (1984),
2) ”The Champaign-Urbana Sessions, January 17-30, 1983” (2002) CLUB 21...și nou apărutul
3) ”Rehearsals & Blows, May-November 1983” (2016) CLUB 42,
sunt acestea:
”Series: The King Crimson Collectors' Club” (2 & 3)
”Label: Discipline Global Mobile”
”Personnel:
- Tony Levin: bass guitar, Chapman stick, synth (backing vocals*)
- Bill Bruford: ac & el drums
- Adrian Belew: guitar (lead vocals*)

- Robert Fripp: guitar, frippertronics 

Să decriptăm puțin datele astea tehnice:
Casa comună de discuri cu inițialele DGM are setul propriu de reguli de funcționare impus de la înființare de boss-ul Robert Fripp, cu statut destul de diferit față de ceea ce se întâmplă obișnuit în industria muzicală.
Seria KCCC se datorează clubului de fani King Crimson extins în toată lumea (din păcate mult prea puțin numeric reprezentat în Ro pentru un grup-fanion al rockului progresiv atât de important), incluzând atât concerte cât și înregistrări inedite de studio pe care le-am putea denumi ”bootlegs”, nu neapărat cu conotațiile negative ale termenului îndeosebi referitoare la calitatea sunetului. În cazul celor 2 albume-surori din 1983 -din intervalul dintre oficialele albume ”Beat” (1982) și ”Three Of A Perfect Pair” (1984)- deși e vorba de sesiuni de schițe, idei, repetiții, ”cul-de-sacs” (”fundături”), etc, se poate argumentat vorbi de albume alternative exclusiv instrumentale cu suficiente elemente interesante și calități -inclusiv la sunet!- pentru a fi considerate demne de o discografie paralelă separată. Ne uităm la listele de titluri, duratele, ordinea și numărul pieselor, la calitatea coperților și la alte date...dar în primul rând să ținem cont de ceea ce-și amintesc muzicienii înșiși: Tony Levin zicea despre adevărate lupte duse în studio cu timpul limitat afectat repetițiilor și cu alte clauze contractuale în încercarea deloc ușoară de a reproduce și aici magia pe care seara muzicienii o atingeau mai mereu în fața audienței ”live”...iar Bill Bruford se referă la faptul că de la cele 14 + 15 piese schițate în sesiunile din 1983 și apoi efectiv uitate și aparent dispărute...și până la cele 9 piese definitive de anul următor de pe ”Cei trei ai unei perechi perfecte”, a trecut destul timp ca să rezulte aproape complet...ALTCEVA. Mai apropiate și comparabile celor 29 piese sunt părți instrumentale din cele 6 bonusuri de pe varianta din 2001 care include ”Remaster bonus tracks”, respectiv circa 26 minute suplimentare reunite în ”The Other Side”, un fel de ”față a 3-a” sau ”C”:
10. "The King Crimson Barber Shop" (music: Levin)  1:37
11. "Industrial Zone A"  1:44
12. "Industrial Zone B"  4:33
13. "Sleepless" (Tony Levin mix)  7:26
14. "Sleepless" (Bob Clearmountain mix) 5:24
15. "Sleepless" (François Kevorkian dance mix) 6:17

Oficialul și cunoscutul album este acesta:

”Three of a Perfect Pair”* (1984)

Side one (”The Left Side”)

1. "Three of a Perfect Pair"  4:13
2. "Model Man"  3:49
3. "Sleepless"  5:24
4. "Man with an Open Heart" 3:05
5. "Nuages (That Which Passes, Passes Like Clouds)" (Instrumental)  4:47
Side two (”The Right Side”)
6. "Industry" (Instrumental)   7:04
7. "Dig Me"   3:16
8. "No Warning" (Instrumental) 3:29
9. "Larks' Tongues in Aspic (Part III)" (Instrumental) 6:05

...iar cele 2 ”spin-off”-uri ”acoperind” temporal aproape întregul an 1983, sunt astea 2 apărute la 14 ani distanță unul de altul:
* King Crimson - The Champaign-Urbana Sessions, January 17-30, 1983 (2002) CLUB 21
* King Crimson - Rehearsals & Blows, May-November 1983 (2016) CLUB 42

Tracklist ”The Champaign-Urbana Sessions”:
1 San Francisco 2:06
2 Tony Bass Riff   3:28
3 Sequenced 3:55
4 Steinberger Melody  4:59
5 Fragmented 4:01
6 Not One Of Those 1:45
7 ZZZZ's 2:10
8 Reel 3 Jam 2:34
9 Robert And Bill    2:08
10 Say NO 2:46
11 Robert's Ballad    3:44
12 Heat In The Jungle 7:07
13 Grace Jones 5:45
14 Adrian Looped    1:19
Recorded January 17 to 30, 1983 at C.V. Lloyd Music, Champaign-Urbana, IL, U.S.A.

Tracklist ”Rehearsals & Blows”:
01 – Adrian And Robert
02 – Slow Groove
03 – Funk Groove
04 – Sleepish
05 – Slow Sleepless
06 – An Entry Of The Crims
07 – Sacramento
08 – Perfecting Three Of A Perfect Pair
09 – Open Hearted
10 – Working On Sleepless
11 – Easy To Solo Over
12 – Do You Dig Me?
13 – Industrial
14 – Steinberger Melody
15 – Shidare Zakura

În concluzie:
Găsim foarte puține asemănări la cele 3 albume: ceva comun la tema-titlu și variațiuni la ”Sleepless”-uri și ”Industry”, în rest nu numai că sunt alte piese/titluri diferite, dar se mai și anticipează pe alocuri ceea ce avea să urmeze spre și după anul 1990 (”Vroom”, ”Thrak”, albumele cu ProjeKcts-urile, etc). Este ușor de bănuit, deasemenea, că și ponderea componistică și interpretativă la voce a lui Adrian Belew pe albumul oficial a crescut relativ brusc și foarte mult în 1984, posibil și sub impulsul carierei solo deja inspirat demarate, cu 2 albume lansate până la ora respectivă. Preferatele mele ca piese sunt ”Steinberger Melody” și ”Shidare Zakura” din finalul ”noului” ”Rehearsals & Blows”, prima având o versiune și pe ”The Champaign-Urbana...” pe care se mai remarcă și flotanta și percusiva ”Heat in the Jungle”. Trebuie specificată totuși durata de sub 2-3 min. și finalul brusc fără efectul de ”fade out” la mai multe dintre titluri, caz altfel tipic bootlegs-urilor...și senzația pe care am avut-o în câteva cazuri de ceva nefinalizat, cumva inerentă odată cu tentația de comparare care devine irezistibilă când ai în minte bine fixate de peste 3 decade piesele și variantele de presupus îndelung retușate de pe oficialul și bazicul ”Three Of A Perfect Pair”.
Revenind în actualitate, Adrian Belew e ocupat cu activitatea cu propriul său trio și cu aplicația pentru devices-uri mobile FLUX, așa că nu-l regăsim în formula reunită a trupei lui Robert Fripp de anul trecut, care după un album ”live” în Japonia din 2015, are încă un dublu-set nou lansat, respectiv:
* King Crimson - Live in Toronto -2 CD- (2016)
Personnel:
Robert Fripp: Guitar, Keyboards
Jakko Jakszyk: Guitar and Voice
Mel Collins: Saxes and Flute
Tony Levin: Basses Stick, Backing Vocals
Gavin Harrison: Drums, Electronic Percussion
Bill Rieflin: Drums, Electronic Percussion, Keyboards
Pat Mastelotto: Drums, Electronic Percussion
...album care spicuiește din piesele multiplelor reîncarnări, reinventându-le mereu altfel, cu accent pe prima fază a trupei 1969-1974 (Starless, The Court of the Crimson King, Easy Money, Epitaph, Red, Larks' Tongues In Aspic). Câțiva vechi amici stabiliți în Canada au comentat și împărtășit pe Facebook impresii de la acest concert-eveniment.
Pe traseul căutării și verificărilor de informații pentru această postare am găsit și 2 noi albume cu formule dominant italienești în care e implicat bateristul Pat Mastelotto, le adaug acum la final cu intenția revenirii cu detalii dacă voi considera că se merită:
* O.R.k. (Lef/Lorenzo Esposito Fornasari, Colin Edwin, Pat Mastelotto & Carmelo Pipitone): ”Inflamed Rides” (2015)....cu membrii din Berserk!, Porcupine Tree, King Crimson și Marta sui tubi.
* Komara (David Kollar, Pat Mastelotto & Paolo Raineri): ”Komara” (2015)..."industrial ethnorock"

https://www.musicraiser.com/projects/3800

http://music.komaraband.com/releases

One St. Stephens...V.A.: „Dust On the Nettles”...Brian Eno: „The Ship"...Santana „IV”

* One St. Stephens (Don Patterson): „S/T” (1975)
Apropo de Jim Morrison/The Doors cu a cărui voce s-au făcut analogii în cazul lui Joseph (a.k.a. Joey „Long" Longeria) la singurul album al acestuia „Stoned Age Man” (1969) despre care scriam recent: mai există un vocalist-chitarist cu un timbru poate chiar mai apropiat de Jim, e vorba de One St. Stephens (a.k.a. Don L. Patterson), originar din Columbus/Ohio, tot cu un singur album eponim în palmares datat 1975 și cu înregistrările făcute cu același magnetofon cu 8 canale care s-a folosit la captarea festivalului de la Woodstock. A mai fost comparată vocea sa, la fel de măgulitor, cu a lui Ian Anderson de la Jethro Tull (!) Componistic cu suișuri și coborâșuri, albumul are piesele mai interesante pe fața A la început, în special introspectivele „November Edgar” și „Nightly Drift”, apoi spre centru și final trenează și descrește ca inspirație componistică, cu o singură temă mai reușită din restul de 11, penultima „Silver Children” (dar care nu apare pe LP-ul inițial ci doar pe reeditarea ulterioară pe CD cu 2 bonusuri).
„One St. Stephens” a fost numele provizoriu al meteoricului artist pentru a se diferenția de un jazzman organist faimos în branșă, Don Patterson...dar nu l-a mai folosit pentru că s-a retras imediat după lansarea LP-ului, nefiind interesat de lumea muzicală deși propuneri de continuare a avut.
Link-ul trimite la albumul de sub 30 minute pe care puteți să-l ascultați integral:

https://www.youtube.com/watch?v=qWZtJaIwv10

* V.A.: „Dust On the Nettles: A Journey Through the British Underground Folk Scene 1967-72" -4 CD-Set- (Grapefruit, 2015)

Un excelent Box-Set cu un booklet de 36 pagini și peste 5 ore de muzică plină de rarități cu „crema cremelor” acestui curent cu subgenurile „acid-folk, folk-rock, pagan-folk, psych-folk, Christian-folk”, etc din perioada de grație a genului, incluzând nume majore ca Steeleye Span, Pentangle, Fairport Convention sau Incredible String Band și realizări solo ale membrilor acestora alături de ale unor „eroi locali” sau regionali mai puțin cunoscuți. În link găsiți detalii la versiunea scoasă de Cherry Red Records cu 3 CDs fără al 4-lea CD-bonus adăugat numai unei serii limitate:

http://www.amazon.co.uk/Dust-On-The-Nettles-Un…/…/B00W852T90

* V.A.: „An All Star Tribute To Pink Floyd: The Everlasting Songs" (2015)
„Honored by Members of Asia, King Crimson, Toto, Styx, Yes, Gentle Giant, Brand X, Steely Dan, Thin Lizzy, Kings X, Journey, UFO, The Tubes, XTC, The Doors, Emerson, Lake & Palmer".
„No comment”...

* Brian Eno: „The Ship" (2016)
Fără a mai avea nimic de demonstrat la aproape 68 ani, părintele muzicii ambientale „de dinainte și de după știință” -ca să mă folosesc de titlul unui album major de-al său din anii '70- scoate un nou material discografic minunat, un „semn de exclamație cu artistul păstrând simțul aventurii nediminuat” cum se scria într-un review, printre cele mai reușite după părerea mea ca să intre într-un top 5 personal, cu tema-titlu în deschidere și suita în 3 părți „Fickle Sun”, totul în ton cu prima sa perioadă stilistică („Another Green World”, „Before and After Science”, etc). Inspirat de naufragiul Titanicului în tema-titlu, albumul e o replică și la Gavin Bryars’ „Sinking of the Titanic” apărut în 1975 la Obscure Music, casa de discuri parcă a unui „alt” Eno  totuși acum, unul care recită și povestește în „The Ship" în engleză și catalană până la final unde rămâne doar oceanul etern din cuvintele “wave, after wave, after wave...”...apoi în suită însoțit de câțiva invitați predă altcuiva rolul narativ, el concentându-se pe pianul contemplativ și spre sound-ul pop de la finalul trilogiei, aluzie și ironie la versurile lui Lou Reed „I’m set free/To find a new illusion”.
O variantă Japan Edition a albumului oferă și bonusul de aproape 7 minute „Away”.  

* Santana: „Santana IV" (2016)
Formula de grup considerată cea mai bună a chitaristului de pe primele 3 albume e refăcută aproape identic -cu toți membrii originari, plus Benny Rietveld (bas) și Karl Perazza (al 2-lea percuționist)- pentru a continua practic ceea ce de produsese până la „Caravanserai”-ul din 1972. Și luat cu răbdare și atenție piesă cu piesă noul album la care s-a lucrat circa 2 ani reușește să se ridice la înaltele standarde de pe „Abraxas” și „III”! Chiar dacă n-o să impună o nouă „Black Magic Woman”, „Blues Magic” -de exemplu- ar merita cel puțin să ocupe fața B a cunoscutului single. Sau să luăm balada „Sueños”, care n-o să egaleze niciodată ca impact celebra „Samba Pa Ti” sau „Europa (Earth's  Cry, Heaven's Smiles)”...dar e destul că te face să le rememorezi (atenție, asta în condițiile când „piața” de azi cu trendurile dominatoare favorite noilor generații e cu totul alta după 44 ani!). E atunci acesta un album nostalgic?...s-ar putea spune și așa, dar cele peste 75 minute începute atât de incitant de „Yambu”, continuă cu „sound”-uri de cumbia, funk, hard-rock, blues-rock, Afro-Cuban grooves, salsa, instrumental jam, R & B,, jazz-rock „fusion” cu poliritmuri de tip Yoruba, tropical melodic, smooth jazz, boogie, chiar new age...ceea ce înseamnă, nu-i așa?...o varietate rar întâlnită pe un album bazic de latin rock pe care mai remarcăm și 2 chitare care se duelează și completează fericit -liderul Carlos și Neal Schon fiind „scrimerii”-, plus un Gregg Rolie în mare formă la orgă și cu o voce foarte bună, plus un Michael Shrieve impecabil la tobe, plus coloratura aparte adusă de un invitat de calibrul veteranului Ronald Isley din Isley Brothers, vocalist principal în piesele-manifest „Love Makes the World Go Round” și „Freedom Is in Your Mind”. „Poate albumul nu sună atât de „fresh”, radical sau obraznic -se scria întro cronică- dar „băieții” o fac ca și când nu s-ar fi oprit din interpretare și din descoperiri împreună niciodată”. Sau, altfel spus, muzicienii ajunși la deplina maturitate artistică fac să pară comprimat la maximum intervalul de timp de la albumul „III” la „IV” care a însemnat în mod real, cum aminteam deja înainte, 44 de ani! 

„Pentru oricine-a râs vreodată de altcineva”: album rar și valoros, plus o pilduitoare lecție de modestie...

Randy Rice (US): „To Anyone Who's Ever Laughed At Someone Else” -2 LP- (Self-released, 1974)

„Celor interesați (sau celor dezinteresați care vor citi oricum):
Acest album este un „rara avis” - există doar 500 exemplare presate. Sunt sigur că întrebarea voastră imediată e ce intenționez să fac cu toate aceste extra copii?. Ca să fiu sincer, nu știu nici eu exact, oricum, înainte de a prezenta dedicația acestui album, aș vrea să vă precizez că piesele mele sunt simple. De fapt, v-ați putea trezi în vreo cafenea din oricare metropolă ca de ex. Davenport/Iowa cu cineva care vă oferă melodii mai complexe și avansate decât acestea ale mele de pe album. Oricum, am compus cântece care vorbesc despre ceea ce simt, sau ce-aș fi vrut să pot simți, despre mine și despre alții. Ascultându-l, veți afla multe lucruri despre mine, despre alții și, din fericire, câte ceva chiar despre voi înșivă. De fapt vă asigur că acest ultim aspect a fost motivul pentru care am decis să-mi împărtășesc cântecele. Și dedic astfel albumul oricărui ascultător: luptei voastre pentru fericire, pentru dragoste (sau asta o fi redundant?)...oricărui tânăr care se vrea mai bătrân, bătrânului ce se vrea tânăr, sau celui frustrat care n-ar mai vrea să existe deloc, celui cu frică de moarte sau reticent la viață...celui confuz de iubire sau deprimat de absența ei...celui furios pe întreaga societate pentru ce face sau nu face pentru el...și în sfârșit, dar cel mai important, celui care-a râs vreodată de altcineva, pentru când ai fost poate cel mai departe de a ajunge fericit și iubit așa cum ai fi putut fi.”
  August, 1974                                                           Randy Rice                                                                                                                      
„All songs and whatever by R.R.”

Aceste frumoase cuvinte ale autorului, la care se adaugă pe „back cover” și lista celor circa 15 prieteni cărora le-a mulțumit pentru investiția de talent, timp și bani (cuvântul „money” fiind totuși intenționat tăiat cu un „X”!), le-am găsit după ascultarea albumului și conturarea unei opinii...și au venit ca un generos bonus, o lecție de modestie și chiar de viață din partea unui cantautor de recomandat instantaneu oricui meloman sensibil la muzica unor Don McLean, Nick Drake, Tim Hardin, Tim Buckley sau chiar a altui mult mai cunoscut Randy, Randy Newman...Avem un dublu LP de 80 minute de voce, chitară, pian și aranjamente fine și inspirate, cu 3 suite ample din 5-6 părți, inserturi vorbite citând din jurnalul mamei, conversații despre religie, zodiac, feministe și mame vicioase, relații părinți-copii, glume între amici la cafenea, secvențe captate de pe stradă sau din media, referiri la scandalul Watergate și războiul din Vietnam...o largă paletă de subiecte tipice unui „loner” dificil și complex, solitar trubadur și mesager al realităților americane din 1974, zona Chicago. Una dintre foarte rarele cronici găsite despre acest album rar de colecție spune despre un „acid/ psychedelic folk” ca stil, remarcând, printre altele, chitara gen One St. Stephen, vocea autorului și atmosfera serenă ale unui „album plin de calități, clar peste media genului”:
http://www.popsike.com/Randy-Rice-2LP-Nod-PRIVATE-LonerDownerPsych-Folk/220202394122.html

Recomandare:
* One St. Stephen (Don Patterson): „One St. Stephen” (1975)

Post-Emerson: Serviți, vă rog, 2 delicioase savarine!

În lumea muzicală mică dar plină de comori a căutătorilor de producții inedite dincolo de orizontul ușor vizibil, savarina, cunoscuta prăjitură care ne-a îndulcit copilăria, are un corespondent uman: Julian Jay Savarin, muzician claviaturist, poet și scriitor S.F. de origine dominicană stabilit de copil cu familia din 1962 în UK. Cele 2 albume concept lansate de acesta pe la 27-28 de ani odată cu nuvelele lor aferente ca suport liric și conceptual-părți inseparabile dintro trilogie se pare muzical niciodată finalizată- au fost abia de curând descoperite de mine, prea târziu ca să-l fi inclus pe autor în postarea anterioară dedicată regretatului Keith Emerson și ecourilor lăsate de acest geniu al clapelor. Și așa cum voi încerca să vă conving, acest Julian ce apare ca scriitor S.F. mai ales cu numele „Julian J. Savarin” și activ mult timp de la apariția albumelor, chiar foarte cunoscut de ex. în Japonia (!)...este unul și același cu creolul francofon pretins descendent al triburilor mayașe și al vechilor locuitori din zona Caraibe, organist-compozitor pe nedrept prea puțin cunoscut și care merită un loc printre posibilii influențați, la ora apariției primului album, de Keith Emerson atunci încă în grupul The Nice sau de primele albume Rare Bird și Earth & Fire. U.S.A., Analogy și Victoria sunt alte trupe meteorice asociate stilistic în cele câteva reviews-uri găsite via Internet, una spre plăcuta mea surpriză venind din România de la Bogdan Olariu:
http://www.progarchives.com/album.asp?id=10874

...dar la Keith Emerson n-am găsit pe altcineva să se fi gândit până când acesta nu ne-a părăsit de curând, deși pasaje la melotron și la orga Hammond abundă pe ambele albume, sound-ul în gereral și tipul incisiv de atac al clapelor e comparabil și nici flerul prog-simfonic cu acea grandilocvență specifică ecourilor de catedrală nu-i deloc absentă, mai ales pe al 2-lea album care inclusiv prin vocalista Lady JoMeek m-a dus cu gândul imediat la Annie Haslam/Renaissance (după ce și pe primul apăruse o voce remarcabilă, australianca Cathy Pruden)...asociere care, de data asta, am găsit-o făcută și de alți melomani. 
Nicio astfel de paralelă n-ar trebui însă să influențeze pe cineva interesat pentru că dincolo de orice analogie, albumele cu toate piesele originale fără covers-uri se disting singure melodic, conceptual și interpretativ la modul că ambele merită ascultate și cunoscute, separat sau împreună, eventual deținute de împătimiți ca piese de colecție indiferent ediția reeditată sau formatul...oricum ele fiind rare și valoroase!
„Tratamentul” interplanetar fantezist a lui Julian în 12 capitole, populat de mituri, oracole și legende („Orașul fantomă”, „Turnul negru”, „Alda -megalomaniaca „Dark Lady”-, „Altarra -prințesa „Femeilor albastre”-, „Terran”, etc), pe scurt rezumate sub fiecare titlu, dezvoltă ideea că oamenii n-ar fi fost primii locuitori pe Terra ci ar mai fi existat și Altarra, singura supraviețuitoare umanoidă a dispărutei planete Alkon din constelația Centauri cu 2 sori gemeni...aceeași care, „într-un moment înainte de toate” l-ar fi lăsat pe „pământeanul” Terran cu o memorie ereditară afectivă indusă și atent selectată, ștergând ca măsură de precauție orice alte indicii ale originii umane până în momentul în care conștiința noastră se va maturiza îndeajuns pentru a face față la impactul adevăratului dezastru originar... 
  
* Julian's Treatment (UK): „A Time Before This” -2 X LP- (Young Blood Production, 1970), cu subtitlul „A Story...A Fantasy Story Set In Part Of Our Galaxy...A Story About The People Whom We Believe Live In This Galaxy...This Hidden Universe...Told In Music....In Words...In Sounds...Listen To It...Think About It...Enjoy It”  

Reeditări ulterioare ale albumului, de ex cea de la casa See For Miles din 1990, adaugă titlului „The Trilogy...plus”, respectiv ca bonus albumul al 2-lea aproape integral, minus -pentru a se încadra în cele 80 minute maxime ale unui CD- piesa „Dance Of The Golden Flamingoes”:

* Julian Jay Savarin: „Waiters On The Dance” (Young Blood Production, 1971...Akarma Records, 2001)
Componența trupei e aproape complet schimbată acum, doar basistul John Dover e același, printre „chelnerii la dans” apărând și o „chelneriță” nouă, vocalista Lady JoMeek (sau „Jo Meek”) despre care vă ziceam că amintește de Annie Haslam. Albumul înregistrat la Londra are ca suport literar tot o poveste cosmogonic-biblică cu un superstar negru al spațiului, „Cosmic Man” Jael Adaaman și aventurile sale în „G.O.D.” (Organizația Galactică și Dominioanele), exilul voluntar al lui Haven, moartea Aldei -personajul malefic din episodul trecut-, găsirea și decăderea lui Atlantis/Atlantida și creșterea agresiunii asupra Terrei...o poveste încheiată trist cu aceeași veche și ciclică reflexie-întrebare adresată zeilor de „soldații timpului”: „De ce ne-ați părăsit?”. Cu excepția unei părți mediane, nuvela S.F. e considerată de Joe Farren în comentariul de pe „back cover” de nivelul unor „Dune” sau „Foundation”, cunoscutul ciclu al lui Isaac Asimov. 
Iar muzical, eu n-am găsim aici nimic inferior „Tratamentului” anterior, dimpotrivă...discursul lui Julian J. („Jay”) are continuitate fie și cu altă voce feminină dar la fel de bună și deasemenea apărută de niciunde și dispărută ulterior (?!), plus toate celelalte ingrediente, solouri consistente de chitare, clape diverse, etc...incluzând acum și inserturile unei secțiuni de instrumente cu corzi. 

Dacă v-au plăcut cele 2 albume, vă recomand încă 2 trupe cu materiale foarte frumoase și rare:
* Victoria (U.S.): „S/T” (1971)

.....Debutul deja amintit al unui grup 4-tet dominant feminin cu Cheryl Simpson, Greg Ruban, Maureen Deidelbaum și Sharon Barton.

...și mai noul: 

* Mr. Sirius (Jazuhiro Miyatake/ Japan): „Barren Dream” (1987)

....proiect al unui multi-instrumentist cu interesanta Hiroko Nagai (a.k.a. Lisa Ohki) la voce. 

Revenind încă puțin la cele 2 „Savarine”: în postarea de mai jos din 2013 care oferă integral albumul al 2-lea al trilogiei „Lemmus”, găsim și termeni ca „Acid Rock”, „epic”, „beautiful” sau „sacred”...plus garnitura completă foarte greu de aflat:
„Line-up / Musicians: 
- Lady Jo Meek / vocals
- Julian Jay Savarin / story, arrangements, keyboards
- John Dover / bass
- Nigel "Zed" Jenkins / guitar
- Roger Odell / drums”
...iar din aceleași „comments”-uri mai aflăm și că bateristul a cântat ulterior în trupa Shakatak.