One St. Stephens...V.A.: „Dust On the Nettles”...Brian Eno: „The Ship"...Santana „IV”

* One St. Stephens (Don Patterson): „S/T” (1975)
Apropo de Jim Morrison/The Doors cu a cărui voce s-au făcut analogii în cazul lui Joseph (a.k.a. Joey „Long" Longeria) la singurul album al acestuia „Stoned Age Man” (1969) despre care scriam recent: mai există un vocalist-chitarist cu un timbru poate chiar mai apropiat de Jim, e vorba de One St. Stephens (a.k.a. Don L. Patterson), originar din Columbus/Ohio, tot cu un singur album eponim în palmares datat 1975 și cu înregistrările făcute cu același magnetofon cu 8 canale care s-a folosit la captarea festivalului de la Woodstock. A mai fost comparată vocea sa, la fel de măgulitor, cu a lui Ian Anderson de la Jethro Tull (!) Componistic cu suișuri și coborâșuri, albumul are piesele mai interesante pe fața A la început, în special introspectivele „November Edgar” și „Nightly Drift”, apoi spre centru și final trenează și descrește ca inspirație componistică, cu o singură temă mai reușită din restul de 11, penultima „Silver Children” (dar care nu apare pe LP-ul inițial ci doar pe reeditarea ulterioară pe CD cu 2 bonusuri).
„One St. Stephens” a fost numele provizoriu al meteoricului artist pentru a se diferenția de un jazzman organist faimos în branșă, Don Patterson...dar nu l-a mai folosit pentru că s-a retras imediat după lansarea LP-ului, nefiind interesat de lumea muzicală deși propuneri de continuare a avut.
Link-ul trimite la albumul de sub 30 minute pe care puteți să-l ascultați integral:

https://www.youtube.com/watch?v=qWZtJaIwv10

* V.A.: „Dust On the Nettles: A Journey Through the British Underground Folk Scene 1967-72" -4 CD-Set- (Grapefruit, 2015)

Un excelent Box-Set cu un booklet de 36 pagini și peste 5 ore de muzică plină de rarități cu „crema cremelor” acestui curent cu subgenurile „acid-folk, folk-rock, pagan-folk, psych-folk, Christian-folk”, etc din perioada de grație a genului, incluzând nume majore ca Steeleye Span, Pentangle, Fairport Convention sau Incredible String Band și realizări solo ale membrilor acestora alături de ale unor „eroi locali” sau regionali mai puțin cunoscuți. În link găsiți detalii la versiunea scoasă de Cherry Red Records cu 3 CDs fără al 4-lea CD-bonus adăugat numai unei serii limitate:

http://www.amazon.co.uk/Dust-On-The-Nettles-Un…/…/B00W852T90

* V.A.: „An All Star Tribute To Pink Floyd: The Everlasting Songs" (2015)
„Honored by Members of Asia, King Crimson, Toto, Styx, Yes, Gentle Giant, Brand X, Steely Dan, Thin Lizzy, Kings X, Journey, UFO, The Tubes, XTC, The Doors, Emerson, Lake & Palmer".
„No comment”...

* Brian Eno: „The Ship" (2016)
Fără a mai avea nimic de demonstrat la aproape 68 ani, părintele muzicii ambientale „de dinainte și de după știință” -ca să mă folosesc de titlul unui album major de-al său din anii '70- scoate un nou material discografic minunat, un „semn de exclamație cu artistul păstrând simțul aventurii nediminuat” cum se scria într-un review, printre cele mai reușite după părerea mea ca să intre într-un top 5 personal, cu tema-titlu în deschidere și suita în 3 părți „Fickle Sun”, totul în ton cu prima sa perioadă stilistică („Another Green World”, „Before and After Science”, etc). Inspirat de naufragiul Titanicului în tema-titlu, albumul e o replică și la Gavin Bryars’ „Sinking of the Titanic” apărut în 1975 la Obscure Music, casa de discuri parcă a unui „alt” Eno  totuși acum, unul care recită și povestește în „The Ship" în engleză și catalană până la final unde rămâne doar oceanul etern din cuvintele “wave, after wave, after wave...”...apoi în suită însoțit de câțiva invitați predă altcuiva rolul narativ, el concentându-se pe pianul contemplativ și spre sound-ul pop de la finalul trilogiei, aluzie și ironie la versurile lui Lou Reed „I’m set free/To find a new illusion”.
O variantă Japan Edition a albumului oferă și bonusul de aproape 7 minute „Away”.  

* Santana: „Santana IV" (2016)
Formula de grup considerată cea mai bună a chitaristului de pe primele 3 albume e refăcută aproape identic -cu toți membrii originari, plus Benny Rietveld (bas) și Karl Perazza (al 2-lea percuționist)- pentru a continua practic ceea ce de produsese până la „Caravanserai”-ul din 1972. Și luat cu răbdare și atenție piesă cu piesă noul album la care s-a lucrat circa 2 ani reușește să se ridice la înaltele standarde de pe „Abraxas” și „III”! Chiar dacă n-o să impună o nouă „Black Magic Woman”, „Blues Magic” -de exemplu- ar merita cel puțin să ocupe fața B a cunoscutului single. Sau să luăm balada „Sueños”, care n-o să egaleze niciodată ca impact celebra „Samba Pa Ti” sau „Europa (Earth's  Cry, Heaven's Smiles)”...dar e destul că te face să le rememorezi (atenție, asta în condițiile când „piața” de azi cu trendurile dominatoare favorite noilor generații e cu totul alta după 44 ani!). E atunci acesta un album nostalgic?...s-ar putea spune și așa, dar cele peste 75 minute începute atât de incitant de „Yambu”, continuă cu „sound”-uri de cumbia, funk, hard-rock, blues-rock, Afro-Cuban grooves, salsa, instrumental jam, R & B,, jazz-rock „fusion” cu poliritmuri de tip Yoruba, tropical melodic, smooth jazz, boogie, chiar new age...ceea ce înseamnă, nu-i așa?...o varietate rar întâlnită pe un album bazic de latin rock pe care mai remarcăm și 2 chitare care se duelează și completează fericit -liderul Carlos și Neal Schon fiind „scrimerii”-, plus un Gregg Rolie în mare formă la orgă și cu o voce foarte bună, plus un Michael Shrieve impecabil la tobe, plus coloratura aparte adusă de un invitat de calibrul veteranului Ronald Isley din Isley Brothers, vocalist principal în piesele-manifest „Love Makes the World Go Round” și „Freedom Is in Your Mind”. „Poate albumul nu sună atât de „fresh”, radical sau obraznic -se scria întro cronică- dar „băieții” o fac ca și când nu s-ar fi oprit din interpretare și din descoperiri împreună niciodată”. Sau, altfel spus, muzicienii ajunși la deplina maturitate artistică fac să pară comprimat la maximum intervalul de timp de la albumul „III” la „IV” care a însemnat în mod real, cum aminteam deja înainte, 44 de ani! 

„Pentru oricine-a râs vreodată de altcineva”: album rar și valoros, plus o pilduitoare lecție de modestie...

Randy Rice (US): „To Anyone Who's Ever Laughed At Someone Else” -2 LP- (Self-released, 1974)

„Celor interesați (sau celor dezinteresați care vor citi oricum):
Acest album este un „rara avis” - există doar 500 exemplare presate. Sunt sigur că întrebarea voastră imediată e ce intenționez să fac cu toate aceste extra copii?. Ca să fiu sincer, nu știu nici eu exact, oricum, înainte de a prezenta dedicația acestui album, aș vrea să vă precizez că piesele mele sunt simple. De fapt, v-ați putea trezi în vreo cafenea din oricare metropolă ca de ex. Davenport/Iowa cu cineva care vă oferă melodii mai complexe și avansate decât acestea ale mele de pe album. Oricum, am compus cântece care vorbesc despre ceea ce simt, sau ce-aș fi vrut să pot simți, despre mine și despre alții. Ascultându-l, veți afla multe lucruri despre mine, despre alții și, din fericire, câte ceva chiar despre voi înșivă. De fapt vă asigur că acest ultim aspect a fost motivul pentru care am decis să-mi împărtășesc cântecele. Și dedic astfel albumul oricărui ascultător: luptei voastre pentru fericire, pentru dragoste (sau asta o fi redundant?)...oricărui tânăr care se vrea mai bătrân, bătrânului ce se vrea tânăr, sau celui frustrat care n-ar mai vrea să existe deloc, celui cu frică de moarte sau reticent la viață...celui confuz de iubire sau deprimat de absența ei...celui furios pe întreaga societate pentru ce face sau nu face pentru el...și în sfârșit, dar cel mai important, celui care-a râs vreodată de altcineva, pentru când ai fost poate cel mai departe de a ajunge fericit și iubit așa cum ai fi putut fi.”
  August, 1974                                                           Randy Rice                                                                                                                      
„All songs and whatever by R.R.”

Aceste frumoase cuvinte ale autorului, la care se adaugă pe „back cover” și lista celor circa 15 prieteni cărora le-a mulțumit pentru investiția de talent, timp și bani (cuvântul „money” fiind totuși intenționat tăiat cu un „X”!), le-am găsit după ascultarea albumului și conturarea unei opinii...și au venit ca un generos bonus, o lecție de modestie și chiar de viață din partea unui cantautor de recomandat instantaneu oricui meloman sensibil la muzica unor Don McLean, Nick Drake, Tim Hardin, Tim Buckley sau chiar a altui mult mai cunoscut Randy, Randy Newman...Avem un dublu LP de 80 minute de voce, chitară, pian și aranjamente fine și inspirate, cu 3 suite ample din 5-6 părți, inserturi vorbite citând din jurnalul mamei, conversații despre religie, zodiac, feministe și mame vicioase, relații părinți-copii, glume între amici la cafenea, secvențe captate de pe stradă sau din media, referiri la scandalul Watergate și războiul din Vietnam...o largă paletă de subiecte tipice unui „loner” dificil și complex, solitar trubadur și mesager al realităților americane din 1974, zona Chicago. Una dintre foarte rarele cronici găsite despre acest album rar de colecție spune despre un „acid/ psychedelic folk” ca stil, remarcând, printre altele, chitara gen One St. Stephen, vocea autorului și atmosfera serenă ale unui „album plin de calități, clar peste media genului”:
http://www.popsike.com/Randy-Rice-2LP-Nod-PRIVATE-LonerDownerPsych-Folk/220202394122.html

Recomandare:
* One St. Stephen (Don Patterson): „One St. Stephen” (1975)

Post-Emerson: Serviți, vă rog, 2 delicioase savarine!

În lumea muzicală mică dar plină de comori a căutătorilor de producții inedite dincolo de orizontul ușor vizibil, savarina, cunoscuta prăjitură care ne-a îndulcit copilăria, are un corespondent uman: Julian Jay Savarin, muzician claviaturist, poet și scriitor S.F. de origine dominicană stabilit de copil cu familia din 1962 în UK. Cele 2 albume concept lansate de acesta pe la 27-28 de ani odată cu nuvelele lor aferente ca suport liric și conceptual-părți inseparabile dintro trilogie se pare muzical niciodată finalizată- au fost abia de curând descoperite de mine, prea târziu ca să-l fi inclus pe autor în postarea anterioară dedicată regretatului Keith Emerson și ecourilor lăsate de acest geniu al clapelor. Și așa cum voi încerca să vă conving, acest Julian ce apare ca scriitor S.F. mai ales cu numele „Julian J. Savarin” și activ mult timp de la apariția albumelor, chiar foarte cunoscut de ex. în Japonia (!)...este unul și același cu creolul francofon pretins descendent al triburilor mayașe și al vechilor locuitori din zona Caraibe, organist-compozitor pe nedrept prea puțin cunoscut și care merită un loc printre posibilii influențați, la ora apariției primului album, de Keith Emerson atunci încă în grupul The Nice sau de primele albume Rare Bird și Earth & Fire. U.S.A., Analogy și Victoria sunt alte trupe meteorice asociate stilistic în cele câteva reviews-uri găsite via Internet, una spre plăcuta mea surpriză venind din România de la Bogdan Olariu:
http://www.progarchives.com/album.asp?id=10874

...dar la Keith Emerson n-am găsit pe altcineva să se fi gândit până când acesta nu ne-a părăsit de curând, deși pasaje la melotron și la orga Hammond abundă pe ambele albume, sound-ul în gereral și tipul incisiv de atac al clapelor e comparabil și nici flerul prog-simfonic cu acea grandilocvență specifică ecourilor de catedrală nu-i deloc absentă, mai ales pe al 2-lea album care inclusiv prin vocalista Lady JoMeek m-a dus cu gândul imediat la Annie Haslam/Renaissance (după ce și pe primul apăruse o voce remarcabilă, australianca Cathy Pruden)...asociere care, de data asta, am găsit-o făcută și de alți melomani. 
Nicio astfel de paralelă n-ar trebui însă să influențeze pe cineva interesat pentru că dincolo de orice analogie, albumele cu toate piesele originale fără covers-uri se disting singure melodic, conceptual și interpretativ la modul că ambele merită ascultate și cunoscute, separat sau împreună, eventual deținute de împătimiți ca piese de colecție indiferent ediția reeditată sau formatul...oricum ele fiind rare și valoroase!
„Tratamentul” interplanetar fantezist a lui Julian în 12 capitole, populat de mituri, oracole și legende („Orașul fantomă”, „Turnul negru”, „Alda -megalomaniaca „Dark Lady”-, „Altarra -prințesa „Femeilor albastre”-, „Terran”, etc), pe scurt rezumate sub fiecare titlu, dezvoltă ideea că oamenii n-ar fi fost primii locuitori pe Terra ci ar mai fi existat și Altarra, singura supraviețuitoare umanoidă a dispărutei planete Alkon din constelația Centauri cu 2 sori gemeni...aceeași care, „într-un moment înainte de toate” l-ar fi lăsat pe „pământeanul” Terran cu o memorie ereditară afectivă indusă și atent selectată, ștergând ca măsură de precauție orice alte indicii ale originii umane până în momentul în care conștiința noastră se va maturiza îndeajuns pentru a face față la impactul adevăratului dezastru originar... 
  
* Julian's Treatment (UK): „A Time Before This” -2 X LP- (Young Blood Production, 1970), cu subtitlul „A Story...A Fantasy Story Set In Part Of Our Galaxy...A Story About The People Whom We Believe Live In This Galaxy...This Hidden Universe...Told In Music....In Words...In Sounds...Listen To It...Think About It...Enjoy It”  

Reeditări ulterioare ale albumului, de ex cea de la casa See For Miles din 1990, adaugă titlului „The Trilogy...plus”, respectiv ca bonus albumul al 2-lea aproape integral, minus -pentru a se încadra în cele 80 minute maxime ale unui CD- piesa „Dance Of The Golden Flamingoes”:

* Julian Jay Savarin: „Waiters On The Dance” (Young Blood Production, 1971...Akarma Records, 2001)
Componența trupei e aproape complet schimbată acum, doar basistul John Dover e același, printre „chelnerii la dans” apărând și o „chelneriță” nouă, vocalista Lady JoMeek (sau „Jo Meek”) despre care vă ziceam că amintește de Annie Haslam. Albumul înregistrat la Londra are ca suport literar tot o poveste cosmogonic-biblică cu un superstar negru al spațiului, „Cosmic Man” Jael Adaaman și aventurile sale în „G.O.D.” (Organizația Galactică și Dominioanele), exilul voluntar al lui Haven, moartea Aldei -personajul malefic din episodul trecut-, găsirea și decăderea lui Atlantis/Atlantida și creșterea agresiunii asupra Terrei...o poveste încheiată trist cu aceeași veche și ciclică reflexie-întrebare adresată zeilor de „soldații timpului”: „De ce ne-ați părăsit?”. Cu excepția unei părți mediane, nuvela S.F. e considerată de Joe Farren în comentariul de pe „back cover” de nivelul unor „Dune” sau „Foundation”, cunoscutul ciclu al lui Isaac Asimov. 
Iar muzical, eu n-am găsim aici nimic inferior „Tratamentului” anterior, dimpotrivă...discursul lui Julian J. („Jay”) are continuitate fie și cu altă voce feminină dar la fel de bună și deasemenea apărută de niciunde și dispărută ulterior (?!), plus toate celelalte ingrediente, solouri consistente de chitare, clape diverse, etc...incluzând acum și inserturile unei secțiuni de instrumente cu corzi. 

Dacă v-au plăcut cele 2 albume, vă recomand încă 2 trupe cu materiale foarte frumoase și rare:
* Victoria (U.S.): „S/T” (1971)

.....Debutul deja amintit al unui grup 4-tet dominant feminin cu Cheryl Simpson, Greg Ruban, Maureen Deidelbaum și Sharon Barton.

...și mai noul: 

* Mr. Sirius (Jazuhiro Miyatake/ Japan): „Barren Dream” (1987)

....proiect al unui multi-instrumentist cu interesanta Hiroko Nagai (a.k.a. Lisa Ohki) la voce. 

Revenind încă puțin la cele 2 „Savarine”: în postarea de mai jos din 2013 care oferă integral albumul al 2-lea al trilogiei „Lemmus”, găsim și termeni ca „Acid Rock”, „epic”, „beautiful” sau „sacred”...plus garnitura completă foarte greu de aflat:
„Line-up / Musicians: 
- Lady Jo Meek / vocals
- Julian Jay Savarin / story, arrangements, keyboards
- John Dover / bass
- Nigel "Zed" Jenkins / guitar
- Roger Odell / drums”
...iar din aceleași „comments”-uri mai aflăm și că bateristul a cântat ulterior în trupa Shakatak.

„In loving memory of Keith Emerson": Mugstar, Jean-Pierre Decerf, Matthew Bourne, Karel Appel, Qluster, Electric Eye și Violet Cold

Ca ecou la postarea dinainte cu preferatele lui David Bowie, mai ales LP-ul din 1962 de pionierat al celor 2 electroniști olandezi The Electrosoniks, îmi programasem o actualizare cu câteva apariții noi sau reeditări care mi s-au părut interesante din acest areal. Acum, aflând de dispariția lui Keith Emerson, parcă ceva nu mai e la fel....Am senzația că tot ceea ce a înseamnat în muzica rock „keyboards” are legătură mai mult sau mai puțin cu artizanul clapelor (orgă, pian, moog, melotron, etc) din rockul simfonic progresiv pe care l-a conturat, definit și îmbogățit pe la 25-30 de ani în The Nice și E.L.& P., când „jongla” impresionant pentru vârsta aia, alături de compozițiile proprii și de grup, cu lucrări clasice de Modest Mussorgsky, Alberto Ginastera, Leonard Bernstein, Béla Bartók, Leoš Janáček, J. S. Bach, Tchaikovsky, Prokofiev, Aaron Copland, etc conferindu-le noi fațete nemaîntâlnite și implicit expandând audiența cu legiunile de tineri din zeci de țări atrași de șourile spectaculoase și care n-ar fi pus niciodată altfel pe platanul pick-up-ului din casa părintească LP-urile cu aceste lucrări clasice...dar care mulți, fascinați de noile versiuni, au făcut-o, fie doar și pentru curiozitatea comparării!   
Melomanilor devotați și colecționarilor împătimiți le rămâne pentru eternitate creația sa: cele 9 albume de studio E, L & P -cu câteva dintre LP-uri adevărate bijuterii artistice ca realizări d.p.d.v. grafic și muzical- ...cele 5 + sesiunile „live” cu The Nice, albumele solo Emerson inclusiv coloanele sonore de film și nu în ultimul rând „așchiile” desprinse nu departe de „trunchi”: Emerson, Lake & Powell, „3” (Three) sau recenta ultimă formulă Keith Emerson Band.
Memoriei sale îi sunt dedicate următoarele:

* Mugstar (Liverpool): „Magnetic Seasons” -2 LP- (Rock Action Records, 2016)....
Scos la casa de discuri a trupei Mogwai, dublului set vinil i s-au asociat imediat prin cronici încadrări de genul „Kraut /Psych /Space/ Noise Rock” și exponenți ai acestora care i-ar fi influențat precum Oneida, Sonic Youth, Neu! sau Hawkwind. Trupa din Liverpool există din 2003 și s-a remarcat prin seturile intense „live”, primul disc single „Spotlight Over Memphis” fiind promovat de regretatul DJ descoperitor de talente John Peel, același cu care a fost înregistrată și ultima sesiune din îndelungata serie Peel Sessions.

* Jean-Pierre Decerf : „Space Oddities- 1975-1979” (Born Bad Records, 2015)
Un electronist parizian puțin cunoscut și retras care a influențat, conform Wikipedia, duoul Air, (deci ar trebui să fie mai notabil fie doar și pentru asta)...dar albumul de o „psihedelie pură de la un capăt la altul” (cum scria altundeva, apropo și de titlu și copertă) este unul progresiv cu mai toate ingredientele, inclusiv riffuri „freaky” de chitară, percuții „funky” și voce atractivă feminină...amintind oarecum de elegantul grup Ange (cu 2 albume relativ recente „ca în vremurile bune” ale anilor '70, „Le Bois travaille, même le Dimanche” (2010) și „Moyen-Âge” (2012).
Mă mai gândeam reascultând plăcuta și accesibila compilație și la ușurința de multe ori inadecvată cu care prea des se etichetează azi multe albume ca „psihedelice”...iar pe de altă parte, dacă nu cumva apariția și ascensiunea din intervalul 1975-1979 a unui alt Jean, mai numit și Michel Jarre, n-o fi uzurpat indirect piața francofonă a acestui tronson stilistic lăsând puține oportunități altor electroniști.

* Matthew Bourne (+ Michael England): „Moogmemory” (The Leaf, 2016)

Albumul acestui britanic vine după succesul turneului cu „Radioland: Radio-Activity” -reinterpretarea seminalului album al germanilor Kraftwerk la 40 ani de la apariție, o „experiență ”live” audio-vizuală viscerală” colaborare cu graficianul Michael England și cu Tom Rogerson din trupa de „noise-rock” londoneză Three Trapped Tigers. Bourne e cunoscut ca un pianist imprevizibil și explorator curajos al sunetelor sintetizatoarelor analogice, el colaborând și cu somități ca John Zorn, Annette Peacock, Nils Frahm, Nostalgia 77, Broadway Project sau Amon Tobin. „Dr. Bob (Rober Moog) ar fi mândru de acest album!” zice unul dintre componenții trupei 808 State, printre alte recenzii pozitive.
http://www.sounduk.net/events/moogmemory-matthew-bourne-michael-england/

* (Van) Karel Appel (NL): „Musique Barbare” (Philips LP, 1963)
Aici e vorba nu de cineva posibil influențat de Keith Emerson, ci dimpotrivă, de „Le Cavalier Blanc” (titlul unei piese de-ale sale), pictor și sculptor olandez, unul dintre fondatorii mișcării de avangardă Cobra, cel care prin acest unic și sonic dadaist LP cu 3 piese („Peisaj elecronic”, „Poem barbar” și numita „Cavalerul alb”) însumând sub 28 minute, a devansat toată pleiada de electroniști ai revoluționarei decade. Fundal ideal al picturii de pe copertă, albumul apărut în 1963 dar cu piese compuse chiar și mai devreme în anii anteriori, e unul de pionierat în ceea ce avea să devină arealul vast definit de Wikipedia „Electronic, Non-Music, Abstract, Musique Concrète, Noise, Experimental”. Și mai pare și o pereche perfectă pentru olandezii The Electrosoniks ai lui David Bowie din 1963!
https://www.discogs.com/Karel-Appel-Musique-Barbare/release/1511775

* Qluster (Hans-Joachim Roedelius, Onnen Bock & Armin Metz): „Echtzeit”(„Real Time”) (Bureau B, 2016)
* Qluster: „Tasten” [Bureau B, 2015]...„acoustic pure piano work”
După dispariția partenerului său Dieter Moebius (din misterioasele formule Cluster și Cluster & Eno) în 2010, veteranul H-J Roedelius a continuat proiectul alături de muzicieni mai tineri și cu numele puțin modificat, acest Qluster fiind a 3-a încarnare care prin ultimele 2 albume elegiac-contemplative, fără a atinge culmile atmosferic-transcedentale de altădată, duce cu brio mai departe tradiția solidă a krautrock-ului german, ultimul mai variat reapelând în „timp real” la un arsenal instrumental electronic vast.

* Electric Eye (Bergen/Norway): „Different Sun” (2016)
* Electric Eye: „Pick-up, Lift-off, Space, Time” (2013)
Nordicii nu puteau sta deoparte nici pe această plajă stilistică și „Ochiul electric” e doar una dintre dovezile recente de standarde înalte atinse, mai ales prin „Soarele diferit” care cu flerul său retro amintind de albume Eloy din partea a 2-a a anilor '70 are de-a face cel mai mult dintre subiectele postării de azi cu termenii „shoegaze” sau „post-Barrett Floydish”, prin urmare e un album și cu-adevărat „(neo) psychedelic/ krautrock/ cosmic rock” în multitudinea lui de sensuri, componistic, interpretativ, instrumental și ca producție...chiar dacă băieții ăștia -4 tineri norvegieni din Bergen care debutaseră în 2013- sunt conștienți că reciclează ce s-a mai cântat odată și n-au pretenții de inovatori de stil, cum se subânțelege dintr-un titlu de piesă ca „All Of This Has Happened Before And Will Happen Again”. Modești așadar și lăsând o portiță deschisă spre viitor, cum sugerează ultima piesă, „Part One”.
http://houseofprog.com/blog/2016/02/06/electric-eye-different-sun-2016/

* Violet Cold (Emin Guliyev): „Magic Night” (2016)
Muzică interesantă se face peste tot în lume dacă ai răbdarea căutărilor atente, circa 55 minute plutitoare de „noapte magică” oferindu-ne și acest muzician experimental din Baku/Azerbaijan despre care găsesc în ultimul moment știrea că e pregătit cu încă un material gata de lansare, dacă nu s-o fi întâmplat deja, tot un album de „atmosferic black metal, ambient, post-rock, etc” numit „Neuronaut”.

3 pepite din colecția lui David Bowie, cu Florence Foster Jenkins, Tucker Zimmerman și The Electrosoniks

Printre primele 25 LP-uri preferate din colecția  regretatului David Bowie dintro listă de care eu am aflat abia după dispariția „blackstar”-ului în ianuarie 2016, dar care apăruse de fapt în 2003, aici:
 http://scallemang.ca/bowie25albums/
....se află și următoarele 3 albume care mi-au atras atenția:

* Florence Foster Jenkins: „The Glory (????) of the Human Voice” (RCA Victor, 1970)
Este LP-ul unei soprane clasice americane din înalta societate, care a trăit între 1868-1944, o voce enigmatică și controversată rămasă în istoria muzicii cu puține piese înregistrate. După unii, a fost o vocalistă amatoare lipsită de calități interpretative („tone-deaf”), aceeași care spuneau ironic că este nevoie de ceva calități și ca să poți cânta așa prost (!). După alții, dimpotrivă, Florence era deținătoarea unei tehnici vocale „intenționat ambigue” incluzând note acute luate foarte înalt, cu posibilitatea imitării unor păsări exotice -cauzată se pare de sifilisul de care a suferit o perioadă și de medicația prescrisă de doctori înainte de inventarea penicilinei- tehnică ce a atras atenția unui anumit public dominant feminin bine selectat chiar de cântăreață pentru localuri mici unde arareori apărea întotdeauna fără critici profesioniști de față la concertele private susținute în compania exclusivă a pianistului Cosmé McMoon. Cu o singură excepție, concertul de la final de carieră de la majora sală Carnegie Hall/New York, din anul 1942.
Controverse și păreri opozite de unde și semnele de întrebare (glorie...sau anti-glorie?) din titlul albumului compilând 12 piese datate din anii '30-'40 care cu siguranță i-au plăcut unui Bowie aflat de partea celor de părere că lui F.F.J. i se pot alătura în timpurile moderne termeni stilistici ca „avant-garde” și „noise terror”, ea fiind văzută chiar ca o precursoare a lui Yoko Ono de la începuturile cu Plastic Ono Band -dacă văduva lui John Lennon tot e în actualitate cu al ei nou album „Yes, I'm A Witch Too”-...sau, după părerea unui fan, Florence Foster Jenkins era un fel de „Celine Dion făcută din anti-materie” (!).

http://rateyourmusic.com/release/comp/florence_foster_jenkins/the_glory________of_the_human_voice/

Tracklist:
A1 Mozart - Die Zauberföte - The Magic Flute: Arie der Königin der Nacht - Queen of the Night Aria -      Der Hölle Rache
A2 Liadoff - The Musical Snuff-Box
A3 McMoon - Like a Bird
A4 Delibes - Lakmé: Bell Song
A5 David - La Perle du Brésil: Charmant oiseau
A6 Bach-Pavlovich - Biassy
A7 Johann Strauss, Jr. - Die Fledermaus: Mein Herr Marquis - Adele's Laughing Song
      Jenny Williams and Thomas Burns - A Faust Travesty - "Faust" In English
B1 Gounod - Valentine's Aria (Ere I Leave My Native Land)
B2 Gounod - Jewel Song (O Heavenly Jewels)
B3 Gounod - Salut, demeure (Emotions Strange)
B4 Gounod - Final Trio (My Heart Is Overcome With Terror)

* Tucker Zimmerman: „Ten Songs (by Tucker Zimmerman)” (Regal Zonophone Records/EMI, 1969...expanded edition 2015).
Albumul de debut al cantautorului folk californian a fost unul fără noroc și recunoaștere pe măsura calității compozițiilor sale la momentul apariției, deși LP-ul scos în Anglia a fost produs de un alt expatriat american în UK, cunoscutul Tony Visconti...plus contribuția unei garnituri selecte de acompaniatori, incluzând nucleul viitorilor Spiders from Mars ai lui Bowie: Rick Wakeman (organ), Shawn Phillips (sitar, el-gtr), Aynsley Dunbar (dr), Tony Visconti (bass, six-string Spanish gtr). Dacă „obscur” e termenul cel mai uzual cu care curentul principal din industria muzicală -„mainstream”-ul insațiabil avid după profit-  îi „tratează” pe acești artiști deranjanți care ies din tipare, am citit undeva cu argumente aduse de la piesă la piesă că albumul se lasă bine comparat cu muzica din acea perioadă a unui alt Zimmerman, infinit mai celebru, zis și Robert Allen...zis și Bob Dylan (!), dincolo de calitățile strict vocale poate discutabile ale lui Tucker și în orice caz sub cele ale tizului său inimitabil. Cu siguranță acest Tucker format în scena folk din America anilor '60 l-a avut ca model de interpretare la chitară și muzicuță și pe marele Bob Dylan până într-atât încât, mai în glumă mai în serios, el se erijează cu titlul de „văr” a lui Robert/Bob Dylan pe single-ul „4th Hour of My Sleep" din 1971 pe care l-a compus pentru meteoricului grup al chitaristului Mick Ronson numit Ronno și care i-a anticipat pe „Păianjenii de pe Marte”.
Reeditarea anul trecut a „lost album”-ului cu 7 piese-bonus -din care 4 niciodată apărute înainte- versiune care s-ar fi putut numi foarte bine „Seventeen Songs”, la casa Cherry Red’s RPM Records, îi cam dă dreptate lui David Bowie să-l plaseze așa sus între preferințele sale, inclusiv pe motivul că alți critici l-au găsit mai apropiat pe Tucker -eu zic că deloc mai puțin măgulitor!- de cantautorii Judy Collins și Tim Buckley. Perechea Tony Visconti/Tucker Zimmerman a înregistrat circa 80 de demos-uri până la „Ten Songs”, T.Z. folosind și alte pseudonime în turneele din Europa.

      Tracklist:
1 Bird Lives
2 October Mornings
3 A Face That Hasn't Sold Out
4 The Roadrunner
5 Children Of Fear
6 The Wind Returns Into The Night
7 Running, Running From Moment To Moment
8 Upsidedown Circus World
9 Blue Goose
10 Alpha Centauri
      Bonus Tracks:
11 The Red Wind (Stereo)
12 Moondog
13 La Rinascente
14 Non C'e Niente Mai
15 En Memoire De Jean Genet
16 Les Visions De Rimbaud  (featuring Marie Claire)
17 The Red Wind (Mono)

* The Electrosoniks (Tom Dissevelt & Kid Baltan): „Electronic Music: A New Concept Of Music Created By Sonic Vibrations” (Philips, 1962)
Un artist inovator cameleonic și mereu înaintea trendurilor ca David Bowie era la curent și cu realizările muzicale făcute cu noile tehnologii și primele tipuri de sintetizatoare, subtitlul descriptiv al acestui LP vorbind de la sine cam despre ce e vorba pe albumul a 2 pionieri atunci încă nedefinit ca „muzică electronică” la ora înregistrărilor acestor olandezi vizionari clasici, Tom Dissevelt (1921 - 1989) și Kid Baltan (a.k.a. Dick Raaijmakers, 1930 - 2013). Care duo mai are un album-pereche inițial apărut tot în 1962 și reeditat anul trecut, „Song of the Second Moon: The Sonic Vibrations of Tom Dissevelt & Kid Baltan” (1962/1968, reissue Fifth Dimension, 2015) pe care probabil David Bowie n-a mai apucat să-l adauge colecției sale...
Pentru unii mai superficiali ar putea fi doar o aglomerare de teme/schițe relativ scurte pline de efecte „primitive”...alții atenți și mai avizați vor descoperi armonii și melodie printre erupțiile și zgomotele electronice, orchestrații ample de jazz, fundal de filme „horror”, subtile ritmuri latino, pop, elemente tipice din stilul „exotica”, etc...și vor face conexiuni cu muzica concretă, cu majori în domeniu ca Pierre Henry și Karlheinz Stockhausen sau, venind mai încoace în timp, vor asocia albumele cu sound-ul unor trupe ca The Silver Apple sau Hawkwind.
Mi-a plăcut expresia pe care n-o s-o traduc (fiind lesne de înțeles și pentru că „sună” mai bine în engleză):
„an open mind expanding experience...made by visionaries for visionaries”.

http://www.numusi.de/r_d_burman/hara_rama_hare_krishna_vinyl/folkrock/5346/en/

„Weird Musics”: Ciudățenii vechi și noi....

* Kin Ping Meh (Germany): „Kin Ping Meh”  (LP 1972/CD 2004)
* Blackwater Park (Germany/UK): „Dirt Box” (1971, 2015)
* Bachdenkel (UK): „Lemmings (and Other Songs of Alienation)” (rec. 1970, rel. 1973/1978/2007/2015)
Trei albume rare și valoroase cu multe reeditări, mai ales ultimul cu muzica cea mai influențată de Pink Floyd, Soft Machine, Beatles, Procol Harum...Englezii Bachdenkel au mai avut un singur album, „Сталинград / Stalingrad” (1977)
* Daevid Allen Weird Quartet: „Elevenses” (2016)
Albumul apărut postum a fost finalizat de restul trupei și reprezintă adevăratul „cântec de lebădă” al fostului membru Soft Machine și Gong, cu piese continuând un proiect din urmă cu circa 10 ani. Numit atunci Weird Biscuit Teatime, era o realizare în duo împreună cu Don Falcone din trupa Spirits Burning (albumul „DJDDAY", ca răspuns la contribuția avută de Daevid Allen la albumele Spirits Burning „Reflections In A Radio Shower" și „Alien Injection”), la care recent s-au raliat și membrii de la The Tubes și The Muffins. În piese s-au detectat influențe din blues, folk irlandez, ambient și post-punk, totul în spiritul inimitabil psihedelic al celui numit odată de cineva din presa muzicală „Syd Barrett-ul australian”. 

* Capodopera Renaissance „Ashes Are Burning” prezentată în 1973 la lansarea LP-ului de regretatul Cornel Chiriac la „Metronom”-ul Europei Libere, trăiește a 2-a viață renăscând...din propria cenușă arzătoare, nu datorită unei reeditări -au fost peste 30 până acum, conform sitului ”www.discogs.com”- ci odată cu noile apariții, „Academy Of Music, 1974”, -live in New York, 1974-05-17 -Limited Edition 2 LP- (Cleopatra, 2015), respectiv „DeLane Lea Studios, 1973” (London) (Purple Pyramid, 2015)...Sunt albume care surprind ambele formula consacrată -complet diferită de cea de debut!- a grupului în frunte cu vocalista Annie Haslam în cea mai inspirată perioadă din carieră. Nu întâlnim piese necunoscute, dar versiunile au destule elemente proprii ca să merite atenția: ordinea pieselor și duratele distinctive, aranjamente diferite nu numai față de variantele de studio ci și raportate la cele de pe ulteriorul și oficialul set „Live At Carnegie Hall” -2 LP- (1976), etc...De ex. suita-titlu are sub 12 min. la Londra și peste 17 la New York unde este orchestrată simfonic cu o formație de 24 persoane, plus 2 „special guests” deloc de neglijat, bardul scoțian Al Stewart și Andy Powell, unul din chitariștii de la Wishbone Ash. Ambele albume nu se limitează doar la „Cenușa arde” ci includ și piese de pe anteriorul album nr. 3 „Prologue”, respectiv de pe ulteriorul nr. 5 „Turn of the Cards” (1974), deasemenea în variante diferite („Prologue”, „Sounds of the Sea”, „Black Flame”, epic-grandioasa „Mother Russia”, etc) ...iar booklet-ul albumului desfășoară povestea grupului de până atunci și oferă detaliile sesiunii „one off show” susținută doar în fața prietenilor apropiați într-un studio celebru din cartierul londonez Soho.
https://en.wikipedia.org/wiki/De_Lane_Lea_Studios

* Saroos: „Tardis” (2016)...„voiaj electronic/post-rock prin spațiu și timp" scriu despre... cronicile. Sau, dacă vreți, ca să evităm echivocul termen secund „post-rock” nu neapărat folosit adecvat, i-aș zice eu un neo-prog extrem de cursiv și inspirat de la un trio german cu membrii provenind din trupele Driftmachine, Lali Puna și Notwist pe albumul acesta al 4-lea, cu titlul unui personaj din seria TV „Doctor Who”.
* Matmos: „Ultimate Care II” (2016): o singură piesă de aproape 40 minute cu toate ingredientele captivant-percusive și pline de efecte imprevizibile ale rockului experimental. Grup american la fel de bun și cu „sound” proaspăt ca în prima parte a anilor 2000-2010.

* Motorpsycho: „Here Be Monsters” (Rune Grammofon, 2016)...mai „soft” decât alte albume anterioare, un „prog-rock” mai rafinat.
* Uther Pendragon: „San Francisco Earthquake” -2 CD- (2016)....„previously unreleased West Coast guitar psychedelia, 1966-1975"...ceea ce spune tot, nimic de adăugat.

* Benny Hester: „Benny...” (1971, reedited 2016)...primul, cel mai reușit și cel mai „psycho-folky” album al unuia dintre fondatorii rockului creștin, bogat orchestrat și cu un timbru al vocii protagonistului și chiar fundament melodic baladesc amintind de Gilbert O' Sullivan sau Roger Hodgson/Supertramp. Superbă mi s-a părut „No, The End Is Not Near” de pe un album mult prea scurt, cam cât un EP de aproape 26 minute... 
* Susan Christie: „Paint A Lady” (LP 1970, CD 2006)
Arheologii căutători de pepite acid-folk + producătorul compozitor John Hill (Wool, Pacific Gas and Electric) au găsit și conservat această raritate, unica mărturie ca LP rămas de la o vocalistă comparată măgulitor cu Joni Mitchell (!) din perioada albumului „Hejira”, Melanie, Sandy Denny și Marianne Faithfull fiind alte artiste cu care s-au făcut analogii de la piesă la piesă pe discul pe care se remarcă „Yesterday, Where s My Mind ?” și versiunea la „Ghost Riders In The Sky”.

* Iggy Pop, Tarwater & Alva Noto (Carsten Nicolai): „Leaves of Grass” -EP- (2016)....„Walt Whitman's Tribute” al unui trio insolit -de fapt 4-tet pentru că Tarwater e un duo-...și al 2-lea material al lui Iggy datat „2016”, după „post-pop depresivul” material anterior scos cu membrii din Queens Of The Stone Age și Arctic Monkeys.

„Jucătorul (contează), nu jocul”: Jess Roden!

Pornesc postarea asta cu intenții, să le numesc...reparatorii, de la titlul unuia dintre albumele solo ale vocalistului chitarist britanic asociat acum stilistic și prin calitățile vocale unor nume de calibru ca Paul Rodgers, Chris Farlowe sau Georgie Fame, toți 3 veterani și adevărate legende vii pentru inovațiile petrecute în rhythm & blues-ul. rockul și jazzul anilor '60-'70 din UK și nu numai....dar un muzician despre care cu o lună în urmă nici nu auzisem (!?), chiar dacă-i citisem poate numele pe undeva prin listele de personal ale unor albume de la casa Island Records, probabil poate chiar pe CDul „The Alan Bown Set” existent odată în arhiva fostului Radio Analog (1999-2005). Și mă refer la un nume activ pe scena muzicală de exact 50 de ani, deci din 1966, Roden fiind născut în 1947 întrun orășel din comitatul Worchestershire prin centrul Angliei.
Debutul său a avut loc în grupul trompetistului Alan Bown deja amintit unde îi auzim vocea pe primele 2 albume de studio și pe unul „live”, compilația „Emergency 999” sintetizând întreaga perioadă cât a activat în această trupă și care se va sfârși odată cu înlocuirea sa cu cunoscutul și regretatul rocker Robert Palmer (1949-2003) care va reînregistra părțile vocale inițial făcute cu Roden pentru albumul „The Alan Bown” (Deram, 1969) (ironia va face că și lui Palmer nu peste mult timp i se aplică același „tratament” de către succesorul la microfonul pentru voce, Gordon Neville, cel care va fi folosit oficial pentru albumele ulterioare „Listen” și „Streching Out”....)

Jess era prin 1970 deja ocupat cu Bronco, grup mai tradiționalist orientat spre country-rock cu 2 albume principale de studio, dar pleacă și de acolo după un accident de motocicletă în care sunt răniți câțiva din membrii trupei (nu și cel mai cunoscut, chitaristul Robbie Blunt, ulterior în Robert Plant Band) după care urmează faza cu Butts Band în care, după audiții la care au mai concurat Howard Werth (din interesantul grup Audience) și chiar Kevin Coyne (din Siren), el e preferat și unde va face echipă cu cunoscuții John Densmore și Robbie Krieger din The Doors....dar numai pentru auto-intitulatul album de debut din 1974 cu o formulă mixtă US/UK, pentru că la cel de-al 2-lea cei 2 fondatori ex-The Doors se întorc de la Londra în California și recrutează un grup exclusiv american (Butts Band, mai trebuie spus în subsidiar, urma cronologic celor 2 albume, altfel foarte consistente muzical, scoase de The Doors după dispariția carismaticului frontman Jim Morrison...dar fanii și mai ales „fanele” erau încă prea afectate emoțional de absența idolului lor și n-au prea cumpărat cele 2 LPuri, „Other Voices” și „Full Circle”).
Și ajungem în fine la propriile sale formule și albume, cel mai bine ascunse în analele rockului din lipsa succesului comercial, LPuri cu un tiraj mic ale unui artist rămas în umbra unui anturaj select în care s-a aflat sporadic pe lângă membrii din Free, Traffic, The Who, Mott the Hoople, Keef Hartley Band, muzicieni de studio americani ai scenei din New Orleans, etc....La fel de valabilă a fost și reciproca, apropos de cine era lângă cine...dar asta a fost cruda soartă și în alte cazuri de așa-numiți „muzicieni ai muzicienilor” fără norocul și conjunctura „alinierii planetelor”, metaforic vorbind, care să le dea șansele unor audiențe mai largi. Că aceste albume meritau o soartă mai bună o dovedește și lista colaborărilor lui J.R. -uneori cu apariții nu doar pe câte-o piesă ci pe câte un album întreg!- din care au făcut parte pe lângă cei amintiți și Carol Grimes, Stomu Yamashta, Sandy Denny, Grace Jones, Peter Green...
(vezi „Selected Discography” și mai ales secțiunea „Other Collabotations” din biografia sa, aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Jess_Roden)
Site-ul său personal punctează și perioadele incipiente cu The Shakes/The Shakedown Sound și oferă.printre altele, detalii despre anturajul muzicienilor grupați în jurul studioului Basing Street din Londra și despre colaborarea sa cu producătorul american Doc Pomus.
http://www.jessroden.com/who-s-who.html

M-am limitat aici la anii '60 și '70, cele câteva încercări din decadele ulterioare de ieșire la suprafață cu The Rivits, Seven Windows (cu americanii Eliott Randall, Mark Egan), The Humans (botezată așa de Jim Capaldi), rarele concerte cu SAS Band -incluzându-i pe Roy Wood, Brian May, Roger Taylor și Paul Young (!)- compilațiile sau palidele reformări de garnituri neschimbând fondul problemei unui vocalist pe nedrept ascuns sau subevaluat și care la un moment dat s-a convertit 'volens nolens' în artist vizual grafician...Excepția ar fi venit poate de la o recentă și amplă compilație de 6 CDuri „The Jess Roden Anthology” (Hidden Masters, 2013 ) spicuind 94 din cele peste 800 de piese în total înregistrate în cariera sa, cu mai mult de jumătate neauzite înainte și cu majoritatea digitalizate pentru prima dată. Am însă îndoieli în privința reușitei, odată pentru marea întârziere care găsește o piață muzicală dominată pe de cu totul alte gusturi la tinerele generații...iar pe de altă parte aceeași Wikipedia ne specifică faptul că tirajul primei ediții a fost de numai 950 copii, ceea ce pentru globalizata industrie muzicală pan-continentală este un număr infim....

* Alan Bown Set (!) - ”Emergency 999” (2002)
* Bronco - ”Country Home / Ace of Sunlight” (1971)...2 LPs on 1 CD
    * Bronco - ”Smoking Mixture” (1973) (compilație)
* Butts Band (ex-The Doors + Jess Roden) - ”The Butts Band” (1974)
    * Butts Band (ex-The Doors) - ”Hear and Now” (1975)....fără Jess Roden.
* Jess Roden - ”Jess Roden” (1974)
* Jess Roden - ”The Player Not the Game” (1977)
* Jess Roden Band - ”Keep Your Hat On” (1976)...aluzie opozită la cunoscută ”You Can Leave Your Hat On”, cover-ul după Joe Cocker care deschide albumul.
* Jess Roden Band - ”Play It Dirty, Play It Class” (1976)
* Jess Roden Band - ”Stonechaser” (1980)