39) Rare Earth, ”tărâmul rar” și complet alb de la Motown

Îl urmărim pe texanul Jerry LaCroix, regretatul muzician dispărut recent la 70 ani, fost în White Trash-ul lui Edgar Winter tratat în postarea anterioară...și devenit Jerry La Croix pe cele 2 albume pe care este principala voce din Rare Earth timp de circa 3 ani 1974-1976, respectiv pe albumele de studio ”Back To Earth” și ”Midnight Lady”. El ajungea să-și ”poarte crucea” (”la croix” în limba franceză) întrun moment de recul aici în trupa propulsată de Norman Whitfield -factor principal la Tamla Motown și creator de ”Motown Sound/Psychedelic Soul”- întrun grup cu Gil Bridges (flute, saxophone, perc, vocals) ca principal component și unic fordator rămas pe toată perioada existenței turbulente și cu foarte variate alcătuiri. Am zis recul, pentru că ”momentum-ul” trecuse, odată cu albumele de studio ”Get Ready”, ”Ecology” și ”Ma”, dar mai ales  după 2 LPul ”live” ”Rare Earth in Concert” (1971). Alchimia lui Whitfield făcuse ca "(I Know) I'm Losing You", "Get Ready" sau "What'd I Say" -ale căror variante cu Rare Earth, incluzănd solouri extinse- să depășească originalele mai simpliste lansate în anii  '60 de The Temptations, Smokey Robinson și Ray Charles. Prin urmare noul vocalist se instalează în trupa formată exclusiv din albi cu primul mare hit la casa de discuri profilată pe muzicieni de culoare, după ce ecourile marilor succese s-au stins, inclusiv la ale lor "I Just Want to Celebrate" și "Hey, Big Brother" din 1971. Deși ca album ”Ma” din 1973 se bucurase de cotații bune sau foarte bune, niciun hit de calibrul celor amintite nu avea să mai apară și asta ne dovedește argumentat și documentat Wikipedia...pe de altă parte însă iată că atotștiutorul Internet nu m-a mai ajutat acum după 40 +... ani să găsesc răspunsul la întrebarea de ce pe vechea mea casetă audio cu acest album  titlul apare ca ”Ma(sterpiece)”?...și e mai mult decât probabil că n-a fost o completare rebusistică de-a mea ci vreo recenzie măgulitoare a vremii care a făcut această alipire/analogie.
 Se știe însă foarte bine că trupa este ea cea care dăduse numele casei de discuri la care le-au apărut materialele până în 1975 la ”Back To Earth” inclusiv...iar dacă privim acest ultim titlu fără tentația comparațiilor cu altceva și cu succesul comercial anterior în sine, el stă bine ”pe picioare” ca și ulteriorul ”Midnight Lady” (Tamla Motown, 1976). Mai ales că urmărim, cum ne-am propus din start, vocalul lui Jerry  La Croix/LaCroix în principal.

Baladele blues ”It Makes You Happy (But It Ain't Gonna Last Too Long)” și ”Delta Lady”, respectiv mai dinamicele ”Keeping Me Out Of The Storm” și ”City Life” mi se par momentele cele mai reușite de pe ”Back To Earth”, în timp ce de pe ”Midnight....” aș remarca ”Do It Right” -cu trimiterile evidente la The Temptations și a lor ”Papa Was A Rolling Stone”-, respectiv lucrata temă finală ”Wine, Women And Song”.
Deși LP-urile au avut editări în destul de multe versiuni (conform ”www.discogs.com”, 11 respectiv 8), inclusiv în țări ca Venezuela și Columbia, e destul de bizară evitarea lansării lor pe piața britanică...În fine, mai sunt și alte neconcordanțe (de ex. dihotomia dintre ”Active: 1960s - 2010s”...”Disbanded: 1978”) iar o definire stilistică precum: ”Acid Rock, Rhythm & Blues, Psychedelic Rock, Funk, Blue Eyed-Soul, Soul, Contemporary Pop/Rock, AM Pop, Motown, Psychedelic/Garage”...mi se pare cam ”stufoasă”.
În 1969 grupul a contribuit la coloana sonoră a filmului ”Generation” (cu David Janssen și Kim Darby), dar datorită eșecului comercial al filmului LPul s-a retras după o cifră de vânzări minoră. Fața B cu piesele remixate a apărut pe următorul album ”Ecology” (1970) dar pentru că veriunile diferă, LPul ”Generation” neapărut vreodată pe CD a devenit o piesă rară de colecție și se vinde azi -inclusiv pentru calitatea muzicii de pe el- cu prețul via eBay de US $ 500 (!).

38) White Trash, "Gunoiul alb" cu reflexe multicolore al lui Edgar Winter

De la dispariția recentă a lui Johnny Winter din luna iulie, marcată de postarea:

21) Johnny Winter (R.I.P.): "Still Alive and Well" (1973)

...mi-am propus să mă ocup și de fratele său nu mai puțin texan și albinos. Aveam de unde alege: de la debutul din 1970 cu ”Entrance” (cu suita ”Winter's Dream” și cu varianta la tradiționala ”Tobacco Road”), Edgar avea să ”lupte” pe 3 fronturi: continuarea carierei solo, albume cu Edgar Winter's Group (cu Ronnie Montrose) și în paralel cu formula White Trash. ”Free Ride” și mai ales ”Frankenstein” -una dintre rarisimele piese pop-rock 100 % instrumentale ajunse No. 1 în topurile comerciale- au făcut ca The Edgar Winter Group's ”They Only Come Out At Night”(1972) să fie cel mai cunoscut și bine-vândut album din perioada de sa de ”heyday”. S-ar putea chiar ca lui ”Frankenstein” să-i aloc o postare separată, probabil unica datorată doar unei singure piese/single, respectiva având povestea ei suficient de interesantă și aducând multiple inovații tehnologice și de interpretare, cu ecouri și variante ”live” spectaculoase până în prezent.
Enciclopediile îl descriu ca ”fratele mai mic al chitaristului de blues-rock Johnny Winter” dar intrând în detalii observăm din start că Edgar nu numai că depășește granițele celor 2 mari domenii Blues și Rock, ci este un muzician ca instrumentist mai complex și mai eclectic decât regretatul său frate, respectiv claviaturist, chitarist, saxofonist, percuționist și în aceeași măsură vocalist.
Cea mai mare abatere stilistică de la Blues-Rock-ul bazic a avut-o în fruntea formulei White Trash/”Gunoi alb”, grup originar compus din muzicieni din Texas și Louisiana, de aceea ne oprim mai mult la debutul acestuia din 1971, eponimul ”Edgar Winter's White Trash” (Epic Records). Un grup dominat de voci cu 7 membrii de bază pe copertă -între care ”mâna dreaptă” a ambilor frați Winter, chitaristul (aici și producător) Rick Derringer și un vocalist excelent de R&B/Soul și co-autor, Jerry LaCroix- alături de numeroși invitați și invitate, pe un album care îl etalează încă de atunci din 1971 pe Edgar ca pe un excelent și surprinzător compozitor. ”Pure delight” (Rolling Stone), ”my pick for the greatest album of the year” (Circus), ” unforgettable album” sau ”the most impressive surprise masterpiece” (Playboy)...erau doar câteva dintre cronicile de la apariție alături de alte măgulitoare asocieri cu Chicago (pe atunci încă Chicago Transit Authority), Blood, Sweat & Tears, Sly and the Family Stone...sau cu nume ilustre din branșa britanică: Cream, Traffic, sau chiar cu cel dispărut ieri 22 dec. 2014, ”one & only” Joe Cocker...





















Versiunea la clasica  "I've Got News For You" a lui Ray Charles e un ”highpoint”, prelucrările din Gospel așișderea, corul de fete și saxofoniștii excelenți, vocile lui Edgar și Jerry în "Let's Get It On" și "Save the Planet" una mai bună ca cealaltă, "Dying To Live" o baladă superbă...chiar dansanta "Keep Playing that Rock and Roll" aleasă ca disc single nu coboară ștacheta unei mixturi mirifice de stiluri ”Black & White”.
Dar poate cea mai potrivită asociere a albumului a fost acea făcută datorită unei confuzii (!) aparținând unui critic care la prima audiție fusese convins că e vorba de una dintre producțiile Booker T. & the M.G.'s, grupul de casă de la Stax Records din anii '60, creatoarea de ”Southern & Memphis Soul” cu descinderi în Gospel, Funk, Jazz și Blues.

Tracklist:
A1 Give It Everything You Got    Written-By – Edgar Winter, Jerry LaCroix 4:30
A2 Fly Away     Written-By – Edgar Winter, Jerry LaCroix 2:59
A3 Where Would I Be    Written-By – Edgar Winter, Jerry LaCroix 3:57
A4 Let's Get It On    Written-By – Edgar Winter, Jerry LaCroix 5:03
A5 I've Got News For You      Guitar – Johnny Winter   Written-By – Ray Alfred*   3:55
B1 Save The Planet      Written-By – Edgar Winter, Jerry LaCroix 5:38
B2 Dying To Live     Written-By – Edgar Winter 4:00
B3 Keep Playin' That Rock 'N' Roll     Guitar – Rick Derringer    Written-By – Edgar Winter 3:45
B4 You Were My Light     Written-By – Edgar Winter 4:57
B5 Good Morning Music    Guitar [Solo] – Rick Derringer   Written-By – Edgar Winter, Jerry LaCroix 4:20

Credits:
Edgar Winter - organ, piano, celeste, keyboards, saxophone, vocals
Rick Derringer - guitar, vocals, producer
Johnny Winter - guitar, harmonica, vocals
Jerry LaCroix - harmonica, saxophone, vocals
Jon Smith - tenor saxophone, vocals
Mike McClellan - trumpet, vocals
Floyd Radford - guitar
George Sheck - bass guitar
Bobby Ramirez - drums
Ray Barretto - conductor, congas
Alfred Brown, Arnold Eidus, George Ricci, Gene Orloff, Emanuel Green, Max Pollikoff, Russell Savkas - strings
Carl Hull, Albertine Robinson, Tasha Thomas, Janice Bell, Maretha Stewart - vocals

Producer – Rick Derringer
Notes:  Introducing Jerry LaCroix

Liner Notes:
”Clad like a king, yet naked as a snake/ Îmbrăcat ca un rege dar gol ca un șarpe” a poetului francez François Villon este expresia atașată albumului, în timp ce un poem al divei punk-rock Patti Smith care apare tot pe ”back-cover” include chiar descrierea trupei ”liberă și nesăbuită” și a muzicii ”triunghiului de aur” Louisiana-Texas-Memphis: ”brațele unui înger, fața unui sfânt, gura de bandit, coiot cu dinții răsfirați, bunul și răul scuturându-se din strânsoare...ca o pasăre tremurândă, ca un țipăt de vultur, ca toate forțele energiei pozând la greu...ca dragostea, ca lumina”.

P.S. Jerry LaCroix a murit la 70 ani recent pe data 7 mai 2014 întrun cvasi-anonimat....Descoperindu-i unul dintre cele 2 albume solo am realizat cu ajutorul amicului Laci că el mai apare, ce-i drept cu numele puțin schimbat La Croix -”crucea” în limba franceză- în loc de LaCroix și pe 2 albume Rare Earth și că l-a înlocuit în Blood, Sweat & Tears pe vocalistul principal David Clayton Thomas...iar cum de aceste 2 trupe mari care merită loc pe acest blog încă nu ne-am ocupat, veți mai auzi de el.


Referințe și recomandări:
* Edgar Winter's White Trash: ”Roadwork” (live) [Epic, 1972]...cu varianta de peste 17 minute la ”Tobacco Road” (!)
* Edgar Winter: ”Entrance” (Epic, 1970)
* Jerry LaCroix: ”The Second Coming” (1974)
* Edgar Winter: ”Jasmine Nightdreams” (CBS/Blue Sky, 1975)
* Edgar Winter's White Trash: ”Recycled” (1977)

37) Chicken Shack...cu toate cele ”40 degete servite proaspete” la conservă și ”acceptat” în "Coliba (baraca) de pui" a lui Stan Webb

În vechi notații de pe carnețele personale, notam în urmă cu circa 40 de ani în urmă ”Chicken Shake” când trupa asta apărea difuzată la radio pe la ”Metronomul” Europei Libere sau Radio Luxemburg, crezând că numele înseamnă ”agitație de pui” sau ceva apropiat. Nu țin minte ca revista ”Săptămâna” -una dintre puținele, dacă nu singura sursă de informații pop-rock- să fi inclus vreun single al trupei în topul ei săptămânal...iar pe vremea aceea eram licean întrun oraș nord-estic la multe sute de km de Timișoara. În vestul țării unde deja operau filiere care aduceau muzici vestice pe LP-uri și singles, în același moment unii melomani mai norocoși țineau în mâini coperta cu conserva imaginând cele 40 degete albastre îndemânatice proaspăt împachetate și pregătite a fi servite, rezultate din suma 4X10 a tuturor membrelor cuartetului britanic Chicken Shack, de data asta cu numele corect semnificând ”Coliba/baraca de pui”. N-a fost singura dată când făceam confuzie -”shake” și ”shack” având pronunția în engleză aproape identica- bazat doar pe surse audio și-mi amintesc și de alte confuzii datorate atât fazei mele incipiente de învățare a frumoasei limbi a lui Shakespeare cât și uneori pronunției ambigue a prezentatorilor sau chiar a artistului. De aceea până n-am văzut scris titlul, am crezut ca David Bowie cântă ”This Is Not A Miracle” (în loc de ”This Is Not America”). multe greșeli survenind și la piese Queen, Elton John, Stevie Wonder, etc. Cu-atât mai valoroase deveneau aici în spatele ”cortinei de fier” și în era pre-Internet albumele cu coperțile și booklet-urile care ofereau mini-story-uri, recenzii sau recomandări ale aceluiași ”label” pe care le comentam și împărtășeam după 1976 cu noii amici din Timișoara și apoi din 1981 și din Reșița...iar printre ei și Laci care a avut câteva LP-uri cu acești britanici și împreună cu care ne-am oprit la debutul ”40 Blue Fingers, Freshly Packed and Ready to Serve” (1968) și la ”Accept Chicken Shack” (1970).
N-am să mă opresc prea mult la istoria grupului londonezului din Fulham Stan Webb (guitars, vocals), altfel cunoscută de interesați, voi puncta doar câteva idei și elemente caracteristice:
- trupa -care pe site-ul liderului ”http://www.stanwebb.co.uk”- apare și ca ”Stan Webb's Chikenshack” a cântat în perioada înfloritoare de succes a ”British Blues Boom”-ului și ”Rhythm & Blues”-ului britanic ale cărui baze au fost puse de școala lui John Mayall și Alexis Korner, cu un prim stagiu în Germania la Hamburg, desființată în 1974 vreo 2 ani și cu multiple reîncarnări după 1976 până azi.
- albumele cu o singură excepție n-au avut piesă-titlu și toate -tot cu o excepție- au fost un amestec de ”covers” americane cu piese originale.
- prețul minor pus pe discurile singles.
- analogii stilistice pe palierul ”straight-ahead blues-rock” cu Savoy Brown, (Peter Green s) Fleetwood Mac și (Alvin Lee s) Ten Years After -cu ai căror membrii s-a și interferat- ...dar și cu Foghat sau Canned Heat.
- ”memorabilia”: CDurile obținute via Ucraina cu toate albumele de studio importante ale trupei, multe grupate câte 2 LPs pe 1 CD de pe rafturile arhivei de la Radio Analog, anii 1999-2005...

”40 Blue Fingers, Freshly Packed and Ready to Serve” (Blue Horizon, 1968)

All songs written and composed by Stan Webb, except where noted. 

Side One:

1. "The Letter"   4:25

2. "Lonesome Whistle Blues"   3:02

3. "When the Train Comes Back" (Christine Perfect) 3:32

4. "San-Ho-Zay" (Freddie King, Sonny Thompson) 3:02

5. "King of the World"   4:59

Side Two:

1. "See See Baby"   2:22

2. "First Time I Met the Blues"   6:24

3. "Webbed Feet"   2:53

4. "You Ain't No Good" (Perfect) 3:35

5. "What You Did Last Night"   4:36

Personnel:

Chicken Shack:

Stan Webb – guitar, vocals

Christine Perfect/McVie – keyboards, vocals

Andy Silvester – bass guitar

Dave Bidwell – drums

Additional Personnel:

Alan Ellis – trumpet

Dick Heckstall-Smith – tenor saxophone

Johnny Almond – alto saxophone

”Accept” (Blue Horizon, 1970) vine după încă 2 albume și e interesant pentru că se îndepărtează de blues-ul ”pur” în direcția unui sunet ușor mai progresiv și psihedelic, dovada faptului că Webb & Company s-au pliat pe cerințele pieței și trendurile zilei...dar și în ideea evitării repetițiilor care le-ar fi adus obiecții de genul ”ăștia nu mai scot și ei ceva nou”, ceea ce vor încerca să evite și pe următoarele albume pe care mai apar invitați interesanți ca regretații  John Glascock -basist, fost la Jethro Tull- și Tony Ashton, claviaturist/vocalist de studio cel mai binecunoscut din colaborările cu Jon Lord.

36) Story cu adiere de...zefir ”înapoi în Colorado”, cu Candy (”bomboana”) Givens în prim plan

 Tommy Bolin (gtr) și John Faris (keybs) avuseseră un grup numit Ethereal Zephyr, iar un tren de pasageri de pe ruta San Francisco - Chicago via Denver se numea California Zephyr. Așa s-a ajuns la numele acestui grup din Boulder/Colorado, etichetat stilistic de ”hard rock, blues-rock, jazz fusion”, singurii membrii constanți pe toată durata cu intermitențe dintre 1968-1984 fiind soții Candy Givens (fostă Ramey): ”lead vocals, harmonica” & David Givens: ”bass, backing vocals”.
Pe Bolin l-am focalizat deja separat el fiind prezent pe primele 2 albume, ”Zephyr” (1969) și ”Going Back To Colorado” (1971)...așa încât personajul principal al acestei postări va fi ”bomboana” Candy: ”cireașa de pe tort” din 1972 care după 12 ani devine...”bomboana de pe colivă”.

Unele surse mass media o descriu ca pe o clonă a lui Janis Joplin dar intrând în amănunte descoperim că între regretatele vocaliste trecute ambele mult prea timpuriu în neființă (chiar din aceeași cauză, fatala supradoză de drog) au existat mai mult diferențe decât asemănări...Cea mai potrivită sursă găsită de mine sunt amintirile soțului și colegului ei de trupă David dintrun amplu interviu din arhivele lui Tommy Bolin, aici:

 http://www.tbolin.com/interviews/givens_volcano.html

Iată cu ce bagaj de cultură muzicală intra în scenă cu trupele Piltdown Philharmonic Jug Band și Brown Sugar frumoasa și talentata Candy, care-i ascultase în copilărie pe LPurile părinților pe Elvis, James Brown, Gene Vincent, Gene Pitney, Patsy Cline, Elvis, Little Richard, Little Anthony, Ben E. King, the Ronnettes...apoi pe Jimi Hendrix, The Rolling Stones, Bob Dylan, Stan Getz, Aretha Franklin, Otis Redding, Dionne Warwick, Pink Floyd, Paul Butterfield, The Doors, Stevie Wonder, the Miracles, the Temptations, the Beatles, George Gershwin, etc...pe mulți dintre aceștia ascultându-i și noaptea pe frecvența AM la postul de radio KOMA din Oklahoma City...Acolo unde l-a auzit și pe Little Walter Jacobs -muzicuțist de geniu în blues-, pe mai puțin cunoscuta cantautoare folk Morgana King și trioul de jazz vocal, Lambert, Hendrix and Ross. Mai ales pe vocalista Annie Ross, ale cărei cântece le știa și fredona. L-a avut ca model și pe B.B. (Bernie) Fielding, vocea principală cu un stil dramatic din trupa Black Pearl și pentru scurt timp chiar prietenul lui Janis Joplin. A existat chiar o întâlnire cu Janis întro seară și când aceasta, ascultând-o pe Candy întrun club, i-a plăcut...și oricum, Janis nu a lăsat niciodată să se înțeleagă că ar fi imitat-o.
Mai târziu s-a arătat interesată de jazz preferându-i pe Miles Davis, Pharoah Sanders, Wayne Shorter, Joe Zawinul, Herbie Hancock, Alice Coltrane și Leon Thomas.
Separat de Zephyr, Candy a cântat la muzicuță și vocal cu John Lee Hooker, Willie Dixon, James Cotton, Albert King și Freddie King...dar când unii dintre aceștia i-au propus să intre în trupele lor, deși s-a arătat flatată, a declinat ofertele.
Cu nimic mai prejos ca voce decât Janis sau Grace Slick de la Jefferson Airplane, Candy s-a ”pliat” fără evadări majore pe soarta grupului Zephyr care ar fi avut o soartă mai bună dacă autodidactul ”vrăjitor” Tommy Bolin nu pleca după primele 2 albume, managementul trupei ar fi fost mai bun și momentul (revoluta perioadă 1968-1972) mai favorabil...
 “Cross the River,” “Hard Chargin’ Woman,” “Sail On” sunt ”highlights”-urile care oferă pe albumul de debut un melanj inspirat de rock, blues și jazz. Vine apoi momentul memorabil al festivalului pop din Denver unde trupa e singura care susține 2 recitaluri, primul ca titulari pe afiș cu Candy salvând o situație aproape dramatică prin apelurile ei la calm la piesa ”St. James Infirmary” în care îi cheamă lângă ea să cânte împreună pe miile de spectatori ”turbulenți” în panica iscată de gazele împrăștiate brutal de forțele de ordine...iar al 2-lea un ”jam session” ziua următoare când Zephyr a înlocuit altă trupă, pe afișul unui festival cu Jimi Hendrix, Johnny Winter, Three Dog Night, Big Mama Thornton. Joe Cocker and the Grease Band, Iron Butterfly, the Mothers of lnvention....
 Obișnuita ciocnire de egouri pornite din chestiunea -chiar subconștientă- ”cine e nr. 1 în trupa asta” are loc și la Zephyr, dar abia după ”Going Back To Colorado” (1971) cu coperta contrastului ecologist disproporționat între smogul metropolei și pastoralul aerisit și sănătos al muntelui. Album pe care cei doi se înțeleg încă de minune oferind și cu aportul colegilor -vezi poza- piese și solouri solide: tema-titlu cu inflexiuni boogie-rock, balade majestuoase (”At This Very Moment”, ”Keep Me” sau ”Night Fades Softly” cu începutul ei psihedelic ca întro piesă Gong), ironii subtile către ”mainstream”-ul uniformizant (”The Radio Song”, ”Showbizzy”), ”salata” cu de toate -psihedelia ocupând de data asta partea de mijloc- din ”See My People Come Together” sau finalele ”middle-of-the-road” Take My Love” - cu John Faris ”Lead Vocal”- și ”I'll Be Right Here”, aceasta ultima, în ciuda titlului optimist și cu un debut ca la Bachman Tuner Overdrive, lăsând parcă o senzație de despărțire...Recitind înșiruirea observ că am lăsat afară doar titlul ”Miss Libertine” care nu-i cu nimic mai prejos...așa încât trăgând linie și însumând rezultă un album de la ”excelent” în sus chiar spre ”sublim”.
Jimmy Page -pe atunci cu Led Zeppelin în pregătirea albumului ”L.Z. II”- și producătorii Eddie Kramer și Bill Szymczyk sunt și ei implicați direct sau indirect în procesul de ”facere” a albumului.

”Sunset Rise” (1972) -albumul no. 3- ar fi fost mai bine în titlu cu un ”down” pentru că are cam aceeași soartă ca și efemerul grup Energy a lui Tommy Bolin, mult mai puțin ”jazzy” și care în ciuda recenziilor favorabile anticipa retragerea cuplului Candy & David sugerată de coperta lui ”Going Back...” pe un mic munte din Colorado numit Montrose (!)...Până când Candy a murit neașteptat cuplul a mai cântat covers-uri cu The 4-Nikators și a mai înregistrat 2 albume ”live” și ”Heartbeat” în 1982, intenționând în 1984 chiar un album de blues...dar, cum rememorează David, ”drogurile au deschis multe uși și totodată au ucis pe mulți dintre noi...ne-au făcut egoiști, egocentriști și antisociali în forma cea mai primară...Drogurile și cultura nu se amestecă, LSD-ul era totuși distractiv”.

http://www.classicwebs.com/zephyr.htm

35) Tommy Bolin: ”Teaser” & ”Private Eyes”

Soarta crudă a lui Tommy Bolin are similitudini mari cu cea a lui Paul ”Kos” Kossoff, chitaristul ex-Free de care m-am ocupat în postarea cu nr. 8) a acestui blog....ambii dispăruți prematur la doar 25 ani, ambii cu câte 2 albume de studio, ambii foarte influenți lăsând și prin grupurile/formulele din care-au făcut parte ecori memorabile până aproape de perfecțiune în scurtele lor cariere.
Deja cunoscut din Zephyr (3 albume), americanul Thomas Richard "Tommy" Bolin încearcă să păstreze standardele trupei atinse cu Joe Walsh pe cele 2 LPuri trase cu The James Gang -”Bang! (1973) și ”Miami” (1974), vezi și postarea anterioară 34)- de unde pleacă totuși nemulțumit la Deep Purple pentru a avea rolul componistic determinant în succesul lui ”Come Taste the Band”. Lansat în octombrie 1975 la o lună distanță de primul său album solo la care lucrase intens și pe care se regăsesc experiențele acumulate în câteva colaborări mai puțin cunoscute: cu Energy, cu bateristul Billy Cobham pe albumul acestuia considerat primordial  ”Spectrum” (1973), cu somități din zonele Rhythm & Blues, Blues, Rock și Fusion Jazz ca Dr. John, Albert King, Alphonse Mouzon și Carmine Appice...sau cu trupele Moxy și The Good Rats.

Teaser (Nemperor Records, 1975)
”Teaser” înseamnă atât ”reclamă (anonimă), anunț” dar și ”problemă spinoasă”...poate că la ambele sensuri s-a gândit autorul când cu o sumedenie de invitați -mare parte cunoscuți ”session musicians”- a etalat o paletă complexă de stiluri: Hard Rock, Jazz, Reggae & Latin music, uneori cum ne zice Wikipedia ”împreună întrunul și același cântec”...."People, People" și "Wild Dogs" se potrivesc poate cel mai bine acestui profil.

 Track listing:
"The Grind" (Bolin/Cook/Sheldon/Tesar) – 3:29
"Homeward Strut" (Bolin) – 3:57
"Dreamer" (Cook) – 5:09
"Savannah Woman" (Bolin/Cook) – 2:47
"Teaser" (Bolin/Cook) – 4:26
"People, People" (Bolin) – 4:56
"Marching Powder" (Bolin) – 4:14
"Wild Dogs" (Bolin/Tesar) – 4:40
"Lotus" (Bolin/Tesar) – 3:57

Personnel:
Tommy Bolin - Guitar, Lead Vocals
Stanley Sheldon - Bass (1, 2, 3, 5, 6, 7)
Paul Stallworth - Bass (4, 8, 9)
Dave Foster - Piano/Synthesizer (1, 2, 3)
Jan Hammer - Synthesizer (6, 7), drums (6)
Ron Fransen - Piano (9)
David Sanborn - Saxophone (6, 7)
Jeff Porcaro - Drums (1, 2, 3, 5)
Prairie Prince - Drums (4, 8)
Michael Walden - Drums (7)
Bobbie Berge - Drums (9)
Phil Collins - Percussion (4)
Sammy Figueroa - Percussion (6, 7)
Rafael Cruz - Percussion (6, 7)
Dave Brown - Background vocals (1)
Lee Kiefer - Background vocals (1)

În plus sub acoperirea anonimatului din motive contractuale, mai apar pe album Glenn Hughes din Deep Purple și fratele mai mic a lui Tommy, Johnnie la tobe, care cu trupele prin care-a cântat -cea mai cunoscută fiind Black Oak Arkansas- a reluat în concerte albumul ”Teaser”.

Apropiat valoric e și ”Private Eyes” scos la majora casă Columbia în 1976 cu un grup mai restrâns, "Post Toastee" fiind piesa ”soft-rock” centrală:

Track listing:
"Bustin' Out for Rosey" (Bolin) – 4:24
"Sweet Burgundy" (Bolin, Cook) – 4:13
"Post Toastee" (Bolin) – 9:03
"Shake the Devil" (Bolin, Cook) – 3:47
"Gypsy Soul" (Bolin, Cook) – 4:05
"Someday Will Bring Our Love Home" (Bolin, John Tesar) – 3:05
"Hello, Again" (Bolin, Cook, Ocasek) – 3:39
"You Told Me That You Loved Me" (Bolin) – 5:15

Tommy Bolin – Guitars, Keyboards, Vocals, Piano
Reggie McBride – Bass, Vocals
Mark Stein – Keyboards, Vocals
Carmine Appice – Drums on "Someday Will Bring Our Love Home"
Bobby Berge – Percussion, Drums
Bobbye Hall – Percussion
Norma Jean Bell – Percussion, Vocals, Saxophone
Del Newman – string arrangements

În turneul de promovare al albumului când deschidea concertul lui Jeff Beck, o supradoză de drog i-a fost fatală lui Tommy Bolin care a lăsat în urmă mult material ”live”, oficial, pe bootlegs-uri și compilații...și căruia i-au fost aduse și câteva albume-tribut.

34) James Gang: "Newborn" (Atlantic, 1975) & "James Gang Rides Again" (ABC, 1970, remaster 2000)

Uneori numele unui grup este ales după unul dintre fondatori sau pe parcursul existenței ca atașament al unuia dintre componenții cei mai cunoscuți. Alteori alegerea-i mai sinuoasă, fără astfel de conexiuni. La Styx de care m-am ocupat în penultima postare uitasem să adaug -apropos de pronunția identică device-urilor IT- că numele venea de la unul dintre cele 6 râuri din mitologia greacă ce separau lumea viilor de cea a morților, semnificând ”râul urii”.
Un nume cât mai scurt, o abreviere chiar, ușor de pronunțat și memorat -dar și fără a duce la suprapunerea cu alt termen/brand cunoscut, pentru a evita eventuale probleme juridice- a fost întotdeauna de preferat unuia lung/complicat. Interesante origini ale unor nume de scenă la o serie măricică de artiști/trupe, cele mai multe americane, le-am găsit aici:
http://www.classicbands.com/names.html
...nu însă și pe (The) James Gang, botezată așa aparent fără legături ușor descifrabile de chitaristul Ronnie Silverman, coleg de gimnaziu în Cleveland/Ohio cu fondatorul baterist Jim Fox. Grup de ”Rhythm and Blues” inițial din 9 membrii în 1966, fără înregistrări păstrate, cu unul dintre primii chitariști poreclit ”Mouse/Șoarece” care a devansat legenda locală Glen Schwartz, dar nici acesta -părăsit de soție și mutat în California pentru a forma Pacific Gas & Electric- n-a rămas mult...recomandându-i însă lui Fox pe prietenul său Joe Walsh, atunci în trupa The Measles. Trupa se restrânge la 5 membrii în 1968 care deschid un concert al trioului Cream, se ajunge la producătorul Bill Szymczyk de la ABC Records, doar ca trio grupul debutează cu ”Yer' Album” și le apar 2 piese filmate în Mexic în pelicula ”Zachariah” bazată pe romanul lui Hermann Hesse ”Siddhartha”. De aici începe activitatea discografică regulată cu câte un album în medie pe an până la ultimul din 1976, cu schimbări mai ales la chitariști: 4 (3 studio, 1 live) cu Walsh (ulterior la The Eagles), canadianul Domenic Troiano (2 studio), Tommy Bolin (fost în Zephyr, viitor în Deep Purple, 2 studio), Richard Shack (1) și Bob Webb (1).
Pentru ”Newborn” componența se expandează din nou pentru o colecție de 11 piese unitare cu 3 reușite  balade, lucru explicabil pentru că 9 sunt compoziții ale cuplului de chitariști Bubba Keith & Richard Shack. Coperta e cunoscuta pictură ”Nașterea omului nou” a geniului suprarealist Salvador Dali, fără îndoială unul dintre titlurile cele mai dragi dictatorului român Nicolae Ceaușescu pentru că se suprapunea ideii megaloman-paranoice și utopice a acestuia, după cum fără pic de plăcere ne amintim cei care-am prins vremurile (cei doi și-au trimis de altfel semne de simpatie)...iar "Heartbreak Hotel", ca să revin la muzică, e un cover după piesa lui Elvis Presley.

"Merry-Go-Round" – 3:05
"Gonna Get By" (Bubba Keith, Mark Smith) – 3:59
"Earthshaker" (Keith) – 3:48
"All I Have" – 2:17
"Watch It" (Keith) – 3:32
"Driftin' Dreamer" – 3:31
"Shoulda' Seen Your Face" – 3:46
"Come With Me" – 2:30
"Heartbreak Hotel" (Mae Boren Axton & Tommy Durden) – 2:15
"Red Satin Lover" – 2:17
"Cold Wind" – 2:34

Personnel:
Bubba Keith – guitars, vocals
Richard Shack – guitars, vocals
Dale Peters – bass guitar, percussion, vocals
Jim Fox – drums, percussion, keyboards, vocals
Al Perkins – guitars
David Briggs – keyboards
Kenneth Hamann – keyboards, synthesizer
Don Brooks – harmonica
George Ricci – cello

Îi punem pereche ”Noului născut” din 1975 pe ”James Gang Rides Again” (1970, remaster 2000) ca să surprindem trupa în perioada mai creativă cu Joe Walsh de pe al 2-lea album. Chiar dacă coperta e banală de data asta și componența redusă la mai mult decât jumătate (!), piesele, chitara și vocea lui Walsh ridică standardul general, rifful Funk-ului crește pulsul de la ”#48” pe albumul de debut la ”#49” impunând un mare hit -deși aș prefera în cazul ăsta ”powerplay”- și după o scurtă temă country instrumentală și dinamica”Woman” -ambele semnate împreună cu cuplul Fox, Peters- J.W rămâne singurul componist excelând mai ales pe suita în 3 părți "The Bomber: Closet Queen"/ "Boléro"/ "Cast Your Fate to the Wind"...din care a secțiunea 2-a, citând din Maurice Ravel, a trebuit să fie omisă o perioadă din cauza ”copyright”-ului. Se remarcă armoniile vocale ale celor 3 și mult keyboards -ce m-a trimis păstrând proporțiile cu gândul la britanicii Uriah Heep- și flerul mai ”soft middle & low tempo” spre final, chiar unul majestuos instrumental-simfonic al încheieri lui ”Ashes the Rain and I”.

1. "Funk #49" (Fox, Peters, Walsh) 3:54
2. "Asshton Park" (Fox, Peters, Walsh) 2:01
3. "Woman" (Fox, Peters, Walsh) 4:37
4. "The Bomber: Closet Queen"/ "Boléro"/ "Cast Your Fate to the Wind"   7:04
5. "Tend My Garden"   5:45
6. "Garden Gate"   1:36
7. "There I Go Again"   2:51
8. "Thanks"   2:21
9. "Ashes, the Rain and I"   5:00
Personnel:
Joe Walsh – guitars, keyboards, piano, percussion, vocals.
Dale Peters – bass guitars, guitars, keyboards, percussion, vocals.
Jim Fox – drums, percussion, keyboards, organ, piano, vocals.
Rusty Young – pedal steel guitar on "There I Go Again".

Erau încă de pe-atunci din 1970 semnalele viitoarelor sale succese solo și cu trupa Barnstorm, memorabilele ”Rocky Mountain Way”, ”Life's Been Good” sau "Life's Been Good" pentru care cred că ar trebui să-i alocăm lui Joe Walsh o postare separată, minus perioada prea cunoscută cu The Eagles....și cum cu siguranță se va întâmpla și cu regretatul Tommy Bolin pentru ce a realizat dincolo de faza cu Deep Purple. Îmi amintesc cum savuram pe măsură ce găseam albumele sale și încercam să ”cântăresc” și să ierarhizez valoric ”The Smoker You Drink, the Player You Get ”(1973), ”So What” (1975) -ambele cu autorul pe post de aviator pe coperți-  ”You Can't Argue with a Sick Mind” (1976) și ”But Seriously, Folks...” (1978)...dintre care parcă primul ”The Smoker...” cu ceva în plus. Și desigur ”Barnstorm” (1972).
E interesant că azi YouTube, altfel foarte generos în ce-i privește pe alți artiști...nu le oferă integral pe niciunul, deși interviuri extinse și câteva concerte există postate, de ex. acesta din 1975 "Don Kirshner's Rock Concert":

33) Supertramp...super trupa ”Cântecului logic” și a ”Crimei secolului”

Recent am aflat cu plăcută surprindere că prima trupă preferată ca elev de liceu de Gabriel Schütz, fiul amicului Laci la ideea căruia am demarat acest blog, a fost Supertramp. Britanicii încă există și-acum în 2014 conform Wikipedia: formați prin 1969-70, reformați ultima dată în 2010, cu 2 perioade de hiatus în activitate de câte aprox. 8 ani fiecare și cu ceva planuri pentru 2015 chiar dacă separat față de Roger Hodgson, vocalistul chitarist care părăsise trupa încă din 1983. Micuțul Gabriel care a emigrat cu părinții din Reșița în Germania când avea doar vreo 5 anișori, ajungea din Ro în D cu un bagaj muzical-formativ precoce incluzând muzici elaborate King Crimson, Frank Zappa și altele...așa că nu surprinde evoluția sa ulterioară muzicală ca baterist/compozitor/ing. de sunet & mixerist, foarte activ acum la 34 ani cu diverse proiecte și trupe în zona Stuttgart și deja cu câteva albume lansate. Mama sa Minelos îmi povestea recent la Făget că pe Supertramp Gabriel i-a ascultat și studiat meticulos în gimnaziu și ascultând-o povestind am rememorat versurile care se potriveau începute cu ”When I was young...” din poate cel mai cunoscut cântec -și cu siguranță cel mai...”logic”!- semnat de ex-vocalistul Roger Hodgson și născut din întrebările sale despre adevăratele elemente care contează în viață. ”Învățăm din copilărie cum să ”funcționăm” în afara eului nostru” -spunea Hodgson- ”dar nu suntem ghidați spre cine suntem în interior. Trecem de la inocența și minunația copilăriei la confuzia adolescenței și terminăm adesea în cinismul și deziluzia maturității. În ”Logical Song” asta e chestiunea eternă și arzătoare, cea a lui ”please tell me (if you know) who I am” care continuă să atingă profund coarda sensibilă a oamenilor din întreaga lume și să rămână astfel plină de semnificație.”
Piesa a fost dedicată mentorului său și seniorului manager timp de 4 decade al celebrilor The Beach Boys, respectiv Elliott Lott, același care l-a repus pe Roger în circuitul concertistic și astfel în contact cu fanii săi din lumea întreagă, în plus recomandându-i și pe ceilalți 2 manageri, Shakti și Linda.
În aceeași retrospectivă -regal Supertramp/ Roger Hodgson- am rememorat și ”Dreamer”, ”Give a Little Bit”, ”Breakfast in America”, ”Take the Long Way Home”, ”It's Raining Again”, ”School”, ”Fool's Overture”, ”Hide in Your Shell”...Mi-am reamintit de cele câteva elemente definitorii Supertramp: lungile complicații ale parteneriatului creativ Rick Davies/ Roger Hodgson, suportul important în prima fază a milionarului olandez Stanley 'Sam' August Miesegaes, inspirația alegerii numelui trupei din nuvela auto-biografică a clasicului galezul W. H. Davies (1871–1940) ”The Autobiography of a Super-Tramp”...și în general de eleganța rafinată etalată de muzica trupei chiar în perioada comercială de la ”boom”-ul lui ”Breakfast in America”...dar dacă ar fi să aleg un singur album preferat din cariera lungă și sinuoasă, acesta n-ar fi din intervalul denumit de Wikipedia de ”Superstardom” (1979–88), ci anteriorul ”Crime of the Century”, albumul al 3-lea din 1974.

Am găsit tema-titlu -plasată chiar la final de album și considerată cea mai reușită piesă- asociată probabil mult mai recent întrun videoclip unei campanii de apărare a rinocerilor pe cale de dispariție, dar neîntâlnită în intențiile și textul inițial al lui Rick Davies. Momente reușite muzical pe album se întâmplă însă și până atunci, sub semnătura separată sau comună a celor doi....de fapt e un album fără nici o piesă trenantă, plictisitoare...de un nivel componistic și interpretativ foarte ridicat.
Track listing:
All songs written by Rick Davies and Roger Hodgson.
Side one
1. "School"   Hodgson and Davies   5:35
2. "Bloody Well Right"   Davies 4:32
3. "Hide in Your Shell"   Hodgson 6:49
4. "Asylum"   Davies and Hodgson   6:45
Side two
5. "Dreamer"   Hodgson and Davies  3:31
6. "Rudy"   Davies and Hodgson  7:17
7. "If Everyone Was Listening"   Hodgson 4:04
8. "Crime of the Century"   Davies  5:32

Personnel:
Supertramp:
Bob C. Benberg – drums, percussion
Rick Davies – vocals, keyboards, harmonica
John Anthony Helliwell – saxophones, clarinets, vocals
Roger Hodgson – vocals, guitar, pianos
Dougie Thomson – bass

Other performers (all uncredited):
Christine Helliwell – backup vocals on "Hide in Your Shell"
Scott Gorham – backup vocals on "Hide in Your Shell"
Vicky Siebenberg – backup vocals on "Hide in Your Shell"
(Anonymous street musician) – saw on "Hide in Your Shell"
Ken Scott – water gong on "Crime of the Century"

Au fost până acum cel puțin 5 reeditări pe CD ale albumului, mai toate contestate tehnico/acustic, încă una fiind anunțată peste puțin timp pentru 9 decembrie 2014 pe toate formatele la modă azi (LP de 180g, CD si digital download) și cu un bonus ”live” 1975 Hammersmith Odeon concert.
”Cea mai stabilă și de înaltă calitate înregistrare ”live” a trupei din ultimii ani” cu o piesă de pe ”Crime...” poate fi urmărită aici:

32) Styx: "Piesele lui 8" (1978)...dar și despre ”7”, ”9”, etc

Fac parte dintro generație de melomani care acumulând un vocabular tot mai extins, se întâlnește frecvent în limbajul uzual cu termeni având corespondențe în domeniul muzical. Când am auzit prima dată pronunția a ceea ce acum reprezintă răspânditele mici sticks-uri de memorie, mie acest cuvânt îmi mai spunea și altceva, deși nu era unul tocmai de actualitate precum componentele IT de calculatoare atât de uzuale acum. Ba mai mult, instantaneu rememoram la faza asta chiar refrene dragi cândva din repertoriul trupei, ca "Lady", ”Babe”, ”Boat on the River”....
Am ajuns dragilor la acest grup american pe care turnura survenită odată cu nașterea erei video(clipului) în anii 1981-82 -cu promovarea pe MTV via satelit- l-a surprins întro culme a succesului comercial. Un grup care a pus umărul împreună cu 'alde Kansas, Journey, Boston sau Foreigner -dar devansându-le pe 3 dintre acestea!- la definirea trendului ”Adult Oriented Rock” (abreviat A.O.R.) cu acel major impact mai ales în Statele Unite în decadele anilor '80 și '90...În loc să fie un atu succesul de la acel moment, s-a dovedit exact invers, un handicap: muzica Styx a avut prea puțină trecere la boșii companiilor discografice majore care făceau legea în industria muzicală, mai marii diriguitori din bănosul ”mainstream” considerând că atributele melodioase de ”soft” și ”progressive” și armoniile vocale majestoase ale hard-rock-ului trupei -tipice decadei anilor '70- nu mai corespund, că sunt deja depășite pentru audiența nou câștigată din anii ”new-wave”-ului și ”post-punk”-ului. În această cheie trebuie citit un titlu ca ”How To Destroy A Great Rock Band And Turn It Into A Sissyfied Broadway Show” a lui Dennis DeYoung și tot astfel trebuie înțeleasă de fapt întreaga poveste SF a mini-operei despre o trupă rock interzisă de imaginarul guvern fascist "MMM (the Majority for Musical Morality)" condus de dictatorul evanghelist Dr. Righteous prin roboții-soldați din ”Mr. Roboto”. Elemente din ”1984” a lui George Orwell întâlnim din plin aici în povestea asta unde fostul star rock Killroy încarcerat evadează deghizându-se chiar în robot cu misiunea să aducă înapoi și să re-legalizeze muzica rock. Este filmulețul videoclip al piesei "Kilroy Was Here" de circa 10 minute -tema-titlu a albumului eponim- și totodată de introducere a concertului/turneului ”Caught In The Act” (2 LP ”live”, 1983).
Privite acum retrospectiv toate acestea capătă valențe vizionare pentru creația lui Dennis DeYoung (keyboards, vocals) & comp., respectiv:
Chuck Panozzo - bass, vocals
John Panozzo (fratele lui Chuck, decedat în 1996) - drums, percussion, vocals
Tommy Shaw - guitars, vocals
James "J.Y." Young - guitars, synthesizer, vocals.
...adică exact formula standard a celor 4 albume multi-platinate ”The Grand Illusion” (1977), ”Pieces of Eight” (1978), ”Cornerstone” (1979) și ”Paradise Theatre” (1981).
Alegerea albumului al 8-lea al trupei cu un titlul foarte explicit -aproape ca un substitut al...lipsei unuia sau eventual a simplei numerotări cu ”8”- i se datorează în bună măsură D.J.-ului realizator de emisiuni muzicale de la radio Europa Liberă secția maghiară, Cseke László.

                                                                 Cover by Hipgnosis

Joia când ”Metronomul” lui Radu Teodor/Maltopol de la secția românească lipsea în favoarea emisiunii ”Tinerama” a lui Max Bănuș, acest Cseke László avea un program muzical ”Délutáni Randevú” de 2 ore bazat pe Top 200 Billboard Albums. Selecțiile pieselor sale nu țineau cont de discurile singles, se intra mai în profunzime așa încât în 1978 el a exemplificat de pe acest album atunci apărut cu una dintre cele 2 piese instrumentale și cu finalul feței A, ”Lords Of The Ring”. Fără legătură cu celebra serie literară a lui J.R.R Tolkien, piesa de pe acest album-concept e o metaforă la ideea de idol de succes. O ”mare iluzie”, cum o spunea și titlul albumului anterior, ”Grand Illusion”.
...“It’s all bullshit. It’s a fantasy....Don’t be fooled by the radio, the TV or the magazines.” Dennis cerea așadar fanilor să nu se lase prostiți de radiouri, televiziuni sau reviste, explicând despre toate astea întrun amplu interviu acoperind întreaga carieră Styx, aici:
http://www.classicrockrevisited.com/show_interview.php?id=136
...unde el numește ”Pieces of Eight” ”ultimul album de rock progresiv al trupei, al acelei perioade bine definite de titlul singles-ului ”The Best of Times”. Consider și azi ”Lords Of The Ring” cu a ei introducere a claviaturilor ”bombastice” gen Keith Emerson drept piesa cea mai reușită, elaborată, plină de măreție, sens și mesaj... nu doar dintre ”piesele lui 8” ci și din întreaga discografie Styx.

              ”Lords Of The Ring/ Zeii sunetului”

 ”În anul Zeilor mesajul venea de sus
 Cerurile se deschideau cu sunetul lor puternic care-i scutura pe oameni
 Veneam de peste tot, tineri și bătrâni, bogați și săraci
 Pentru a asculta legenda sunetului magic și puterile pe care le poate aduce când cântă...
 Să-i salutăm cu toții pe Zeii Sunetului, magia și misterul pe care-l aduc,
 Glorioaselor ținuturi străvechi, muzicii de poveste
 Poate cândva ne va atinge și pe noi gloria lor.
 Acum mesajul e clar, am devenit și eu un Lord anul acesta
 Și chiar dacă legenda a fost pură fantezie, avem încă nevoie de speranța pe care ei ne-o aduc
 Așa că haideți să cântăm și noi”
 Să-i salutăm cu toții pe Zeii Sunetului,  magia și misterul pe care-l aduc,
 Promisiunea poveștii lor.”

Track listing:
"Great White Hope" (James Young) – 4:22
             Lead vocals and lead guitar: Young
"I'm O.K." (Dennis DeYoung, Young) – 5:41
            Lead vocals, synthesizer solo and pipe organ: DeYoung
            Lead Guitar: Tommy Shaw
"Sing for the Day" (Shaw) – 4:57
            Lead vocals, mandolin, all guitars: Shaw
"The Message" (DeYoung) – 1:08
            All synthesizers: DeYoung
"Lords of the Ring" (DeYoung) – 4:33
           Lead vocals and middle guitar solo: Young
           Ending guitar solo: Shaw
           Synthesizer solos: DeYoung
"Blue Collar Man (Long Nights)" (Shaw) – 4:05
           Lead vocals and lead guitar: Shaw
"Queen of Spades" (Young, DeYoung) – 5:38
           Lead vocals: DeYoung
           Lead guitar: Young
"Renegade" (Shaw) – 4:13
           Lead vocals: Shaw
           Lead guitar: Young
"Pieces of Eight" (DeYoung) – 4:44
           Lead vocals: DeYoung
           Lead guitar: Shaw
"Aku-Aku" (Instrumental) (Shaw) – 2:57
           Lead guitar and whisper chant: Shaw

Faptul că ”Pieces of Eight” rămâne unul dintre albumele Styx cele mai importante o dovedește dublul set ”live” înregistrat la ultima reunire a trupei din 2012:
”The Grand Illusion & Pieces of Eight Live” (2012)

31) J. Geils Band: ”Sanctuary” (EMI, 1978) +...

Spectaculoasa trupă americană J. Geils Band, în elită rockului mai ales în ceea ce privește prestațiile ”live”, este un caz interesant în istoria genului: deși poartă numele chitaristului J. (John) Geils, ponderea corzilor în ”economia” sunetului trupei e depășită de cel puțin alte 3 instrumente...așa încât n-ar fi fost deloc impropriu dacă acest ”party band” format în 1967 - cu denumirile inițiale ”Snoopy and the Sopwith Camels” și ”J. Geils Blues Band”- s-ar fi numit Peter Wolf Band, Seth Justman Band sau Magic Dick Band, după numele vocalistului principal, al claviaturistului, respectiv al muzicuțistului Richard Salwitz poreclit ”Magic Dick”. Cu-atât mai mult cu cât primii 2 au fost principalii compozitori ai pieselor din intervalul de existență neintreruptă 1967-1985...iar cel de-al 3-lea a constituit elementul insolit care a atras cel mai mult atenția prin felul cum a impus muzicuța ca instrument principal, Magic Dick fiind considerat de-atunci "un pionier în sunet și stil pentru muzicuță în rock”. Startul a fost destul de bun, din moment ce prin 1971 cu doar 2 albume de studio la activ era preferata dintre trupele ”locale” a celor din The Allman Brothers Band cu care au cântat ”live” la celebra sală Fillmore East/New York. Sigur că putem să facem și alte analogii, de ex. cu Climax Blues Band asemănători stilistic și care deasemenea au prescurtat denumirea renunțând la ”Chicago”-ul inserat inițial...dar n-o să mai insist pentru că infos-uri despre trupă găsiți în multe surse, Wikipedia de exemplu aducând cronologia până recent la disputa juridică între fondatorul chitarist și ”conspirația” foștilor colegi contra sa în dreptul de folosire al numelui ”J. Geils Band”: ”same old (sad) story”...
Dincolo de sporadicele reuniri și proiecte solo și colaborări rămâne perioada aceea compactă de circa 18 ani de Blues Rock cu influențe Rhythm & Blues și boogie-woogie, cu o tușă ponderată de New Wave în anii '80...Între care stiluri se înscrie și acest al 10-lea album al trupei rezidente în Boston dar cu o a 2-a casă în Detroit unde au avut atât de mare succes și impact încât acolo sunt înregistrate albumele lor ”live” principale.

"I Could Hurt You" deschide foarte tipic...”rolling stones-que” albumul (și celebrii rockeri britanici nu se resimt doar aici), asupra căruia și-a pus o amprentă aparte producătorul nou apărut Joe Wissert (Earth, Wind & Fire, Boz Scaggs, etc) care, odată cu această resetare contractuală prin trecerea trupei de la Atlantic la EMI Records a dorit o cristalizare a atacului orgă/muzicuță, o flexibilizate a compoziției și o simplificare a aranjamentelor. La jumătatea albumului ne întâmpină prima baladă, superba ”Teresa”, iar cealaltă apare spre final, ”I Don't Hang Around Much Anymore”. Câteva piese ("One Last Kiss”, "Just Can't Stop Me", chiar piesa-titlu) anticipează ”drive”-ul perioadei 1980-81 a lui ”Freeze Frame”, cel mai mare succes comercial al trupei.
Track listing:
"I Could Hurt You" – 3:53
"One Last Kiss" – 4:19
"Take It Back" – 3:18
"Sanctuary" – 3:50
"Teresa" – 3:46
"Wild Man" – 5:22
"I Can't Believe You" – 4:11
"I Don't Hang Around Much Anymore" – 4:37
"Jus' Can't Stop Me" – 3:36
- All songs written by Seth Justman and Peter Wolf-

Bonus Tracks (taken from the 1982 live album ”Showtime!”):
"I Do" (Live) (Melvin Mason, Johnny Paden, Frank Paden, Jesse Smith, Willie Stephenson) - 3:22
"Land of a Thousand Dances" (Live) (Chris Kenner) - 3:27

Personnel:
Stephen Bladd - drums, vocals
J. Geils - guitar
Seth Justman - keyboard, vocals
Danny Klein - bass
Magic Dick - harmonica, trumpet
Peter Wolf - vocals

Additional personnel:
Arno Hecht - horn

Producers: Seth Justman, Joseph Wissert
Recorded Longview Farms, North Brookfield, Massachusetts
Record Plant Studios, New York City
Released November 1978

Cele câteva casete audio cu albume J. Geils Band le aveam ani de zile puse în vecinătatea unor muzici cu Supertramp, Blue Oyster Cult și Climax Blues Band, nu prea îmi dau bine seama de ce...ceva sau cineva m-a condus la asta, poate doar și simplul fapt că-s trupe americane descoperite în aceeași perioadă.
La ”Recomandări” aș pune:
* "Live" Full House (live) (1972)
* ”Bloodshot” (1973)
* ”Love Stinks” (1980)


  

30) Shadowfax: "Folksongs for a Nuclear Village" (1988) +

Grupul ales pentru postarea cu nr. 30 este o dovadă că s-a făcut muzică bună și interesantă și după 1980. Consultând diverse surse de informații, am găsit mai multe încadrări stilistice asociate celor 10 albume din discografie, lansate la diverse case de discuri: ”World Music (African, Brazilian, Jamaican & Indian) , Jazz, New Age, Progressive, Electronic, Fusion”...chiar ”Adult Alternative” și ”Pop” (!). Ăsta este din start un element care vine în favoarea interesului pentru cine dorește muzici noi, variate și provocatoare, albumul din titlul postării apărând la label-ul cu cea mai mare expunere, Capitol Records. Dacă acesta ar fi fost criteriul primordial al alegerii, poate că anteriorul ”Too Far to Whisper” (1986) ar fi fost opțiunea cea mai bună datorită casei americane Windham Hill Records fondată și condusă de chitaristul William Ackerman ce a promovat numai muzică instrumentală originală...dar la Shadowfax orice asculți are clasă și stil de la debut și până la finalul poveștii din 1994...valabil chiar și pentru câștigătorul premiului Grammy pentru ”Best New Age Album” din 1989:
Shadowfax: ”FOLKSONGS FOR A NUCLEAR VILLAGE”
Studio Album,
Released at Capitol Records in march 1988

"Folksong for a Nuclear Village" a fost un ”performance” de dans din 1982 în coreografia balerinei Louise Durkee din Seattle, iar coperta e lucrarea lui Michael McMillan ”Nel Mezzo Del Cammin Di Nostra Vita”, primul vers din ”Divina comedie” a lui Dante Aligheri, respectiv ”În mijlocul călătoriei vieții noastre”.
Grupul și-a luat numele de la calul lui Gandalf din ”Stăpânul Inelelor” a lui J. R. R. Tolkien, iar titlul albumului ales m-a atras prin contrastul tradițional/modern, arhaic/futurist (”sat nuclear”)...și prin excelenta piesă de deschidere care parcă fixează un standard pe care următoarele melodii se străduiesc să-l mențină. Mai toate zic eu că reușesc, asigurând și diversitatea...nu-i mai amintesc și pe muzicienii adiționali, e și-așa o paletă foarte vastă de instrumente la titulari.

Songs / Tracks Listing:

1.The Firewalker- (Greenberg)  4:54
2.We Used to Laugh - (Greenberg)  4:07
3.Solar Wind - (David C. Lewis)  5:08
4.Behind Green Eyes- (Phil Maggini)  5:17
5.Lucky Mud - (Stuart Nevitt)  4:40
6.Madagascar Cafe - (Nevitt, G. E. Stinson)  3:06
7.Against the Grain - (Charles Bisharat)  3:42
8.No Society - (Charles Bisharat)  4:16
9.Elephant Ego - (Lewis)  5:00
10. Folksong for a Nuclear Village- (Maggini, Stinson)  5:13

Total Time 45.23

Line-up / Musicians:
Chuck Greenberg – Lyricon, tenor saxophone, soprano saxophone, alto, wood and clay flutes, double ocarina
Stuart Nevitt – cymbals, drums, E-mu SP-12/Pad 8 programming, gongs, timbales, caxixi, shakers, boobams, bamboo zither, shaman rattles, Bushman dance rattles, sampled dundago, clappers, kiwi drums, Moroccan clay drums, tambourines, bendir, gankogui, talking drum, log drums, congas
G. E. Stinson – electric and acoustic guitars, mbiras, accordion
Charles Bisharat – electric violin, violin, Yamaha DX7 synthesizer
David C. Lewis – Yamaha DX-7, Yamaha TX-7, Memorymoog synthesizer, E-mu Emax, sampled grand piano, Yamaha QX-I sequencer, Oberheim DX stretch drum machine
Phil Maggini – bass, fretless bass, string bass, Roland D-50 synthesizer, baby grand piano, bowed waterfone

Se observă cât de versatili și polivalenți au fost membrii trupei în 1988, componistic și interpretativ, în frunte cu regretatul lider fondator Chuck Greenberg al cărui liricon ca instrument principal a dat emblema inconfundabilă a sound-ului pe toată durata existenței trupei. A murit de atac de cord la doar 45 ani pe 4 septembrie 1995, scurta sa carieră începută ca și corist de concert pentru celebrii frați Gibb din Bee Gees (!) incluzând alături de albumele Shadowfax și unul solo pe care-l găsiți în mica listă de recomandări: "Chuck Greenberg at his best" au scris ziarele vremii despre "De pe o planetă albastră"...

Aș fi preferat videoclipul piesei ”The Firewalker” dar nu l-am găsit via YouTube, așa încât am ales asta:




Sugestii, recomandări:
Shadowfax - Esperanto (Earthbeat!, 1992)
        http://en.wikipedia.org/wiki/Esperanto_(Shadowfax_album)
Shadowfax - Magic Theater (Earthbeat!, 1994)
Chuck Greenberg (ex-Shadowfax) - From a Blue Planet (1991)
Armen Chakmakian (feat. Djivan Gasparyan) - Ceremonies (1994)...ex-Shadowfax
Charlie Bisharat (vln) - Violin Virtuosity (Avalon, 1998)...ex-Shadowfax
     + Charlie Bisharat & Jon Anderson - "Along the Amazon" (1993)

29) "the Mac is back!”...Fleetwood Mac: "Tusk" (1979)

“And remember for sure, the Mac is back!” declamă zilele astea la 67 de ani Mick Fleetwood , veteranul baterist fondator la finalul apoteotic, după ultimul ”bis”, al concertului din turneul ”On with the Show” de reunificarea și reîntregirea unuia dintre grupurile U.K./U.S. cele mai spectaculoase din istoria rockului.
”Aș fi pariat și ultimul bănuț că Christine McVie nu se va întoarce în trupă”, zice surprinsă și Stevie Nicks. Și totuși...Christine pare să fi uitat că ”never say never” e o expresie de origine anglo-saxonă get-beget și pentru prima dată după 16 ani a făcut ca Fleetwood Mac să fie în aceeași garnitură ca pe legendarul ”multi-million seller” ”Rumours” (peste 45 milioane de copii, al 4-lea cel-mai-bine-vândut din toate timpurile)....iar hituri majore precum ”Don't Stop” și ”Never Going Back Again” să capete acum noi sensuri. Christine părăsise trupa în 1998, dar sporadic se alăturase vechilor colegi, anul trecut chiar pe durata întreagă a ultimelor 2 spectacole de pe London O2 Arena din turneul ”Fleetwood Mac Live”. “Our songbird has returned” sunt acum cuvintele aceluiași lider, aluzie la ”Songbird”, una dintre baladele compusă de și cântată de Christine.

Lindsey Buckingham - lead guitar, rhythm guitar, vocals
Stevie Nicks - vocals, tambourine
Christine McVie - vocals, keyboards
John McVie - bass guitar
Mick Fleetwood - drums, percussion

Turneul actual din intervalul octombrie-decembrie are loc doar în Canada și Statele Unite în circumstanțele cu bune și cu rele ale pregătirii unui nou album de studio și, pe de altă parte, urmând diagnosticării cu cancer a basistului John, din cauza tratamentului căruia au fost anulate toamna trecută turneele din Australia și Noua Zeelandă. Tot la capitolul ”rele” ar fi cele 3 decese relativ recente: basistul formulei originare din 1967, Bob Brunning (la 68 ani, pe 18 oct. 2011), fostul chitarist Bob Weston (64 ani, pe 3 ian. 2012) și fostul vocalist & chitarist Bob Welsh (66 ani, pe 7 iunie 2012), ultimul foarte important în acea fază tranzitorie (1971–74) între Fleetwood Mac-ul blues-istic marca Peter Green și cea a formulei/fazei a 3-a ”mainstream-pop” de după 1974. Chiar dacă mai puțin agreat de puriștii fazei 1, ”noul” Mac în care principalul compozitor devenea chitaristul Lindsey Buckingham este cel care a dobândit un succes ale cărui reverberații se aud până azi. Și când ne gândim că a fost...o pură întâmplare faptul că Lindsey se afla în aceeași zi acolo lucrând la niste ”demos” în Sound City Studios din L.A. unde cuplul Buckingham (&) Nicks pregătea sub tutela ”părintelui fondator” Mick, albumul lor eponim de debut din 1973...Lui Mick i-a plăcut ce a auzit de la Lindsey și pentru că la capitolul chitariști avusese mereu probleme cu plecări și veniri și iar dezertări -un ”du-te/vino” aproape continuu-, îi propune un post de titular pe care Lindsey îl acceptă dar îl condiționează cu includerea și a partenerei și perechii sale Stephanie "Stevie" Nicks. ”Agreed” zice Mick, așa încât premizele albumului ”Fleetwood Mac” (Reprise, 1975) erau îndeplinite...Adică preambulul fulminantului LP ”Rumours” al căriu succes s-a clădit -oare câtă lume știe despre asta?- exact pe inspirația din experiențele personale și emoțiile negative ale despărțirilor: divorțul cuplului John și Christine McVie, respectiv cel al lui Mick Fleetwood de prima sa soție Jenny...și sfârșitul perioade romantice în cazul idilei Buckingham-Nicks....cu tot arsenalul însoțitor, alcoolul și drogurile aferente consumate de ”participanți”, tipice în mediul artistic al perioadei acestor ”turnmoils” emoționale, plus presiunea din partea anturajului avid de bani de a realiza cît mai rapid un ”follow-up” cel puțin pe măsura anteriorului album (neaoșul proverb ”a bate fierul cât e cald” a fost mereu un ”oblige” în industria muzicală, mai ales la casele majore!). Superba ”Chain” care deschidea fața B a LPului, remarcată și de Radu Teodor la ”Metronomul” Europei Libere, sintetiza minunat ca întrun adevărat imn rock, toate alianțele și despărțirile, reverberând în conștiințele unor milioane de cupluri...Atât de multe exemplare din ”Rumours” s-au vândut în U.S., încât se zice că LPul/CDul sau caseta cu albumul erau tot atât de întâlnite în casele americanilor precum produsele casnice ale cunoscutei firme General Electric (!).
Am plătit cred eu tribut suficient acestui ”smash hit album” în anii de radio din FM-ul timișorean la Europa Nova, Radio Analog, Radio Vest/West City Radio și Radio Campus, încercînd să echilibrez ”balanța” cu ex-colegii și prin extrase din Fleetwood Mac ”faza” 1 și 2, iar din cea atât de ”radio friendly” care a urmat, prin piese și de pe celelalte albume dinainte și de după ”Zvonuri”. Îmi amintesc cu câtă meticulozitate urmărea și prezenta după-amiaza Ofelia Semenescu la Radio Analog ceea ce se întâmpla prin 2002-2003 la împlinirea a 25 de ani de la lansarea lui ”Rumours”, cu reunirea F.M., turneul și tot ”tacâmul” aferent, plus despre proiectele solo...iar eu seara ”punctam” mai mult de pe ”Tusk”, 2 LPul din 1979 care este întâmplător sau nu și albumul favorit al  fondatorului....Și cum postările acestui blog focalizează în general pe câte un album, considerați-l pe acesta drept titular. S-a vorbit mult despre ”experimentalismul” introdus de Buckingham (nu stilistic muzical, doar prin tehnicile de producție influențate de ”punk”-ul și ”new-wave”-ul britanic la mare modă în 1979 chiar și peste ocean), de costurile excesive -peste 1 milion de dolari, cel mai scump ca producție de până atunci !- sau că albumul ar fi inegal pe durata de aproape 75 minute. Cu toată severitatea unei selecții între piese și cotări, eliminând teoretic -să zicem- circa jumătate din material, dorit prea asemănător cu piesele-hituri de pe ”Rumours”...tot ne rămâne destul pentru un album simplu LP bun sau foarte bun. În plus a fost și nedreptățit de boșii de la Warner Bros. care l-au considerat un recul, dacă nu chiar aproape un eșec, comparativ cu vânzările de la ”Rumours”.
Apare la "additional personnel" necreditat la chitară în piesa "Brown Eyes" și Peter Green, iar versiunea remasterizată din 2004 include un CD 2 bonus de 78 minute cu "various demos, outtakes and alternate versions" printre care balada "Sara" cu o durată acum de aproape 9 min.

Despre concertul ”On with the Show” ne-a relatat telefonic impresiile ”la cald” azi dimineață direct din Chicago fidela ascultătoare Ada la ”Casa soarelui răsare”, emisiunea interactivă de weekend a lui Stelian Grigorescu de la West City Radio pe frecvența 88,8 MHz. Printre altele, respectiva remarca prestațiile celor 2 doamne, forma bună arătată la 71 de ani la voce și la clape de revenita veterană Christine și solourile remarcabile ale lui Lindsey, chitarist inclus de unele poll-uri în Top 100 (mai multe albume Fleetwood Mac au fost în fază incipientă -zice Wikipedia- de fapt proiecte solo ale sale).
O cronică a concertului găsiți și aici:
”http://www.theguardian.com/music/2014/oct/01/fleetwood-mac-christine-mcvie-back-stevie-nicks-tour-review”.

28) Janus (U.K.): ”Under the Shadow of the Moon” (2013)...sau visul lui Colin Orr împlinit după 40 de ani...

Când trec peste 40 de ani de la compunerea unui material -atunci doar repetat, dar neînregistrat- și până la interpretarea definitivă și apariția sa în final pe un disc (de orice format)...se nasc implicit o sumedenie de întrebări începând cu cele de ordin firesc și uman, de ex. dacă protagoniștii mai sunt în primul rând în viață și sănătoși...și dacă da, oare ei mai știu, mai vor și mai sunt în stare după atâta timp să finalizeze lucrarea?, dar stilul muzical mai găsește el ecou acum la generațiile mai noi, marketing-ul va fi pe măsura unor minime așteptări ?...ș.a.m.d.)
Avem aici cazul complicat dar fericit de reușită cu mai mulți de ”da” răspunzând acestor imaginare întrebări: visul ”mastermind”-ului de proiect devenit realitate la 4 decade distanță, ba chiar sub forma și estetica dorită de creatorul Colin Orr (vocals, guitars, bass, drums, keyboards), același artist care cu formula sa împrumutând din mitologie numele lui Janus (Ianus) -zeului roman  al ușilor, porților, riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție- reușise doar parțial și distorsionat să-și vadă concretizată lucrarea de debut ”Gravedigger” (EMI, 1971) înregistrată la Krefeld/Germania. Deformarea ținea atunci de casa de discuri și producția staff-ului german de la Electrola care a dorit, în opinia lui Orr “să facă din noi să sunăm ca un band ”psychedelic west coast tippy-tappy”, în loc să ne lase să fim ceea ce eram de fapt, un grup britanic ”heavy rock”. Casa EMI din cauza vânzărilor slabe nu le-a reînnoit contractul când trupa intenționa albumul al 2-lea cu piesele compuse de Orr, iar corectarea pe gustul liderului a celui dintâi s-a făcut recent  în toamna lui 2012 odată cu relansarea remasterizată și remixată de pe benzile ”master”. Pentru 2 piese ale căror benzi s-au pierdut, “I wanna Scream” și “Suma Manatilly”, componența originară Janus, reformată -care nu mai cântase astfel din 1973!- a folosit la înregistrări tehnicile și echipamente ”retro” ale debutului anilor '70.
O cronică a originalului ”Gravedigger” o face în stilul personal Costin Grigoraș în vol. 2 al trilogiei sale ”Fața văzută și nevăzută a muzicii”, capitolul ”Krautrock Prog-Psychedelic”, pag. 416, unde aflăm și ce s-a mai întâmplat în îndelungatul hiatus de circa 40 de ani al trupei.
Revenind acum la ”the lost album” ”Sub umbra lunii”: e greu de imaginat un material concept care să combine mai bine calitățile muzicilor Pink Floyd și Marillion fără a-i fi știrbită și alterată totuși originalitatea, prospețimea după atâta timp și fluența, începând cu piesa principală suita-titlu de 21 minute, o bijuterie în sine (!)....trecând prin discursul dramatic declamativ de tip Fish din teatrala ”Dark Dark”, continuând cu protestul anti-guvernamental din ”Promised Land”, accelerând tempoul apoi în piese tipice scurtei perioade de reformare a trupei de la finele anilor '80 -precum ”How Many Times”- uneori cu pasaje carnavalești anticipate și în piesa-titlu....revenind la tonul baladesc -”Save America”, ”Feeling”- și încheind cu un adevărat imn de tip ”arena rock” în sincerul și confesionalul ”If I'd Listened”...Poate nu-i cel mai inspirat final această piesă reluată de pe albumul Janus ”Journey” din 1991, dar asta diminuează prea puțin nivelul general al unui material care pe mine m-a menținut atent pe toată durata celor 53 minute....și asta nu doar o dată, ci chiar de câteva ori (un lux azi la câtă muzică interesantă există și avem acces, nu?), inclusiv pe durata de câteva ore a acestei postări. E clar că tema-titlu reprezintă miezul creativ, perla ”arhitectului perpetuu” Colin Orr și chiar dacă o privim ignorând cei peste 40 ani de existență și toată povestea din spatele ei, suita în sine reprezintă cea mai valoroasă creație personală potențând unul dintre CDurile de frunte din rockul progresiv al anului 2013. Și cred că nu doar în cel britanic, chiar global...ba aș risca chiar să îi prevestesc o bună plasare și în poll-urile care se vor face și pentru intervale mai mari (de ex. Top Prog Albums anii 2010-2020).
Criticul Ian Gledhill în cronica sa ”The Anti-Alice In Wonderland” (link de pe site-ul www,progarchives.com”) descrie astfel reacția sa la ascultarea la căști pentru prima dată a suitei ”excentrice” care -uitasem să amintesc- se încheie cu extrase din transmisiunile lui Neil Armstrong la prima coborâre a omului pe Lună: ”parcă ascultam fundalul pentru tabloul ”Strigătul” a lui Edvard Munch”.

Tracklist:

1. Under The Shadow Of The Moon ( 21:13 )
2. Dark Dark ( 4:40 )
3. How Many Times ( 3:14 )
4. Promised Land ( 4:35 )
5. Save America ( 2:01 )
6. Feeling ( 3: 47 )
7. Maybe I Was The Fool ( 5:14 )
8. I’m Not Made Of Plastic ( 4:08 )
9. If I’d Listened ( 4:22 )

Line-up:

* Colin Orr – vocals, guitars, bass, drums, keyboards

With:

* Rikki Hanson-Orr – lead vocals on ” Under The Shadow Of The Moon ”, clarinet, keyboards, backing vocals

* Thea Hanson-Orr – tenor saxophone
* Dean Houston – alto saxophone
* Ben Stafford – keyboards, backing vocals
* Rachel Luxon-Robinson – backing vocals
* Pam Hodkinson – backing vocals

Colin e artistul care face aproape tot la Janus, muzical cântă la aproape toate instrumentele și tehnic se ocupă de tot ce ține de producție, fiind secondat de câteva vocaliste (între care și fetele sale Thea și Rikki, în plus  și cu pasaje la saxofon tenor, clarinet și clape) și de încă 2 invitați.

http://www.janus-music.com/the-history-of-janus/

27) VOIZ (Holland): "Boanerges" (GrapeVine, 1977)

Salut!
Azi avem aici un vechi album vinil LP, dar nu unul deținut vreodată de unul dintre noi ci o recentă sugestie venită -via Laci Schutz- din partea lui Alex Gucz/ Bavaria/ Germania...și el un pasionat colecționar și arhivar de numeroase discografii și rarități. O noutate-surpriză acum în septembrie 2014, dar de fapt un disc din 1977 -unicul- al unei formule olandeze, un sextet ”obscur” de rock progresiv...LP-ul presat original în ediție limitată fiind de o tot mai mare valoare odată cu trecerea timpului. Și cum am procedat mai mereu, am căutat sensurile numelui trupei și traducerea titlului...dar nu am găsit unul care să mă convingă corespunzând și cu pictura de pe copertă reprezentând se pare un proces de judecată public, ghilimelele ” sugerând eventual o aluzie la altceva (de aceea, dacă vreun cititor sau cititoare a acestei postări și cunoscător al limbii olandeze poate descifra vreo legătură și ne poate lămuri, îi mulțumesc anticipat).

De la primele acorduri ale lui ”Little Words” ne dăm seama că acești olandezi au har: parcă începe o piesă solidă marca Deep Purple sau Uriah Heep (sau, ca să rămânem în arealul rockului olandez, una cu Golden Earring) , cu o chitară ”heavy” fuzată și o voce apăsată...iar în partea centrală până la final saxofonul și flautul aduc inspirat ingredientele ”prog simfonic” care ne duc cu gândul instantaneu la secvențe tipice ale grupului Focus, celebru în anii '70. Cu excepția temei de final, toate titlurile și textele sunt cântate în limba engleză.
O săltăreață temă veselă -”Laughing”- e urmată de un rock' n' roll & boogie clasic -”All the Way from Fryslan”, aluzie nevoalată la hit-ul ”All the Way from Memphis” al trupei glam-rock Mott the Hoople- urmează candida ”Trust” cu încă un frumos solo de flaut...apoi preferata mea, excelent balansata semi-baladă ”Keep Quiet” care se ”pierde” în acordurile unui saxofon à la Mel Collins...”Calitatea vieții” urmează și este enunțată vesel în registrul tipic unor sound-uri gen Dr. Hook (& The Medicine Show) sau Mungo Jerry...pentru ca LP-ul să se încheie majestuos-simfonic și prea repede după doar 35 minute, cu aceleași acorduri de chitară din deschidere, mulțumirile în olandeză -”Dank U”- fiind adresate celor care au avut răbdarea parcurgerii unui album mult prea bun și interesant pentru a fi unicul opus al unei trupe...”Ukulele, clarinet, fuzz bass și synthesizerul de fundal dau profunzime sound-ului unui grup care merită aceeași recunoaștere precum nume grele ca Agape și The Exkursions” scria întro recenzie Ken Scott (pe blogul ”Heavenly Grooves”) făcând referire la raritatea unor LP-uri ale unor trupe de ”Christian Rock” la fel de puțin cunoscute ca și VOIZ.
Am avut curiozitatea ascultării ”rockului creștin” de pe ”Gospel Hard Rock” (1971) cu Agape și în afara unei analogii stilistice cu Creedence Clearwater Revival și The Band n-am găsit alte asocieri, ceea ce a ridicat odată în plus în ochii mei albumul olandezilor. Și nu găsesc potrivită nici încadrarea în genul ”folk” a muzicii VOIZ...după cum și trimiterile spre teme religioase sunt mult mai discrete aici chiar tinzând spre zero, față de cele 2 trupe amintite de Ken Scott. E posibil ca analogia să se datoreze producătorului Pete Yates-Round care a a avut legături cu grupul religios de folk britanic Parchment.

Voiz  ‎–  Boanerges
Label: Grapevine ‎– GRV 110 /Country: UK
Format: Vinyl, LP/ Released: 1977

 Tracklist:
A1 Little Words
A2 Laughing
A3 All The Way From Fryslân
A4 Trust
B1 Keep Quiet
B2 Quality Of Life
B3 Dank U (Thank You)

Credits:
Bass, Bass [Fuzz] – Jan Idzenga
Drums, Percussion – Jacob Sytsma
Guitar, Ukulele, Vocals, Strings – Herke Tickelaar
Lead Guitar, Vocals – Koop Hofman
Saxophone, Clarinet, Flute – Ivo De Jong

Producer – Pete Yates-Round (of Parchment)





Recomandări:
Agape - Gospel Hard Rock (1971)
Agape - Victims Of Tradition (1972)
Agape (Canada) - Le Troisieme Seuil (1972)
Agape - The Problem Is Sin: Live And Unreleased (1996)
Exkursions (U.S.) - The Exkursions (1971)

26) Utopia unui ”vrăjitor și adevărat star”: Todd Rundgren

Un meloman american care l-a văzut întrun concert în 1975 pe Todd Rundgren cântând la 11 instrumente îl include de atunci în selecta galerie a celor 14 genii ale rock-ului contemporan, alături de Robert Johnson, John Lennon, Bob Dylan, David Bowie, Stevie Wonder, Peter Gabriel, Michael Jackson, Madonna (geniu în marketing, branșa ”pop female”), Jimmy Page, Jimi Hendrix, Ray Charles, Neil Young și Little Richard. Ceilalți mari muzicieni, fără a atige profunzimile acestora, ar fi în opinia aceluiași, doar ”maeștrii”. Sigur că asta e o opinie/ierarhie subiectivă, dar cine ar avea răbdarea citirii măcar a ”comments”-urilor de la toate postările de pe YouTube -cu cîteva albume chiar integrale acolo, solo și cu Utopia- ar realiza fără dubii cât de important este acest muzician chitarist, vocalist & multi-instrumentist, compozitor, producător și inginer de sunet ce practic a fondat ceea ce avea să se numească ca gen muzical aparte ”power pop”, dar cu toate astea atât de puțin ”circulat” de mass-media din Ro...Și care după scurte stagii în trupele Nazz și Runt a demarat cariera solo și cu Utopia- cu care pentru mine a atins un nivel muzical ce-l situează vecin cu canadienii Klaatu, britanicii City Boy (de care m-am ocupat pe acest blog) ori cu primele albume Queen...și chiar selectiv cu unele materiale Frank Zappa's Mothers of Invention. Aș mai asocia, inclusiv din punct de vedere imagistic albumele Utopia cu grandilocvența a ceea ce apărea cam în aceeași perioadă de la mijlocul anilor '70 scos de (Ritchie Blackmore's) Rainbow.
 ”A Wizard, A True Star” (1973)...”Todd” (1974)...și ”Initiation” (1975) sunt albumele solo care au pregătit terenul pentru Utopia, faza stilistică avansată cea mai progresivă ce va dobândi și valențe psihedelice, un amestec elaborat de ”glam pop & cosmic rock” și jazz ”fusion”.
N-a ajuns la acest nivel deodată: dovedise până atunci că a asimilat curente și stiluri diverse, ”British Boom” pop-rock, classic American rock'n'roll, Broadway musicals, operetele cuplului Gilbert & Sullivan, American Soul & R&B...iar în plus compozițional în anii de început fusese puternic influențat de muzica regretatei cantautoare folk Laura Nyro (1947 – 1997).
”Mâna dreaptă” a lui Todd în Utopia pe 10 dintre cele 11 albume scoase în intervalul 1974-1985, plus la reformarea trupei din 2009, a fost Roger Powell  -vocals, synthesizer, keyboards, trumpet, guitar- un programator, specialist și inventator al sintetizatorului digital precursor al MIDI și care pentru concerte folosea acel portabil polifonic numit Powell Probe cu control la distanță a unui pachet complex de sequencers și alte periferice din culise. Powell apăruse de fapt în anturajul lui Todd încă de pe ”Initiation”, înlocuind personajul de la clape cu toga argintie "M. Frog Labat" (Jean-Yves Labat de Rossi). Aici Todd Rundgren aduce încă o inovație tehnică: un album-LP vinil de 68 (!) minute, unul dintre cele mai lungi din istoria acestui format purtător de sunet ce gravita de regulă în jurul duratei de 45 minute.

În cazul unui titlu lipsit de modestie ca ”A Wizard, A True Star” am avut exact aceeași circumspecție ca la Sensational Alex Harvey Band...dar ca și în cazul fericit al scoțianului, după asimilarea mai multor albume cu sau fără Utopia m-am lăsat convins de adevărul atingerii unui asemenea statut enunțat încă din 1973. Iar ”RA” (vezi coperțile de mai sus) avea să ofere în 1977 chiar ceva în plus care-l face preferatul meu în ciuda doar a locului 79 în ”Billboard's Top 200 Pop Albums” sau a celor 2 steluțe și jumătate -din max. 5 posibile- ale zgârcitei cotații din Allmusic (Guide). În plin exod al punk-ului, multe albume reușite cu dominantă prog-rock din anii 1977-78 am observat că erau mai prost cotate decât înainte...

Track listing:
Side one:
1. "Overture: Mountaintop and Sunrise" / "Communion with the Sun"  Herrmann / Rundgren  7:15
2. "Magic Dragon Theatre"  Rundgren, Sulton 3:28
3. "Jealousy"   Rundgren, Wilcox 4:43
4. "Eternal Love"   Powell, Sulton 4:51
5. "Sunburst Finish"  Powell, Rundgren 7:38

Side two:
1. "Hiroshima"  Powell, Rundgren 7:16
2. "Singring and the Glass Guitar (An Electrified Fairytale)"  Powell, Rundgren, Sulton, Wilcox   18:24

Personnel:
Todd Rundgren - guitar and vocals
Roger Powell - keyboards and vocals
Kasim Sulton - bass and vocals
John "Willie" Wilcox - drums, percussion and vocals

Clasicul compozitor de muzică de film Bernard Herrmann oferă ideea temei de deschidere, după care cuplul creativ excelează în formatul pop dar mai ales în extinsele A 5."Sunburst Finish" și B 2."Singring and the Glass Guitar (An Electrified Fairytale)"...dar fără a atinge durată ultimei suite cât o față de disc, anterioara B 1. "Hiroshima" de ”numai” 7 min. și ceva reprezintă o culme componistică, un climax interpretativ și din punct de vedere al mesajului de protest pacifist și totodată de tribut adus victimelor japoneze ale bombardamentelor atomice devastatoare din 1945....Radu Teodor a difuzat de câteva ori piesa cerută la ”By Request” la Radio Europa Liberă iar peste ani aveam să aflu și despre spectaculozitatea show-ului ”live” de promovare a albumului, cu acea piramidă de aproape 7 metri înălțime și despre elementele primordiale ale suitei ”Singring...” apa, vântul, focul și pământul susținute pe rând respectiv în solouri de tobe, bas, clape și chitară. Era perioada în care același Todd Rundgren experimenta când avea destui bani și spațiul necesar, cu convoaie imense de echipament, sistemul de sunet quadrofonic în concert.
Probabil că muzica Utopia -care în anii '80 a suferit influențele trendului ”new wave” la modă- ar fi fost mai cunoscută în estul Europei dacă fostul label-ul Bearsville Records (1970-1984) ar fi fost mai mult în atenția promotorilor...Foghat și Sparks (primele albume) au avut contracte la această casă a cărui catalog a fost preluat și perpetuat de Rhino Records.

Alte recomandări:

Roger Powell: ”Cosmic Furnace” (Bearsville, 1973)
Utopia: ”Todd Rundgren's Utopia” (1974)
Utopia: ”Oops! Wrong Planet” (Bearsville, 1977)
Utopia: ”Adventures in Utopia” (Bearsville, 1979)